La izvoarele... vinului de Porto (şi Mateus)

TIPĂREȘTE

Mărturisesc că nu mă pricep la vinuri: cu greu fac deosebirea între soiuri şi în evaluarea acestor licori bahice mă ghidez întotdeauna după vorbele înţelepte spuse de tata cu mult timp în urmă şi care mi-au intrat la cap: „Un vin bun e alb, sec, rece şi gratis... ” Şi cam atât.

Cu atât mai surprinsă a fost jumătatea mea mai bună când, aflându-ne în Portugalia, la Porto, şi punându-mi veşnica întrebare „Şi mâine ce program avem? ”, i-am răspuns candid: „Mergem la izvoarele vinului de Porto, că doară nu degeaba am venit până aici. ” S-a bucurat peste măsură, cu gândul la cine ştie ce distracţii şi mese întinse, după care entuziasmul i s-a mai domolit când i-am explicat că „izvoarele” cu pricina presupuneau un drum cu maşina (alcoolul interzis!), şi nu o degustare de vinuri în oraş. Am făcut-o şi pe aceea, în Vila Nova de Gaia, cartierul situat de cealaltă parte a râului Douro, şi anume la crama Sandeman, una din cele mai vechi şi mai renumite din Porto, despre care s-a scris deja pe AFA, aşa că nu mă voi mai „osteni” şi eu.

Nu, n-am să vă povestesc despre cramele din Porto, ci despre locul de unde provine vinul atât de apreciat de englezi, încât i-au transformat denumirea în substantiv comun: „port”. Secretul acestui vin dulce desert constă în adăugarea de alcool neutru vinic de 77 de grade în timpul procesului de fermentare, după care vinul este lăsat timp de două luni în butoaie şi apoi „rectificat” cu un alt alcool, mai slab, pentru a se obţine tăria dorită – între 19 şi 22 de grade. Evident, fiind aşa de tare, nu se consumă decât în cantităţi mici, înainte sau după masă. Şi dacă tot am amintit de englezi, să menţionez că „descoperirea” acestui vin datează din 1678 şi se datorează unui negustor din Liverpool care ar fi fost servit cu el de un călugăr ce i-a deconspirat reţeta, sau (după o altă legendă) ar fi „inventat” el singur compoziţia, din întâmplare, adăugând rachiu în vin pentru a nu se acri în drumul înapoi spre Anglia. Oricare ar fi adevărul, cert este că din 1703, prin tratatul de la Méthuen, britanicii au beneficiat de taxe de import semificativ reduse comparativ cu cele puse pe vinul de Bordeaux, aşa încât comerţul cu produsul portughez a înflorit în mod spectaculos. Iar în 1756 prim-ministrul Portugaliei, marchizul de Pombal, a semnat un decret prin care a introdus în lume primele standarde de fabricaţie şi prima denumire de origine controlată a vinului. Şi astăzi mare parte din producţie ajunge în Anglia, însă pieţele de desfacere s-au diversificat. Şi încă un mic amănunt: din 1926 până în 1986 niciun „port” nu putea fi exportat fără să treacă prin Vila Nova de Gaia, locul istoric de depozitare a licorii. Din 1986 vinul de Porto se poate exporta direct de către producători sau se colectează în Peso da Régua, capitala neoficială a Văii Douro şi sediu al Institutului Vinului de Porto, pentru a fi apoi expediat în toate cele patru zări.

Dar să pornim la drum!

Vinul de Porto îşi are originea în această vale, întinsă pe 250.000 de hectare, din care numai 45.000 sunt plantate şi circa 25.000 produc celebra licoare. Zona cu denumirea de origine începe cam la 70 km est de oraşul Porto, la Mesao Frio, şi se termină la graniţa cu Spania, la Barca de Alva. Solul dur, sărac şi cu pH jos, acid, ca şi clima foarte rece iarna şi caniculară vara, cu puţine ploi, dau specificul vinului de Porto, sau cel puţin aşa susţin specialiştii.

Ieşind din Porto, ne-am încadrat pe N222, pe malul stâng (sudic) al râului Douro, şi curând am pătruns într-un tărâm de vis. Peisajul nu are măreţia, uneori uşor apăsătoare după părerea mea, a munţilor semeţi, ci mai degrabă un farmec domol ce îmbie la linişte şi meditaţie. De pe drumul situat la înălţime se văd dealurile, iar jos apa ce sclipeşte în soare. Şoseaua îngustă dar bună, deşi pe alocuri cu mici denivelări şi crăpături în asfalt, înaintează paralel cu calea ferată, şerpuind continuu pe malul râului, navigabil pe porţiunea dinspre vărsarea în mare. Pe el plutesc câteva rabelos – bărci cu pânze, transformate acum din mijloace de transport al butoaielor cu vin în ambarcaţiuni de agrement. Pantele dealurilor sunt atât de dens şi regulat terasate, încât mai-mai că mi-a venit să dau crezare legendei potrivit căreia, în afară de Marele Zid Chinezesc, aceasta ar fi singura operă făcută de mâna omului vizibilă din spaţiu! Pe aceste terase este plantată miraculoasa viţă de vie iar printre podgorii stau ascunse livezi de migdali. Pe vârfurile colinelor se întind păduri de foioase. Este o regiune plină de verdeaţă, aşa cum e de fapt în cea mai mare parte toată Portugalia. La fiecare cotitură priveliştea se schimbă şi poţi admira râul din diverse unghiuri.

Surprinzătoare pentru mine a fost densitatea localităţilor: din zece în zece kilometri, dacă nu mai des, dai de câte un sătuc cu câteva case ridicate pe marginea şoselei şi cu ferme – quintas – mai jos, în vale. Mă aşteptam, ca în Franţa sau Spania, la întinderi nesfârşite cultivate cu viţă de vie, dar nu! Parcelele sunt de mici dimensiuni şi totuşi casele mari şi îngrijite stau mărturie că ne aflăm într-o zonă bogată. Din ce trăiesc oamenii ăştia de îşi permit asemenea conace, cu canalizare, alei private asfaltate şi bariere la poartă şi doar cu o cutie de scrisori plasată pe şosea, la intrarea pe domeniu, care să le identifice? Bănuiesc că prosperitatea lor se datorează vinului de Porto, foarte scump, şi cultivării intensive a viţei de vie, că altfel nu pot să-mi explic.

Dacă vă imaginaţi că Valea Douro abundă în cârciumi sau crame, vă înşelaţi. Nici magazine nu prea am zărit în drum. Localnicii se ocupă cu agricultura, nu cu turismul, şi doar câteva conace ştiu că oferă degustări. Nu am avut timp să ne oprim la niciun astfel de stabiliment, căci programul nostru a fost – aşa cum veţi descoperi continuând lectura – destul de încărcat. Latura strict comercială a afacerii este ascunsă în bună parte vizitatorilor: dacă vrei să afli mai multe despre vinul de Porto şi să participi la o degustare, Gaia e locul cel mai potrivit. Dar peisajul minunat compensează cu vârf şi îndesat orice altă posibilă nemulţumire. Părerea mea!

După circa 130 km parcurşi pe N222 ne-am abătut 10 km spre sud pentru a ajunge în pitorescul orăşel Lamego. De aici am urcat spre Nossa Senhora dos Remedíos, o biserică monumentală construită în secolul al XVIII-lea pe locul unei mai vechi capele închinate Sfântului Ştefan. Nu mai puţin de 686 de trepte coboară spre Lamego, aflat la poalele dealului, scenă pe care aveam să o regăsim la mult mai cunoscutul Bom Jesus do Monte de lângă Braga. Şi la fel ca la Bom Jesus, şi aici scara şi statuile baroce au fost sculptate în granit, o rocă foarte dură, mai puţin folosită în general pentru astfel de elemente arhitectonice. De sus se deschide o panoramă splendidă a oraşului şi dealurilor care îl înconjoară. Interiorul cuprinde un altar baroc, bogat ornamentat.

În partea de jos a oraşului, într-o esplanadă vastă umbrită de copaci, se află o altă bijuterie arhitectonică: Catedrala – Sé. Din a doua jumătate a secolului al XII, respectiv din perioada Reconquistei, când Alfonso Henriques a fost ales de nobili drept primul rege al Portugaliei, nu s-a păstrat decât turnul romanic. În secolul al XVI-lea i-a fost adăugat portalul renascentist, pentru ca două veacuri mai târziu arhitectul italian Niccólo Nasoni (care a lucrat şi la Nossa Senhora dos Remédios) să refacă în cea mai mare parte, în stil baroc, întregul edificiu, înfrumuseţându-i exteriorul cu ornamentaţii elegante. Foarte frumos este şi claustrul din secolul al XVI-lea, plin de trandafiri.

La trei kilometri de Lamego se află Balsemão, un sătuc pustiu după prânz, când am ajuns noi împreună cu un cuplu de francezi pentru a vizita Capela São Pedro de Balsemão. De ce este importantă? Deoarece este considerată cea mai veche biserică din Portugalia. Datează, se pare, din secolele VI-VII, din perioada când Peninsula Iberică s-a aflat sub stăpânirea vizigoţilor, însă se crede că a fost ridicată pe zidurile aparţinând unei vile romane, după cum o dovedesc câteva inscripţii pe locul unde a fost construit altarul. Din explicaţiile pe care ni le-a oferit într-o franceză acceptabilă curatorul (pe care am impresia că l-a trezit din somn tânără pe care am găsit-o pierzând vremea pe treptele bisericii), am reţinut că există totuşi dispute privind vechimea lăcaşului, unii specialişti avansând ideea că ar fi datând din secolul al X-lea. Oricum ar fi, interiorul este surprinzător, cu coloane de influenţă bizantină, elemente decorative geometrice mai numeroase decât se găsesc în mod uzual în bisericile iberice şi trei arce cu capiteluri polimorfe. În secolul al XIV-lea episcopul de Porto a ales să fie înmormântat aici şi sarcofagul său, bogat sculptat, se află într-o nişă. Alte modificări, în stil baroc, inclusiv tavanul chesonat şi decorat cu picturi religioase, au fost aduse în secolul al XVII-lea.

Şi după atâta cultură, cum altfel puteam să ne încheiem programul decât revenind la o mai puţin solicitantă şi mai veselă preocupare: vinul? Deşi nu tocmai despre un banchet va fi vorba în cele ce urmează.

După Balsemão am intrat pe E801 şi am parcurs cei circa 20 de kilometri care ne despărţeau de animatul „Oraş Regal” universitar, plin de baruri şi restaurante. După o scurtă oprire pentru refrişare ne-am croit drum spre periferia localităţii pentru a vizita Casa de Mateus şi a face cunoştinţă cu roséul pe care l-aţi remarcat probabil şi voi în hypermarketurile noastre graţie sticlei rotunde şi plate, cu gât îngust. Ceea ce însă poate că nu aţi ştiut este că marca Mateus, creată la finele celui de-al Doilea Război Mondial şi având drept ţintă predilectă pieţele din SUA şi Europa de Nord, a cunoscut un succes fulminant în anii 1950-1970, când a fost cel mai bine vândut produs de export al Portugaliei. Ulterior popularitatea sa a scăzut, dar rămâne un brand de renume.

Conacul, construit în anii 1740 de acelaşi arhitect Nasoni, este o construcţie cu ornamentaţii baroce de bun gust, înconjurată de un parc vast, cu un fermecător labirint de garduri vii şi straturi de flori în care predomină trandafirii. În faţa vilei a fost amplasat, deloc întâmplător, un bazin. Se vizitează numai o parte din conac şi doar în tururi cu ghid, deoarece este locuit şi acum de al şaptele conte de Vila Real. Costul biletului era în 2011 de 9,50 euro.

Ghida noastră, o tânără simpatică şi excelentă vorbitoare de limba engleză, ne-a condus prin sălile cu tavane înalte şi uşi din lemn sculptat şi ne-a oferit detalii despre mobilier, porţelanuri, manuscrisele din bibliotecă, tablouri şi sculpturi, ca şi despre caleştile ţinute în grajd, toate alcătuind o imagine sugestivă pentru stilul de viaţă opulent al familiilor aristocratice portugheze în secolul al XVIII-lea. Ne-a plăcut foarte mult turul de circa o oră şi jumătate, cu excepţia faptului că nu ni s-a permis filmarea şi fotografierea decât în parc. Şi evident, pe domeniu există şi un magazin de desfacere, de unde am achiziţionat o butelcuţă, ca să ne facem şi noi o idee. (Sticla de Porto o cumpărasem cu o zi înainte, din oraş.)

Dacă am gustat din vinul de Porto? Bineînţeles. Dar din cel de Mateus? Răspunsul este iarăşi da. Dar numai după ce am străbătut cei 60 de kilometri care despart Vila Real de Porto pe autostrada cu plată A4, şi ne-am întors la hotelul nostru – Boavista Palace (vezi impresii). Şi ne-au plăcut amândouă sortimentele: pe Mateus l-am „lichidat” chiar în acea seară, chiar dacă e un vinişor destul de tare dar, după o zi întreagă de hălăduieli, eram tare însetaţi. Pe dragul de „port” l-am descântat mai mult eu – recunosc –, servindu-mă cu ţârâita înainte de culcare, câteva zile la rând. După care am dormit buştean. Parol!

---

VIZUALIZĂRI: 3510 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI