Aventuri în căutarea Semmeringului bănățean

TIPĂREȘTE

Vacanța anului 2011 a fost dedicată zonei Cazanelor Dunării, o altă zonă minunată a țării noastre. Bineînțeles că am avut un plan de bătaie, chiar cu precizări privind obiectivele de vizitat, pe zile. La sfârșitul lunii iunie ajungem la o pensiune minunată situată chiar pe malul fluviului, la Eșelnița, și ne stabilim aici baza pentru următoarele 7 zile. După acomodarea cu zona Dunării și vizitarea principalelor obiective (Mănăstirea Mraconia, fortificația Tricule, chipul monumental a lui Decebal), precum și nelipsita croazieră pe bătrânul fluviu în zona Cazanelor, a urmat ziua dedicată căii ferate.

Ca mulți alți copii am fost pasionat de trenuri și locomotive; am și prins epoca în care se circula intens cu trenul. Astfel am hotărât o excursie de o zi pentru a ne plimba cu trenul pe ruta Oravița - Anina, numită și Semmeringul bănățean. Vizionasem atâtea imagini cu această linie ferată și peisajele din zonă încât era trecută pe lista „de văzut neapărat”. Este prima linie ferată montană de pe teritoriul românesc, în ciuda faptului că Banatul se afla atunci în stăpânirea Imperiului austriac. Această realizare tehnică deosebită pentru teritoriul nostru s-a dat în folosință în anul 1863. Am să redau o descriere a acestei căi ferate din anul 1936 din lucrarea intitulată Frumusețile naturale ale Banatului cu localitățile climatice-balneare și cataractele Dunării, autor ing. Păsărică Ion:

Porțiunea de cale ferată Anina-Oravița, în lungime numai de 34 km, este de un pitoresc captivant, neîntrecut la noi în țară. Unii îi zic chiar Semmeringul românesc. Pornind dela Anina, traseul ei urcă, ocolind ca un șarpe uriaș, pe porțiuni tăiate când în coasta stâncilor pe la suprafață, când drept prin inima lor, când suspendat peste prăpăstii amețitoare. De o parte și de alta a liniei ferate poți prinde cu vederea impresionantele reliefuri ale vârfurilor de munți, despărțiți prin văi frumos înverzite, pe care pasc agale numeroase vite, ce par din depărtare niște puncte pestrițe mișcătoare, pe fondul verde intens al pășunilor. Ca într-un film de cinematograf, tablourile ce-ți trec prin fața ochilor, în mersul trenurilor, sunt care mai de care mai fermecătoare. După tunelul cel mai lung, trenul străbate frumoasa porțiune Gârliște-Lișava. Urmează apoi cel dintâi viaduct înalt, după trecerea căruia calea ferată începe să coboare, întâlnind mai puține tuneluri și mai multe viaducte. (…) În total linia Anina-Oravița trece prin 15 tuneluri și 30 viaducte.

Nu mai revin cu alte amănunte tehnice și istorice, ele au fost punctate în alte articole postate pe site. Începe aventura… prima greșeală: am plecat de la pensiune, de lângă Orșova, abia pe la ora 10.30. Și sunt aproximativ 130 km între Eșelnița și Oravița, predominant prin zona muntoasă. Traseul este spectaculos, șoseaua de bună calitate, meandrată la maxim. Obiectivele pe lângă care am trecut sunt: Apeductul turcesc de la Toplet, construit în secolul al XVIII-lea (ruine lângă calea ferată – se observă din autoturism, nu prea e spațiu de parcat în dreptul lor), Sfinxul Bănățean, situat în perimetrul aceleași localități (un megalit controversat, de fapt rezervație naturală geomorfologică), Gara Băile Herculane (superbă clădire în stil baroc vienez, inaugurate în 1886). După localitatea Mehadia părăsim E70 și ne îndreptăm spre Cheile Minișului străbătând mai multe sate pitorești înconjurate de peisaje încântătoare în care predomină pășunile și căpițele de fân. În jurul orei 12 poposim în localitatea Eftimie Murgu pentru a vedea Cheile Rudăriei și Rezervația mulinologică. Alocați aproximativ 45 de minute pentru această escapadă la șiragul de mori de lemn situate pe pârâul Rudăriei. Vegetația abundentă, apa gălăgioasă, morile funcționale (unele haios botezate), punți de lemn peste pârâu, rotunde pietre de moară ce au strivit grăunțele zeci de ani – toate sunt elemente ce încântă atât ochiul, cât și sufletul celor ce iubesc ruralul românesc.

După vizita la morile de apă din comuna Bozovici șoseaua străbate Cheile Minișului. Ești imediat înconjurat de pereți de stâncă, un sol roșiatic este prezent peste tot; șoseaua e plină de curbe, te simți ca la raliu. Cel puțin așa ne-am simțit noi pe această porțiune fiindcă mergeam cam tare, deoarece eram în întârziere și nu mai prindeam trenul ce pleca de la Oravița. Din acest motiv am ratat și Cascada Bigăr; am observat doar indicatorul de Paralela 45.

Ajunși în Oravița am mers direct către gară. Nu am mai avut timp să vizităm Teatrul Mihai Eminescu (construit în stil vienez în 1817 – o bijuterie) și Farmacia Knoblauch (prima farmacie montanistă/minieră – 1763), ce le aveam trecute pe listă. Ca și acum între Oravița și Anina circulă o singură pereche de trenuri. Bineînțeles că am ajuns la gara din Oravița după ce trenul plecase de aproximativ 30 minute. Am încercat să găsim un microbuz în zona gării care ne-ar fi putut duce la Anina pentru a lua trenul în sens invers (garnitura parcurge traseul montan în 2 ore). Ne gândeam că lăsăm autoturismul la Oravița, mergem cu microbuzul la Anina, luăm trenul – savurăm traseul și ne recuperăm mijlocul de transport. Planul nu a funcționat așa deoarece nu existau, cel puțin atunci, curse de microbuz între cele două orașe – numărul populației e mic, sărăcia e mare…

Deoarece nu concepeam să ne împăcăm cu ideea că am făcut drumul degeaba și ratăm călătoria cu trenul am încercat altceva. Am plecat pe șoseaua montană spre Anina și am ajuns în frumoasa gară de cărămidă roșie de la Anina cu 20 minute înaintea trenului ce îl pierdusem la Oravița. Am lăsat autoturismul lângă gară, era singurul prezent acolo, și am cumpărat bilete (suma a fost infimă, câțiva lei doar). Apare locomotiva Diesel ce tractează doar două vagoane; mobilierul interior e de lemn, într-o cămăruță putem vedea soba pe lemne ce încălzește iarna vagonul. Am călătorit timp de două ore printr-un peisaj de vis; viaducte, tuneluri, tăieturi în stâncă (trenul trece la 20 de cm de stânci) râpe adânci, localități celebre altădată (Ciudanovița – uraniu), mici cantoane și câteva gări minuscule pigmentează traseul căii ferate. Prima parte dinspre Anina e mai spectaculoasă, a doua parte îți permite să vezi viaductele, foarte multe aflate în curbe. Am făcut fotografii, am privit peisajul pe fereastra trenului ce merge cu viteză mică, ne-am dus la „coada” lui și am filmat pe ușa din spate. Pentru cei pasionați de călătoria cu trenul e o adevărată încântare această călătorie.

Ajunși la Oravița în gara clasificată drept monument istoric (inaugurată în 1854, prima gară cu lift) căutăm soluția de a parcurge cei 32 km pe șosea pentru a ne recupera autoturismul de la Anina. Singura opțiune a fost: taxiul. Ne-am îndreptat către cele 3-4 taxiuri din fața gării și am reușit să găsim un șofer ce a fost de acord ca pentru suma de 60 ron să ne ducă pe toți 3 la Anina. Taxiul funcționa pe gaz, care aproape s-a și terminat pe la jumătatea drumului (noroc că șoseaua coboară); șoferul taxiului era bucuros că ajunge la Anina de unde putea alimenta mai ieftin cu gaz. Astfel am ajuns să ne recuperăm autoturismul și să ne îndreptăm din nou spre Dunăre, la pensiune, unde am ajuns aproape noaptea.

A fost o experiență plăcută (cu câteva momente de „panică” până la găsirea soluțiilor), am călătorit pe cea mai veche linie ferată montană cu o garnitură veche cât lumea, am văzut peisaje minunate. Dacă ajungeți în zonă încercați să vă planificați o astfel de excursie, s-a tot discutat în ultimii ani despre închiderea acestei linii ferate, cică neprofitabilă – dar inestimabilă din punct de vedere tehnic și o mină de aur din punct de vedere turistic, dacă am ști să luăm măsurile optime.

---

VIZUALIZĂRI: 5064 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI