În nordul Portugaliei

TIPĂREȘTE

În urmă cu câteva săptămâni v-am prezentat excursia de o zi făcută din Porto pe Valea Douro (vezi impresii). Ca să vă conving de cât de „vrednici” am fost şi în continuare, acum vă voi povesti despre alte două escapade.

Prima a fost pe traseul Porto - Guimarães - Braga şi retur. Până la Guimarães am mers pe E1 (A7) circa 57 km; de la Guimarães la Braga (24 km) pe IP9 iar de la Braga ne-am întors la Porto (55 km) pe N309 şi E1 (A7). La fel ca în Spania, în Portugalia indicativul IP înseamnă şosea modernizată fără plată.

„Leagăn al naţiunii portugheze”, Guimarães a jucat un rol esenţial în formarea Portugaliei ca stat. Aici se pare că s-a născut în 1109 Afonso I de Portugal sau dom Afonso (Alfonso) Henriques, supranumit „Cuceritorul”, fiu al lui Henric de Burgundia, conte de Portucalia. După alte surse, s-ar fi născut la Coimbra. În apropierea oraşului, în 1128, în bătălia de la São Mamede, Afonso Henriques a învins armatele Galiciei, proclamându-se prinţ al Portugaliei, pentru ca în 1139, după ce a declarat independenţa faţă de Regatul Léonului, să devină primul rege al ţării.

Guimarães a fost prima capitală a Portucaliei, căci Afonso Henriques si-a stabilit curtea regală la castelul care domină oraşul, o fortăreaţă construită în secolul al X-lea pentru a apăra de normanzi şi mauri Mănăstirea Nossa Senhora da Oliveira. Din clădirea romanică nu s-au păstrat decât claustrele şi sala capitulară (locul de întrunire al monahilor), aspectul gotic actual datând din secolul al XIV-lea fiind datorat unui arhitect din Toledo, angajat de regele João I. Turnul cu ceas, de inspiraţie manuelină, a fost adăugat în 1513. Transformată în muzeu, biserica adăposteşte comori bisericeşti, printre care o colecţie remarcabilă de sculpturi medievale şi de obiecte de cult din argint.

Nossa Senhora da Oliveira se află în Largo da Oliveira, piaţa centrală – pietonală –, înconjurată de străzi pavate mărginite de case pitoreşti şi de clădirea fostei primării, încununată de o statuie care, conform tradiţiei, ar fi o reprezentare alegorică a oraşului. Numele pieţei şi bisericii se trage de la un măslin despre care legenda spune că a fost plantat înainte de Hristos. Într-un colţ al pieţei se află un mic sanctuar cu figurine de teracotă ce ilustrează una din Opririle Crucii.

Situată la circa 6 km de Braga, pe culmea unui deal, această biserică este un important loc de pelerinaj. A constituit şi un model pentru alte sanctuare, precum Nossa Senhora dos Remedío din Lamego, despre care am povestit în articolul dedicat Văii Douro. Credincioşii urcă (cei mai evlavioşi dintre ei în genunchi) scara barocă dublă, în zigzag, construită din granit, încadrată de figurine ilustrând Patimile lui Hristos şi capele închinate Drumului Crucii, pentru a ajunge la esplanada flancată de statuile Credinţei, Speranţei şi Carităţii. De aici se deschide o minunată panoramă a oraşului Braga; în plus, te poţi răcori cu un suc la una din terase. Alternativ, sus se poate ajunge din Braga cu cel mai vechi funicular din Portugalia, dat în funcţiune în 1882. Noi am urcat, desigur, cu maşina. Drumul prin pădure e foarte plăcut şi de o parte şi de alta a şoselei se înşiră câteva conace, multe din ele transformate în hoteluri.

Construcţia scării, începută în 1722 la iniţiativa episcopului de Braga, a durat câteva decenii, perioadă în care moda arhitectonică s-a schimbat. Aşa se face că biserica, terminată abia în 1834, este în stil neoclasic şi mai puţin ornamentată.

În contrast cu Bom Jesus, această mănăstire benedictină în stil rococo aflată practic la ieşirea din Braga are un interior opulent. A fost fondată în 1060 iar moşiile i-au fost atribuite în 1110 de către Henric de Burgundia, tatăl lui Afonso Henriques. A dobândit mari bogăţii, în special în secolul al XVII-lea, când a fost masiv extinsă, astfel încât din construcţia iniţială nu s-a mai păstrat nimic. Clădirea actuală a fost ridicată între 1628-1661. A servit timp de două secole şi ca şcoală pentru arhitecţi, pictori şi sculptori, având un rol important în dezvoltarea stilului manierist portughez şi brazilian. Printre comorile sale se numără piesa de altar din lemn aurit.

Mănăstirea a fost vândută la licitaţie în 1864, după care a fost lăsată în paragină. Statul portughez a răscumpărat-o în 1986 şi a demarat un amplu proiect de restaurare care continuă şi astăzi. Pe dealul din spate se întinde o frumoasă grădină cu garduri vii, fântâni şi un iaz.

După aceste vizite destul de obositoare, în Braga nu am oprit decât pentru o scurtă plimbare şi un suc. „În apărarea noastră” pot aduce argumentul că era după prânz şi o căldură năucitoare. Regret că nu am reuşit să vizităm oraşul, ci doar să-l străbatem, mai ales că fiind pe 23 iunie, era frumos împodobit pentru Festa de São João – vezi foto.

A doua escapadă de care pomeneam la începutul acestui articol a fost una mult mai lejeră, la sud de Porto, mai precis pe traseul Port-Aveiro: 76 km parcurşi pe E1 (A29) şi A25, după care încă 12 km pe A25 până la Costa Nova, plus – evident – returul.

Acest oraş cu peste 75.000 de locuitori se mândreşte cu una dintre cele mai prestigioase universităţi din ţară. Este totodată al treilea centru industrial al Portugaliei, după Lisabona şi Porto, graţie ceramicii de Vista Alegre, o mică localitate din apropiere, dar mai ales minelor de sare şi culegerii de alge marine. Faptul este explicabil prin poziţia sa într-o lagună. Pe vremuri avea ieşire la mare dar în urma unei furtuni zona s-a înnămolit. Au rămas însă canalele de la vărsarea în Atlantic a celor două ape care îl străbat, Ria Aveiro şi Ria Homem de Cristo, motiv pentru care Aveiro mai este cunoscut şi ca „Veneţia Portugaliei”.

Am făcut şi noi o plimbare pe mal şi am traversat două poduri, admirând construcţiile frumoase, străzile pitoreşti şi simpaticele bărci de agrement în care se înghesuiau turiştii.

Aveiro este baza de plecare pentru trei staţiuni de pe ţărmul oceanului: Barra, Costa Nova do Prado, şi Gafanha da Nazaré. Dintre ele, am ales Costa Nova, motivată de fotografiile de case zugrăvite în dungi viu colorate pe care le văzusem pe internet. Şi bine am făcut.

Costa Nova a fost un umil sat pescăresc în care locuitorii îşi vopseau colibele în nuanţe vesele pentru a contrasta cu monotonia aurie a nisipului. Odată cu transformarea satului în staţiune, aceste colibe au devenit case de vacanţă iar aspectul lor de acadele nu ştiu de ce, dar nu frizează kitschul. Cel puţin asta a fost impresia mea. Altfel, Costa Nova e o staţiune relativ mică dar corespunzător „dotată” cu restaurante de fructe de mare (ne-am înfruptat şi noi din nişte crabi şi calamri de să-ţi lingi degetele!), magazine de suveniruri, minimarketuri şi tot ceea ce trebuie pentru a te simţi bine în vacanţă.

Plaja lată cu nisip fin nu era (încă) foarte aglomerată – eram totuşi în iunie, sezonul abia se deschisese. Şi apa oceanului, of! era rece. (În paranteză fie spus, în circuitul nostru prin Portugalia n-am reuşit să facem baie decât la final, în Albufeira; la Cascais şi Setubal, unde am ajuns în excursii de o zi din Lisabona, Atlanticul ne-a dat cu flit). Oarecum surprinsă, am remarcat pe şezlongurile alăturate o familie de ruşi. Dar şi mai surprinsă am fost când, plimbându-ne prin staţiune, am văzut şi câteva prăvălii chinezeşti. Dumnezeule, au ajuns până aici, la capătul Europei! Dar de ce să mă fi mirat? În drumurile noastre prin Portugalia am trecut pe lângă mai multe „emporiumuri” chinezeşti iar singurul supermarket din zona de complexuri hoteliere izolate de lângă Albufeira, în Algarve, în care ne-am cazat, era tot chinezesc. Şi profitau la maxim, afişând nişte preţuri neruşinat de mari. Dar asta e altă poveste...

După plajă, prânz şi plimbare am revenit la Porto. Se încheia astfel o zi de vacanţă plăcută şi relaxată, dar nu şi călătoria noastră prin Portugalia. Şi mai aveam atâtea de văzut!

---

VIZUALIZĂRI: 3360 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI