”Focul Viu” de la Andreiașu de Jos - lampa de veghe din Munții Vrancei

TIPĂREȘTE

În urmă cu aproximativ o lună de zile, am profitat de vremea frumoasă de afară și am plecat la plimbare prin județul Vrancea. Mai precis pe frumoasa vale a râului Milcov, zonă care reprezenta o necunoscută pentru noi până în acel moment. Calea de acces este DN 2M, șosea ce pleacă din Focșani și trece prin Odobești, șerpuind apoi în urcare pe lângă apa Milcovului. Despre acest râu trebuie spus că în perioadele obișnuite nu are un debit de speriat, însă atunci când plouă zdravăn este capabil să iasă din albia sa și să provoace suficiente bătăi de cap celor care locuiesc în satele de pe această vale. De exemplu, la vreo câteva zile după ce noi am fost acolo, am văzut la televizor că pe valea Milcovului șoseaua a fost blocată într-o zonă de aluviuni, însă lucrurile s-au rezolvat ulterior și drumul a fost redeschis.

Așadar, tot admirând frumusețea naturală a zonei am ajuns în localitatea Mera, unde am făcut o primă oprire mai consistentă întrucât am vizitat fosta mănăstire Mera, ctitorie a familiei Cantemir. Deoarece am prezentat deja obiectivul, nu voi mai insista asupra sa.

Însă mai erau vreo două ore până să se însereze, așa că ne-am îndreptat spre un alt obiectiv interesant, de data aceasta unul natural! Noua noastră țintă (una care se afla printre prioritățile noastre de mai multă vreme) s-a numit Rezervația naturală de interes geologic și forestier Focul Viu de la Andreiașu de Jos.

Am mers mai departe pe șoseaua principală, plecând din Mera și trecând prin alte localități precum Șindrilari, Reghiu sau Satu Nou; am ajuns astfel în localitatea Andreiașu de Jos (de la Focșani și până aici, urmând numai drumul principal, sunt circa 37 de kilometri, iar asfaltul este bun). La un moment dat, am observat indicatorul către ”Focul Viu”, în dreptul unui pod peste Milcov. Din șoseaua principală se desprinde acest drum secundar spre stânga și după aproximativ 500 de metri se ajunge la ”Focul Viu”. În afara podului peste râul Milcov care este asfaltat, drumul secundar este pietruit și în prima lui parte urcă destul de abrupt, motiv pentru care noi am preferat să parcăm pe marginea drumului imediat ce am traversat podul. După ce am închis mașina, am pornit pe jos și am trecut pe lângă o troiță (de fapt acolo sunt trei cruci de lemn, cea amplasată central fiind mai mare decât celelalte două). Interesant este și faptul că pe crucea mare, cam pe la jumătatea ei, este sculptat un craniu uman, un motiv pe care nu l-am mai întâlnit până în prezent într-un asemenea loc. Mă rog, ne-am gândit că o fi vreo semnificație prin zonă și ne-am văzut de drum. Pas cu pas, am urcat cam 10 minute pe acest drum îngust, trecând pe lângă câteva gospodării, apoi am ajuns la ”Focul Viu”.

Până să vedem totuși flăcările jucăușe care ard singure, am mai avut de urcat pe niște trepte de piatră vopsite în alb; recomand atenție sporită la fiecare pas, întrucât unele trepte din această scară improvizată nu sunt foarte bine fixate în pământ, așa că te poți accidenta la un pas făcut greșit. Din locul de unde pleacă această scară pot fi lecturate pe un panou informativ unele date despre rezervația naturală de aici, dintre care voi aminti și eu câteva: ”Această rezervație naturală a fost înființată oficial în anul 1973, iar din anul 2000 acest areal a fost recunoscut ca arie protejată de interes național. Focurile Vii de la Andreiașu de Jos sunt situate la altitudinea de 430 de metri, fiind cel mai extins câmp de focuri vii din România atât ca suprafață (400 de metri pătrați), cât și ca debit de metan (50 de tone/an). Pe aceeași falie, la 8,5 kilometri nord de Andreiașu, pe dealul Raiuți, există deasemenea o emanație de gaze naturale la altitudinea de 714 metri.”

După ce am parcurs cu interes datele prezentate acolo, am urcat treptele spre obiectiv. Arealul în care ”focurile vii” țâșnesc parcă din pământ este delimitat de o bordură din beton de 30-40 centimetri înălțime, având un spațiu prin care se poate intra până lângă focuri. Evident că asta am făcut imediat ce am ajuns aici, ne-am apropiat cât mai mult pentru a observa focul de aproape și pentru a-i simți dogoarea. Da, dogoarea, pentru că focul acesta este aidoma celui de la flacăra aragazului de exemplu, având cam același miros, cu atât mai persistent cu cât ne-am tot apropiat. Apreciez că flăcările aveau cam 25 – 30 de centimetri înălțime atunci când am mers noi acolo; se spune că în apropierea unor cutremure mai puternice, datorită mișcării faliilor, flăcările pot depăși un metru în înălțime.

În spațiul delimitat ardeau trei ”focuri vii”, unul amplasat central fiind mai mare și mai vizibil decât celelalte două. Totuși natura nu se lasă îngrădită atât de ușor, astfel că dincolo de împrejmuirea de beton mai era o vatră destul de consistentă unde pâlpâia un alt ”foc viu”. Pe lângă aceste zone unde gazul emanat din adâncuri ardea cu flacără, am mai observat mici băltoace unde apa bolborosea, semn că și acolo s-ar putea aprinde la un moment dat alte focuri.

De jur-împrejurul zonei împrejmuite cu bordură de beton sunt amplasate câteva băncuțe unde te poți relaxa admirând această minunăție a naturii. Ceva mai în lateral este construit un foișor unde te poți adăposti în caz că vreo ploaie apărută cumva de nicăieri se hotărăște să încerce să stingă flăcările.

Noi nu am avut parte de ploaie (nici nu ne-am fi dorit acest lucru), așa că ne-am hotărât să mai rămânem pentru aproximativ o oră în zonă, astfel încât să admirăm flăcările mai aproape de căderea serii, atunci când focurile devin mai vizibile. Și pentru că nu am avut răbdare să stăm pe băncuță, am plecat la plimbare și am urcat pieptiș pe o cărare ce ne-a scos în pădure, pe același drum secundar de mai devreme, care trece de zona ”focurilor vii” și urcă susținut de la Andreiașu de Jos către alte cătune din zonă – este vorba despre Arșita sau Andreiașu de Sus, așa cum apar ele pe hărțile online. Și acest drum secundar este menționat acolo ca drumul comunal 114.

Noi nu am ajuns în acele sate, dar apreciez că am urcat mai bine de un kilometru pe drumul pietruit prin pădure, bucurându-ne de frumusețea pădurii de conifere din jur. Nu am văzut semne ale vreunor defrișări masive, așa că nu a putut decât să ne bucure acest lucru. Am mai făcut niște fotografii, am cules câteva floricele de mai și am coborât înapoi către zona ”focurilor vii”. Aici am încropit o nouă ședință foto, apoi ne-am îndreptat spre mașină, coborând agale pe drumul comunal până în locul unde parcasem autoturismul.

În circa jumătate de oră ne apropiam de Focșani, astfel că noaptea ne-a surprins pe o porțiune de drum care ne este bine cunoscută, pe DN 2 către Râmnicu Sărat.

Vreau să mai precizez că ”Focuri vii” există și în județul Buzău; tot în această primăvară le-am vizitat și pe acelea, însă drumul către zona focurilor de la Terca din județul Buzău este foarte greu și nu vă recomand să mergeți acolo decât pe timp frumos și să nu fi plouat măcar vreo câteva zile înainte. Pentru impresii extinse referitoare la ”Focul viu” de la Terca, vă invit să lecturați acest articol.

În încheiere, vă recomand să vizitați Focul Viu de la Andreiașu de Jos dacă veți decide vreodată să explorați frumoasele meleaguri vrâncene! Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 1692 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI