Vacanţă în Praid, Sovata şi Corund (I) – Praidul şi atracţiile sale

TIPĂREȘTE

Scurta vacanţă petrecută în Praid şi împrejurimi la începutul lunii august nu a fost una în scop balnear ci pur turistic. Deşi de-a lungul timpului am bătut ţara în lung şi în lat, sunt câteva părticele frumoase de Românie pe care nu le-am văzut încă şi care se află pe lista noastră scurtă. Aceasta era una din ele, farmecul locului fiind remarcat de noi în vreo două rânduri, doar din mersul maşinii, în timp ce traversam ţinutul secuiesc, în alte preumblări prin ţară, dar fără a fi în planurile de atunci vreo oprire în această zonă.

Grupul de vacanţă a fost format din două familii, un cuplu cu doi copii de 6 şi 9 ani şi noi doi, încadraţi în ultima vreme la categoria cuplu fără copii (asta din simplul motiv ca a noastră e deja prea mare :( şi rar interesată de prezenţa în vacanţele noastre). Ne-am cazat la Pensiunea Levi, în Praid, alegere de care am fost foarte mulţumiţi, aşa cum am descris aici.

Documentarea şi planificarea celor trei zile pline petrecute în zonă au fost făcute ţinând cont de preferinţele tuturor participanţilor, adică locuri frumoase de văzut, lucruri plăcute de făcut şi distracţie în egală măsură şi potrivită atât pentru cei mari cât şi pentru cei mici, nu ne plictisim dar nici nu ne obosim peste măsură bifând pur şi simplu obiective, nu ne rupem picioarele şi nici maşinile că mai avem nevoie de ele în vacanţe viitoare. Am stabilit prima zi pentru Praid şi următoarele două pentru Sovata şi Corund.

Vremea ne-a cam dat de furcă, nu fiindcă ar fi fost prea frig, ci din contra, prea cald, neobişnuit pentru zona aceea. 32-33 de grade la câţiva paşi de Joseni, polul frigului din România este lucru rar chiar şi în plină vară, iar căldura ne-a cam chinuit în unele dintre plimbările noastre, umiditatea mare fiind “bonus” nedorit. Fugisem de Bucureştiul cu 37 de grade şi speram la mai multă răcoare. Nu a fost să fie.

La Praid am ajuns venind dinspre Bicaz, prin Cheile Bicazului şi pe lângă Lacul Roşu (ambele îndelung descrise deja pe AFA şi despre care poţi vorbi oricât, cuvintele sunt mereu puţine), am admirat panorama de sus, trecând Hăşmaşu Mare spre Gheorghieni, apoi am urcat de la Joseni pe drumul care m-a fermecat iarăşi, ca şi dăţile trecute când am trecut prin zonă, ba poate mai mult, pentru că data trecută era în lucru şi cam chinuitor. Drumul a fost bun şi foarte liber, nu am întâlnit decât câteva maşini. Sunt vreo 30-40 km de curbe după Joseni, drumul trece prin păduri dese, iar când şi când se deschid neaşteptat poieniţe frumoase cu câte o căbănuţă de lemn sau case mai mari, unele pensiuni, îngrijite şi cochete, presărate ici şi colo. Mult verde, curat şi flori, frumoase locuri.

Praid

Praidul este o comună cu 6 sate din judeţul Harghita, înşirate în depresiunea cu acelaşi nume, pe valea Târnavei Mici, pe la 500 m altitudine şi cu vreo 6.500 de locuitori, conform ultimului recensământ din 2011, din care mai bine de 91% sunt maghiari, vreo 2,5% s-au declarat romi şi mai puţin de 1% români (55 persoane mai precis yice statistica). Praidul este cunoscut pentru zăcământul de sare gemă, unul din cele mai mari din Europa şi bineînţeles pentru turismul asigurat în principal de salină.

Da, Praidul este aşa, un sat mare şi îngrijit, întins de-a lungul drumului principal care leagă Târgu-Mureş de Miercurea-Ciuc, cu o bifurcaţie către Gheorghieni. Drumul e bun, trotuare noi şi frumoase în toată zona centrală, dar şi zone fără trotuare, pe unde poţi circula regulamentar pe marginea drumului, case cochete şi grădini pline de flori şi verdeaţă, foarte multe pensiuni îngrijite, atât pe strada principală cât şi pe străzile adiacente, câteva restaurante, le numeri pe degete, magazine alimentare, chioşcuri cu kurtos şi langoşi, magazine cu suveniruri specifice ţinutului secuiesc şi nu numai (nelipsite kitch-ul şi chinezăriile), dar şi cu suveniruri specifice salinei în special în zona acesteia (sare în toate formele, culorile şi recipientele) şi parcări amenajate în zona centrală în apropierea intrării la salină şi a ştrandului.

Cât despre obiectivele turistice, cele mai cunoscute sunt înşirate ca mărgelele pe aţă, practic pe aceeaşi stradă, pe distanţă de vreo 1,5-2 km începând de la drumul principal, în ordinea aceasta: Salina Praid, Ştrandul cu apă sărată Praid, Expoziţia de fluturi vii, Muntele şi canionul de sare, Welness Center Praid.

Salina Praid

La salină ne-am dus cu mașina, deși aveam mai puțin de 1km de la pensiune, dar ne gândeam la căldura care ar fi trebuit înfruntată la orele după-amiezei, pe drumul de întoarcere, plus ca aveam planificate şi alte obiective de-a lungul zilei. Ora era matinală (înainte de 9) aşa că mai erau locuri de parcare pe marginea străzii mai sus de intrarea în salină și de ștrand, fără plată, ca urmare nu am folosit parcarea cu plată.

Parcarea cu plată: 10 lei/zi pentru autoturisme.

Salina Praid e chiar în centru, la dreapta din drumul principal cum vii dinspre Sovata. Există indicatoare și e ușor de găsit. Aglomerație. 2 case de bilete, cam 25-30 de oameni la fiecare, plus familiile aferente, așteptând pe margini, pe peronul staţiei. Cozile se mișcau rezonabil de repede, sau de încet, depinde de așteptări. Casele de bilete sunt dotate cu sistem computerizat de emitere bilete și operat de două doamne calme și deloc grăbite.

Prețul biletelor: 25 lei/ adult, 15 lei/ copil pentru o zi. Este și un sistem de abonamente pe mai mult de 5 zile, reducerea de preț fiind considerabilă pentru o zi, 12 lei/ adult, 8 lei/ copil. Nu era cazul nostru.

Fiind ora 9, un autobuz tocmai a plecat, iar altul i-a luat locul imediat în stație, umplându-se văzând cu ochii cu lume care nu prea trecea pe la casa de bilete, posesori de abonament cu siguranță. Una dintre casele de bilete nu mai funcționa, se stricase calculatorul. Cozile sau reunit într-una singură. Bucurie generală, s-a reparat calculatorul. Coada s-a împărțit iar, fiind deja mult mai mare, din fericire doar în spatele nostru. Speranța noastră, autobuzul următor a plecat fără noi, mai devreme decât bănuiam și ticsit, la 9.15. Aveam în sfârșit biletele, urcăm în următorul autobuz, pe scară, 4 adulți și doi copii pe două trepte. Aglomerație mare, sezon de vârf. Imediat ușile se închid în urma noastră și autobuzul pleacă la doar 5 minute după primul, 9.20.

În Programul autobuzelor, așa cum este prezentat pe site-ul Salinei apar plecări la 30 minute începând cu 8.00 până la 18.50, cu vreo două excepții când plecările sunt la 20 minute în ore considerate de vârf. Ieșirile din mină sunt de la 9.10 la 20.00 cu aceeași frecvență. Programul nu este respectat, din fericire, cel puțin în plin sezon, cum am fost noi. Dacă la întrare, dimineața am văzut plecând 3 autobuze în 20 minute, în ultimul fiind noi, pe la ora 12 când am ieșit din mină autobuzele făcuseră practic trenuleț. Erau 3 unul după celalalt, fluxul de turiști fiind considerabil. Am apreciat faptul că programul real al autobuzelor este adaptabil, încercând să facă față numărului mare de turiști care vizitează în august salina.

Drumul spre mină a durat vreo 3 minute, timp în care am întrezărit în semintuneric, printre dârele de sare gros lipite de geamuri, pereții tunelului minei, uneori parcă prea aproape de mașină. Coboară cineva la prima? Toată lumea se pare.

Am ajuns 1250 m mai încolo și 120 m mai în adânc, asta după ce, lăsând în spate autobuzul și tunelul aferent, am mai coborât fix 247 de trepte de lemn. Apoi s-au deschis în fața noastră culoarele minei, înalte de vreo 15-20 metri și cred că tot atât de late. Impresionante dimensiunile și jocurile de sare de pe pereți, de pe tavan și de sub picioarele noastre sub reflexiile luminii artificiale. Impresionant și faptul că suntem la 120 m sub pământ și telefonul funcționează perfect, internetul asemenea. Este răcoare, 14-16 grade temperatură constantă.

Am descoperit un mic orășel întins pe 1300 de metri de culoare bifurcate, cu atracții pentru toţi:

- un parc de divertisment cu distracții gratuite (mai bine spus deja incluse în prețul biletului de intrare) leagăne, tobogane, balansoare pentru copii, mese de ping-pong plus spațiile largi ale culoarelor unde erau copii pe trotinete, copii pe biciclete, copii jucându-se cu mingea sau badminton; pe stânga și pe dreapta, peste tot în zonele libere, mese lungi și bănci de lemn, deja ocupate în totalitate, deși era doar 9.30 dimineața; lume multă care mânca, citea, vorbea, juca şah, table, cărți, butona vreun laptop sau vreo tabletă, sau pur și simplu stătea cu ochii după copii; televizoare cu desene animate fără sonor.

Plus sportul, făcut în cadru aproape organizat. Pe la ora 10 am văzut cu surprindere un tip alergând cu fluierul în gură și fluierând ritmic pe culoarul minei: 45-50 ani, plin de muschi bronzați, expuși cu mândrie dintr-un maiou fără mâneci și șort, tunsoare tip “pe umeri pletele-i curg râu”. După el, în fugă, pe ritmul fluierului, trei sferturi de salină cel puțin, părinți, copii, bunici. Ne-am luat după ei, curioși să vedem ce se întâmplă. Omul s-a urcat pe un podium și toată populația minei, relocată de pe celelalte culoare, s-a așezat în semicercuri în jur. Simpatic tipul, a glumit cu copiii, i-a chemat și i-a implicat în deciziile privind tipul unora dintre exerciții și numărul repetărilor acestora, apoi a început în ritm alert gimnastica. Și toată lumea după el. Am apreciat că a folosit integral limba română, deși având în vedere accentul pronunțat, sunt sigură că era maghiar și nu unul din cei 1% români încă existenți în Praid conform statisticilor. Populaţia minei a făcut sport la unison și copiii noștri odată cu ei. Toată lumea executa conștiincios şi cu mult avânt comenzile simpatice ale instructorului de pe podium.

Dar divertismentul e oferit în salină și pe bani, nu puțini, într-un Aventura Park cu trasee de cățărare pentru copii sau pentru adulți, pe sfori și cabluri și pe pereții salinei, un loc de joacă cu saltele și tobogane gonflabile și un mini-cinema 3D.

Aventura Park: 25 lei / 45 min. pentru copii, nu mai stiu daca adulţii plăteau mai mult

Locul de joaca: 10 lei/ 20 min.

Mini-cinema: 10 lei biletul

- comerț în floare: cafenea, chioșc cu de toate (un cola la 0,5 l, 4,5 lei, e tot ce am luat), magazine cu suveniruri, de bază fiind, oare de ce, sarea, dar nelipsit kitch-ul, orice la preț mai mare ca afară (comision de adâncime cred), plafar (produse nu prea multe, dar mai scumpe), iar mai sus, după ce urcai treptele pe drumul de ieşire, restaurant, cramă cu degustare și o expoziție de dispozitive tradiționale de prelucrare a strugurilor pentru obținerea vinului, la acelaşi nivel cu staţia de autobuz.

În topul achizițiilor, niște sfârleze colorate din plastic, un soi de titireze zburătoare pe care, dacă le activai cu o bucată de elastic cauciucat, se ridicau rotit până spre tavanul minei, ”beculind” din niște leduri colorate. Toți copiii vroiau, toți părinții cumpărau. Apoi se jucau ei primii, să prindă mișcarea și să învețe copilul. 10 lei. Am luat și noi, că de ce nu. 2 copii, 20 lei. Unul dintre magazinele care vindea sfârleze și suveniruri era cred al tipului cu sportul. O domnișoară vindea înăuntru iar el, la intrare, dădea meditații părinților, pentru sfârâit sfârleaza. Dacă sfârleaza nu era din magazinul lui (mai erau unele, mai mici, altă culoare, în alt magazin) nu îți arăta. Zicea că nu știe cum se folosesc decât cele de acolo. Prima sfârlează era deja ruptă când am ajuns la autobuzul de întoarcere. A doua a decedat spre seară, luminând frumos, pentru ultima oară, pe pajiștea din curtea pensiunii :).

- cultură: sculpturile în sare și muzeul minei Praid, unde este prezentată în imagini și text istoria mineritului de sare în aceste locuri. Afli astfel că zăcământul de sare de la Salina Praid constituie unul din cele mai mari masive de sare gemă din Europa și datează încă din epoca romană, primele excavații de suprafață fiind făcute și exploatate de romani, continuate mai târziu de avari, iar apoi de bulgari, iar prima atestare documentară despre mineritul din Praid este cuprinsă într-o scrisoare a regelui maghiar Andras al III-lea din anul 1291, cu privire la drepturile regale asupra salinelor, mina funcţionând se pare de prin anii 1200. De pe mai multe panouri luminoase, amenajate într-o zonă semicirculară, poți citi în continuare, în română, maghiară, engleză și germană, informații interesante despre mină și îndeletnicirea mineritului în zonă, din acele timpuri și până astăzi. Sunt expuse și unele unelte folosite în mină precum și fotografii și hărți. Pentru muzeu nu se percepe tarif suplimentar.

- spiritualitate: capela amenajată într-un capăt de culoar, singurul așezământ bisericesc într-o mină de sare din Europa. Biserica a fost sfinţită în anul 1993, de către preoţii a trei culte, ortodox, romano-catolic şi reformat. Iată un exemplu bun de conciliere spirituală, dar și etnică. Efectul de biserică este obținut prin intrarea de lemn, înălțimea tavanului minei, altarul, amvonul, băncile de lemn și prin vitraliile luminate din spate de becuri, montate pe pereți, dând efect de ferestre de biserică şi lumină naturală. Am aflat cu surprindere că hramul acestei capele este Sfântul Ioan de Nepomuk, a cărui statuie sculptată în sare a fost amplasată în interiorul unei firide pe peretele minei. Zic cu surprindere, pentru că prima dată m-am interesat mai îndeaproape de sfântul national al cehilor în 2005, după ce am aflat de el pe podul Carol din Praga, chiar locul unde a fost omorât, fiind aruncat în apele tulburi ale Vltavei, drept pedeapsă că pentru nu a vrut să încalce secretul sacru al spovedaniei şi nu a vrut să-i divulge regelui Wenceslaus al IV-lea al Boemiei, bănuite păcate spovedite de soţia regelui (asta este cea mai spumoasă dintre variantele legendelor despre motivul uciderii sale, restul au mai mult caracter politico-bisericesc.). Cert este că Ioan Nepomuk este considerat protectorul Boemiei, regiune a Cehiei, al preoţilor, corăbierilor, plutaşilor şi morarilor, podurilor şi al celor care păstrează o taină. Tocmai de aceea m-a surprins să îl regăsesc aici, în Salina Praid, la 120 m adâncime și să îmi amintească de Praga, unul din locurile mele de suflet, vizitat în mod repetat, în vreo trei anotimpuri și de care îmi e în continuare dor. Mi-o fi dat Sf. Nepomuk vreun semn că e vremea Pragăi. :).

Ca o concluzie aș vrea să spun că Salina Praid, dincolo de efectele pozitive pe care cu siguranță trebuie să le aibă asupra sănătații, este un obiectiv turistic foarte interesant și care merită vizitat. Dacă ar fi să fac o comparație cu Salina Turda, vizitată în exact aceeași companie cu un an în urmă, aș zice că e dificil să spui unde ți-a plăcut mai mult, depinde ce cauți, depinde din ce punct de vedere. Dacă iei în considerare facilitățile oferite pentru petrecerea a câteva ore în fiecare zi, pe parcursul unei perioade de tratament, mai ales pentru copii, ca să nu se plictisească, atunci cu siguranță Salina Praid e pe locul întâi. Dacă însă iei în considerare spectacolul oferit privirii prin frumusețea locului, cred că Salina Turda câștigă de departe. Eu și soțul meu preferăm Turda, ni s-a părut superbă, bolțile înalte, adâncimile, luminile, lacul subteran, Salina Praid ni s-a părut un pic prea comercială și oarecum fadă prin comparaţie. Însoțitorii noștri însă, părinți de copii mici, au analizat din punct de vedere al facilităților oferite copiilor şi celor care vin aici în primul rând pentru tratament balnear și bineînțeles a câștigat Praidul. Pe copii nu avea rost să îi întrebăm, erau ocupați, tocmai se dădeau pe toboganele gonflabile. Cred că ştiu ce preferă.

Ştrandul Praid

Preț bilet: Biletul, afișat la intrare, este 25 respectiv 30 lei pentru adulți și 15 respectiv 20 lei pentru copii, preț în afara weekendului sau în weekend. Sunt aplicate diferite tipuri de reduceri la intrările după ora 16.00 sau abonamente cu minim 5 intrări.

Ștrandul este la 100 de metri de ieșirea din mină. Despre el nu am mare lucru de spus, pentru că doar am trecut pe lângă. Am citit articolul foarte detaliat și bine documentat scris de @dorgo anul trecut. Nu știu dacă anul acesta condițiile erau la fel de bune ca cele descrise de el, dar pot cu siguranță să confirm aglomerația. Pe la ora 12.30 când am ieșit din mină, în soarele arzător al amiezii, la casa de bilete a ștrandului era același anunț mare pe care îl văzusem și la 9 dimineața, că nu mai sunt șezlonguri libere, nici unul din cele 300. Iar din ceea ce puteai vedea din spațiul intrării, și într-o porțiune unde gardul e mai jos şi poţi vedea dincolo de el, nu aveai unde să pui nu un prosop de plajă, dar cred că nici măcar un prosop de bucătărie mititel, pe care eventual să stai într-un picior. Am mai trecut prin zonă și în următoarele două zile, de fiecare dată după-amiaza și doar în ultima zi ai fi avut loc de cearșaf și sezlonguri la dispoziție câte vrei. Asta doar pentru că ploua cu găleata. Ștrandul era gol, dar din geamul casei de bilete nu dispăruse afișul cu șezlonguri integral ocupate.

Expoziţia de fluturi vii (Casa fluturilor)

Se află la 200 de metri de ştrand, pe drumul care se face spre dreapta, după ce treci de parcare.

Preț bilet: 7 lei adulți, 6 lei copii.

La intrare un mic magazin de suveniruri, de astă dată vedeta fiind bineînțeles fluturele, pe căni, brelocuri și alte obiecte. În pavilion peste 300 de fluturi tropicali, din diverse specii, zboară liberi printr-o junglă în miniatură, după cum zice administratorul expoziției. Este frumos, în special pentru copii, dar şi pentru iubitorii de fluturi. Fluturi tropicali multicolori sunt peste tot, pe plante, pe felii de fructe puse la dispoziția lor și se așează pe tine, pe umeri, pe cap. Este un loc unde ți se poate spune că ai fluturași la mansardă fără să te superi. Sunt și păsărele colorate și vesele dar acelea nu se așează pe tine, deci rămâi doar cu ale tale :)).

Acum 2 ani am vizitat aceeași expoziție, nepermanentă, în grădina muzeului Antipa din București. Administratorul de la Praid mi-a confirmat că era tot asociația lor. Înțeleg că totul a început în Odorheiul secuiesc, acolo fiind înfiinţată prima Casă de fluturi cu caracter nepermanent. Au fost şi anul acesta la Antipa, până week-end-ul trecut, dar la preț de capitală, 12 lei adult, 10 lei copii.

L-am întrebat pe omul cu fluturi ce se întâmplă iarna cu expoziția, dacă au sistem de încălzire. Mi-a spus că nu rentează, că fluturii oricum mor repede, cei din speciile pe care le deține trăiesc cel mult 2 săptămâni. Așa că atunci când dă frigul îi lasă să moară, iar în primăvară aduce cristalide de la fermele de fluturi din America de Sud, Asia şi Africa și o ia de la capăt. Iese mai ieftin. Până la urmă este o afacere. Știam că fluturii trăiesc puțin, dar mi s-a părut așa, puțin trist. Copiii noștri au fost fericiți acolo, unul din ei cel puțin, mare iubitor de orice vietate, nu vroia să mai plece.

Muntele şi canionul de sare

Spre canionul de sare se merge pe strada cu salina, trecând de ștrand și continuând pe drumul din stânga, cam 1,5 km. Drumul este printre case și pensiuni, asfaltat, însă când am fost noi pe partea stângă erau urmele unui șanț pe toată lungimea străzii, care fusese acoperit dar nu și asfaltat. Spațiu de parcare este și pe stradă și pe spațiul viran de lângă intrare, gratuit și mai mult decât suficient având în vedere că obiectivul este destul de puțin vizitat. În sezon fiind, nu știu dacă eram mai mult de 5-6 grupuri de 2-6 persoane pe tot traseul, fiind în august, în plin sezon turistic. Noi însă am lăsat mașina unde o parcasem dimineață, înainte să intrăm în salină și am făcut drumul pe jos. Alegerea nu s-a dovedit neapărat fericită și am constatat asta pe drumul de întoarcere, care părea îngrozitor de lung în soarele după-amiezei, după ce deja ne plimbaserăm vreo 2 ore prin canion. Dar drumeția în canion a fost frumoasă, o recomand însă într-o zi mai puţin răcoroasă.

Sună impunător aşa, muntele de sare şi canionul. Muntele este mai degrabă un deluşor (576 m altitudine), dar este vârful celui mai mare zăcământ de sare din ţară şi al unuia din cele mai mari din Europa, care coboară vreo 2,7-3 km în adâncuri. Dealul a fost tăiat în două de apele părâului Corund formând un canion de sare şi rezultând un deal mai mic (Corbul Mic), separat de cel mare. Canionul este de dimensiuni modeste, nici prea lung nici prea adânc. Este însă un loc deosebit, cu niște peisaje frumoase, datorate atât formaţiunilor de sare cât şi vegetaţiei specifice sărăturilor, un loc de drumeție deloc dificil, dar căruia, din păcate, nu i se acordă atenția cuvenită. Ar putea deveni o atracție importantă a Praidului, dacă s-ar aloca fonduri suficiente pentru amenajare și promovare. Deşi informaţii şi fotografii despre munte şi canion sunt inclusiv în muzeul din salină, o mica parte dintre cei care vizitează anual salina ajung si aici. Am găsit statistici care spuneau că anual la salina Praid ajung în jur de 500.000 oameni, din care cam jumătate vin la tratament, restul sunt doar turişti curioşi cum am fost noi. Mai puţin de 15.000 ajung însă şi la canion, deşi distanța faţă de centrul localităţii îl face atât de accesibil, traseul este de asemenea uşor de parcurs, este interesant și educativ.

Traseul are cam 1,5 km, iar pe hartă erau evidenţiate 9 puncte importante. Traseul este marcat, asemeni traseelor montane, motiv bun de distracţie pentru copii, care s-au întrecut în a găsi marcajul pe trunchiuri de copaci de-a lungul drumului. La început zona e uşor dezolantă, o barieră ruginită şi o cabană de lemn la intrare. În faţa cabanei doi tineri entuziaşti ne-au luat banii şi ne-au dat biletele, hărţile şi explicaţii. La fiecare din cele 9 puncte marcate pe hartă am găsit tabliţe informative. Primul punct este vechea mină, ocna Iosif, prima mină de adâncime care a fost deschisă în Praid în 1762 (astăzi închisă), până atunci exploatarea sării fiind de suprafaţă. Mina are aproape 90 m adâncime şi formă de clopot, iar sarea era ridicată cu ajutorul unui dispozitiv de ridicare antrenat de 4 perechi de cai, dispozitiv numit crivac. Crivacul original este expus la Muzeul Tehnicii din Bucureşti. Mina este înconjurată cu plasă metalică, iar deasupra este instalat un acoperiş, pentru protecţia intrării. Din păcate această construcţie de protecţie obstrucţionează în mare parte vizibilitatea, aşa că mai mult intuieşti decât vezi forma şi adâncimea. Sunt convinsă că se puteau găsi şi alte modalităţi de protecţie care să permită turiştilor o vizibilitate mai bună. Zona este în continuare dezolantă, aspect de loc părăsit. Ceea ce într-un fel poate e normal, până la urmă e o mină părăsită. Imediat după ce treci pe o frumoasă cărare printr-o pădurice de conifere, ajungi în zona izvoarelor de sare, unde apa saturată în sare o precipită pe aceasta pe crengi, pietre şi pe sol, natura construind forme deosebite, asemănătoare cu boabele de mazăre și cruste. Puţin mai încolo pe marginea unor băltoace cu apă sărată sarea se precipită în cristale. La punctul patru stânca de sare a ieșit la suprafață, iar sarea, interacţionând cu precipitaţiile, s-a precipitat în conopide și draperii (lapiezuri). Tot aici ar trebui să fie şi izvorul sărat cu cel mai mare debit de apă din Canion, de fapt un firicel de apă pe seceta care era când am fost noi. Urcând apoi pe o potecă laterală abruptă, se ajunge pe coama unei mari pâlnii formate prin dizolvare, o dolină, care funcționează și ca ponor pe timpul ploilor. Este poate cea mai frumoasă parte a Canionului, după părerea mea. De aici trebuie revenit pe malul pârâului şi continuat traseul. Pe versanți, de-a lungul pârâului, sunt apariţii masive de sare. Găseşti apoi un amfiteatru de lapiezuri, a căror parte superioară funcționează ca post de prognoză meteo pentru localnicii care ştiu că stâncile albe devin cenușii atunci când se aproprie curenți de aer umed. Trecând pârâul pe podețul suspendat ajungem la băile trdiționale cu nămol sărat, folosit de localnici de sute de ani în tratarea afecțiunilor reumatice, ale aparatului nervos. Noi nu am mai trecut pârâul şi nu am mai ajuns aici. Eram aproape de sfârşitul traseului. Am privit doar de pe partea cealaltă a pârâului şi apoi ne-am întors, soarele era mult prea dogoritor în acea lume stranie de sare, iar copiii erau mult prea obosiţi. Deşi traseul nu este lung, poţi uita cumva de lume acolo admirând şi fotografiind modul în care natura, apa şi sarea şi-au făcut de lucru. Farmecul locului este îmbogăţit şi de zonele mai mici sau mai mari de vegetaţie sălbatică diversă amestecate cu aspectul selenar al zonelor pline de sare.

”Bazinul astupat”- Wellness Center Praid

Scriu tot aici şi de Wellness Center, ca să termin cu Praidul, dar aici am fost în altă zi. Vremea s-a stricat brusc în ultima după-amiază petrecută în zona Praid, o ploaie puternică de vară cu piatră și vânt a venit de nicăieri, a scăzut dintr-o dată temperatura cu vreo 12 grade și a stricat orice posibilitate de plimbare pe vreun traseu. Nici măcar pe terasa sau în grădina pensiunii nu era rost de stat, totul fiind ud şi vijelios. Pentru că nu vroiam să ne închidem în camera şi aveam chef cu toții de o baie după două zile și jumătate de plimbări prin natură, am zis să fie Wellness Center, nou deschis și promovat prin afișe lipite prin toată stațiunea, inclusiv în pensiunea noastră. Wellness Center se află pe drumul cu Salina, la 1,5 km, chiar vis-a-vis de intrarea în Canionul de sare, în spatele primului rând de case de la stradă. Se vede însă din stradă, o clădire cu două nivele arătând ca o sală de sport.

În prima zi, când ne întorceam de la Canion, ne-am întâlnit pe stradă cu două doamne, să fi fost din Basarabia sau Ucraina, nu știu, oricum vorbeau româna cu un puternic accent rusesc. Discuția cu ele a fost amuzantă, ne-au întrebat unde e bazinul. Am crezut că vorbesc de ștrand, dar când am încercat să le explic că trecuseră de el, mi-au zis că nu acela, ci ”bazinul astupat”. Astupat? Noroc cu vară-mea că s-a prins prima, căutau bazinul acoperit. ”Wellness Center? ” le-am întrebat. ”Da, da, welnăsu, cela astupat… Dar e pe bani? ” Daaaa, e pe bani, nimic nu e gratis.

Pe bani înseamnă 25 lei/ adult, 15 lei/ copil pentru 2 ore plus o oră bonus. Asta în timpul săptămânii că în weekend mai adaugi 5 lei la fiecare tip de bilet. Bine, mai au diverse suprataxe pentru stat în plus, bilet separat pentru Sala de fitness, abonamente de o zi întreagă sau mai multe. La intrare primești brățară magnetică pentru acces și contorizarea timpului, pe care scrie că trebuie să dai o garanție de 30 lei și o primești înapoi la ieșire. Nu ne-a mai cerut nimeni banii pe garanție însă. Personalul de la recepţie şi oamenii de ordine de la intrare păreau că nu mai prididesc şi fac cu greu faţă aglomeraţiei.

Parcarea este în încinta centrului, gratuită şi era plină când am ajuns noi pe la ora 16. Lume multă la vestiare iar sala principală supraaglomerată. Aici sunt două bazine mari, unul cu apă dulce, pentru înot şi celălalt terapeutic, cu apă sărată, carbogazoasă, termală, având sursa la 1000 m adâncime. Mai sunt un bazin cu apă caldă pentru copii, 2 jacuzzi, 2 băi cu aburi, 2 saune şi bineînţeles duşuri, iar la etaj sală de fitness. Sezlongurile de plastic din jurul bazinului cu apă dulce şi cele de lemn de la bazinul cu apă termală sărată erau puţine şi în totalitate ocupate. Ne-am pus prosoapele pe calorifere, la fel ca mulţi alţii. Înţeleg că afară este o terasă de vară dar nu am putut ieşi în recunoaştere, furtuna era în toi. Înăuntru excesiv de cald, excesiv de multă lume şi un miros prea puternic de clor, făcând aerul înnecăcios şi aproape irespirabil. Sistemul de ventilaţie nu era cu siguranţă punctual lor forte. Sunt convinsă că multora le place genul acesta de distracţie şi se simt bine, dar din păcate nu şi eu. Sunt convinsă că e vina mea, căci sauna nu mi-a plăcut niciodată aşa că nici măcar nu am încercat, bazinul cu apă sărată mi-a produs un discomfort total datorită temperaturii ridicate a apei, culorii tulburi şi consistenţei ciudate, parcă grasă şi uşor uleioasă. Ştiu că este plină de minerale şi că acestea au un real efect terapeutic, dar cu părere de rău, nu îmi place. Am intrat, am încercat, am ieşit. Cele două Jacuzzi porneau alternativ câte 15 minute. Oamenii, adulţi şi copii se înghesuiau ca sardelele, nici nu ştiu cum încâpeau atâţia, bazinaşul rotund al celui oprit. Apoi aşteptau 15 minute stând cuminţi la murat, să pornească bolboroseala. După 15 minute, când se oprea, unii plecau şi erau imediat înlocuiţi, alţii rămâneau în continuare să aştepte încă 15 minute. Aşa că mi-am petrecut timpul, aproape două ore, distrându-mă cu copiii, două broscuţe mari amatoare de bălăceală şi înotând în apa răcoroasă din bazinul mare, care era cel mai puţin aglomerat. Când în sfârşit copiii s-au săturat de apă suficient cât să putem pleca, trecuseră aproape două ore iar eu aveam pielea încreţită de stat în apă. Aş vrea să nu fiu înţeleasă greşit, părerea mi-am format-o pe baza unor sentimente personale vis-à-vis de bazinele “astupate” combinate cu înghesuială, căldură şi miros excesiv de clor. Sunt convinsă că în alte condiţii locul e mult mai puţin aglomerat şi chiar te poţi simţi bine. Dar probabil din cauza vremii, ca şi noi, prea multă lume a ales să îşi petreacă astfel timpul. E curat, e luminos şi te poţi distra. Dacă este şi vremea bună te poţi bucura şi de soare pe terasă afară, nu a fost însă cazul nostru.

Cam acestea sunt atracţiile principale pe care le-am găsit şi vizitat în Praid. Primele trei ne-au făcut pe deplin o zi frumoasă, al patrulea ne-a umplut o după-amiază ploioasă.

Mai sunt câteva atracţii în Praid de care am aflat, dar nu le-am vizitat. Le menţionez pentru eventuali doritori, care se pot documenta în continuare dacă doresc să viziteze:

o expoziţie etnografică şi o expoziţie permanentă a unui pictor local, Páll Lajos, ambele aflate în Casa de cultură

Casa memorială a poetului şi traducătorului Áprily Lajos (1887 - 1967)

şi unele trasee pentru drumeţii, cu plecare din Praid. Despre unele trasee este posibil să mai ştie localnicii, proprietarii de pensiuni. Omul cu fluturi, administratorul expoziţiei adică, mi-a povestit despre traseul până la Cetatea Rab (Cetatea Rapsonné) . Văzusem un indicator către el în centrul Praidului. Traseul începe la 5 km de Praid, spre Gheorghieni, unde laşi maşina într-o parcare amenajată şi porneşti la picior, vreo 7 km, în vreo 2 ore, diferenţa de altitudine fiind de vreo 500 de metri. Mi-a spus că drumul este frumos, prin poiene, fâneţe şi pădure, că urcuşul nu e greu, dar să nu mă aştept să văd mai mult decât nişte bolovani, doar că panorama asupra văii Târnavei e frumoasă de acolo, de la aproape 1000 m. Că merită drumul şi panorama, dacă vrei să faci o plimbare atât de lungă.

Am găsit informaţii cu privire la acest traseu, la alte două cu plecare din Praid precum şi la alte trasee din judeţul Harghita recomandate pentru doritorii de drumeţii, precum şi referiri la alte obiective turistice pe site-ul Consiliului judeţean Harghita: judetulharghita.ro/judetu ... rasee_din_Prajd.

Articolul este deja foarte lung, voi scrie separat despre Sovata şi Corund, sper să fie de folos celor ce vor să viziteze aceste locuri.

Vacante frumoase sa aveti!

---

VIZUALIZĂRI: 34734 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI