Am traversat Marea Marmara pe noul pod Osman Gazi – o experienţă superbă, inedită

TIPĂREȘTE

Am scris acest articol pentru a oferi o alternativă la traseul deja clasic, cel puţin pentru mine :D, spre Antalya. Despre traseul clasic Bucureşti-Istanbul-Antalya am povestit la timpul respectiv experienţele din 2012, 2013 şi 2015. În 2014 am fost pentru prima şi singura dată cu avionul în Turcia, cu escală la Istanbul (vezi impresii). Despre experienţa din mai-iunie 2017 nu am apucat să scriu, dar voi reveni cu un articol după următoarea vizită în Turcia din septembrie.

Pregătirea traseului spre Antalya este tot mai uşoară an de an, experienţa acumulată spunându-şi cuvântul. Eram la al zecelea drum cu mașina în Turcia și la al cincilea în Antalya. Soţul s-a ocupat de listarea hărţilor cu traseul de urmat, simulat cu Google Maps. A luat inclusiv coordonatele GPS de la hotelurile rezervate din Antalya, inutil, în opinia mea, cât timp mai fusesem atât în Belek, cât şi în Lara şi ştiam exact unde se află hotelurile rezervate. Nu am prea folosit GPS-ul, chiar dacă aveam programe de navigație cu hărţile recent actualizate instalate pe toate telefoanele pe care le puteam folosi la nevoie. GPS-ul şi-a dovedit utilitatea doar pe o anumită porţiune atunci când am schimbat din mers traseul stabilit iniţial.

Ca de obicei, am ales să parcurgem drumul cu câte o oprire de o noapte atât la dus, cât și la întors.

În prima zi traseul a fost următorul:

Sâmbătă 17 septembrie 2016 am plecat din fața blocului la 06.25, am alimentat la benzinăria din cartier (06.34) și ne-am îndreptat spre Giurgiu pe drumul binecunoscut de toți, destul de liber la acea oră. La ora 07.39 eram la Giurgiu, unde am găsit doar câteva mașini care aşteptau pentru plata taxei de pod de 13 de lei (echivalentul a 3 euro). Ne-au verificat și rovigneta. Traversarea podului a fost destul de ok, câteva camioane ne-au cam încurcat în partea bulgărească, iar la 07.54 treceam de controlul paşapoartelor.

Am trecut în Bulgaria prezentând cărțile de identitate și certificatul de înmatriculare al mașinii pentru a fi scanate.

În Ruse am oprit la o benzinăria obişnuită, aflată imediat după Kaufland, de unde am achiziționat vigneta obligatorie. Am preferat să cumpăr o vignetă de 30 de zile, având astfel acoperită întreaga perioadă a sejurului, pentru care am plătit 30 leva cu card bancar în lei, cost final 70,17 lei. Două vignete de câte şapte zile costau tot la fel, dar nu avea rost să mă complic. Am lipit-o pe parbriz în colțul din dreapta jos, dar cu scotch, deși ea are propriul adeziv, pentru a putea fi înlăturată mai uşor. Codul de bare atașat vignetei trebuie păstrat pentru controlul de la vama bulgaro-turcă, cel puţin asta ştiam din experienţa drumurilor anterioare. Era ora 08.02, terminasem și cu vigneta, astfel că ne-am continuat drumul.

Pe tronsonul Ruse-Razgrad s-a circulat foarte bine, carosabilul este excelent, iar circulația este mult mai fluentă după ce au lărgit acum trei ani drumul la trei benzi în total, pe mare parte din traseu. Banda creată suplimentar este alocată alternativ unuia sau altuia din sensurile de mers, depășirile făcându-se mult mai în siguranță ca înainte, însă acum este interzisă prin linie continuă depășirea altor vehicule cât timp se circulă pe o singură bandă, indiferent de trafic sau de vizibilitate, ceea ce poate crește timpul de parcurs.

Porțiunea Razgrad-Târgoviște a fost vălurită ca de obicei, cu ceva gropi în zona Manastirko -Trapiște până în intersecția cu acel mare sens giratoriu și mult mai bună după sensul giratoriu. Dacă se reduce corespunzător viteza și se circulă cu atenție nu sunt probleme nici pe acest tronson, singurul care ne surprinde de fiecare dată.

Între Târgoviște și Omurtag se circulă ok, fără devieri ca în urmă cu un an.

De la Kotel la Yambol drumul a fost bun. Atenție la limitatoarele de viteză înalte și din beton din Kotel și din Ticha, de altfel bine semnalizate.

De la Yambol la Elhovo drumul a fost la fel cum îl ştiam, cu șiraguri de gropi superficiale, mai ales înainte de Elhovo. Centura oraşului Elhovo a fost în sfârşit finalizată. Ştiam acest lucru din iunie când am traversat la dus prin centrul oraşului, iar la întoarcere pe centura recent asfaltată, impecabilă. Mare atenţie la limitatoarele de viteză de beton aflate la intersecţia cu drumul care traversează oraşul. Sunt bine semnalizate, dar foarte înalte. Dacă se abordează în viteză ai impresia că maşina decolează.

Am ajuns la Lesovo la ora 11.18 și am făcut din nou plinul la Lukoil, 21,94 litri la un preț de 1,96 leva/ litru, plata cu card.

În vama bulgară am prezentat doar paşapoartele. Pentru prima dată după mulţi ani nu ne-a mai fost solicitat codul de bare ataşat vignetei, semn că au intrat în funcţiune camerele de pe traseu, care citesc vigneta şi numărul maşinii, iar datele sunt introduse în sistem. După cincisprezece minute am trecut de vama bulgărească.

Am oprit la duty free de unde mi-am cumpărat țigări. Întotdeauna opresc la duty free doar la dus, pentru a nu le mai da motiv vameșilor bulgari să-mi scotocească prin bagaje la întoarcere, vama fiind mică şi bulgarii văzând clar cine opreşte şi cine nu.

Am vrut să scot nişte lire de la bancomatul Garanti pe care îl ştiam în duty free, dar, ghinion, acesta era tot dispărut/desfiinţat ca şi în luna iunie. În opinia mea, varianta retragerii de lire turceşti de la bancomat pe teritoriul Turciei cu card de debit în lei este cea mai avantajoasă metodă de achiziţionare, cu toate comisioanele bancare astfel obţinându-se cel mai bun curs de schimb, cu minim 10% mai bun decât cel oferit de Dristor Kebap, dacă suma retrasă este minim echivalentul a 100-150 de euro. La sume mai mari, cursul este chiar mai bun.

Prin vama turcă am trecut în şapte minute, fiind destul de liber. Am oprit la fiecare ghișeu pentru control pașapoarte (ștampilă de intrare), poze la mașină, carte verde, talonul mașinii și înregistrarea acesteia în pașaportul copilotului (acesta fiind proprietarul mașinii), control vizual sumar al bagajelor (doar am deschis portbagajul), am declarat scopul turistic al călătoriei, la ultimul ghişeu au mai verificat o dată că avem toate ștampilele și am trecut. Niciodată nu s-a întâmplat să nu pună toate ştampilele care unde trebuie, deoarece altfel am fi fost întorşi din drum pentru a pune lucrurile în regulă înainte de a pune piciorul în Turcia.

Ne-am continuat drumul pe D 535 până în apropiere de Edirne unde se intră pe autostradă. Nu am mai oprit înaintea porților de taxare, aveam credit suficient pe HGS pentru un drum până în Antalya şi înapoi. Aici nu există posibilitatea de a plăti cu card bancar autocolantul HGS. Recomand plata cu lire turcești, deoarece în cazul plății cu euro, schimbul valutar se face la un curs foarte dezavantajos pentru client.

Ne-am continuat drumul pe autostrada O-3 Edirne-Istanbul, drumul a fost foarte bun și liber în prima parte, aglomerându-se tot mai mult pe măsură ce ne apropiam de Istanbul. Verificând după întoarcerea acasă contul HGS, am constatat cu surprindere faptul că nu a fost înregistrată folosirea autostrăzii, adică am circulat gratuit. Noi am redus corespunzător viteza la fiecare trecere prin porţi, turcii din jurul nostru trecând mult mai repede, semafoarele mi s-au părut stinse, dar am crezut că nu văd eu bine.

Nu am mai repetat greşeala făcută cu un an înainte când, la sugestia colegilor de site care tot lăudau frumuseţea traversării pe O1 – Boğaziçi Köprüsü, podul care trece prin centrul Istanbulului (primul şi cel mai sudic), ne-am trezit într-o aglomeraţie de nedescris, pierzând mult timp, consumând mai multă motorină, făcându-ne mulţi nervi fără rost, astfel că am ales varianta traversării pe O2 – Fatih Mehmet Sultan Köprüsü, fostul pod din nord, pe care acum îl pot descrie ca podul din mijloc odată cu apariţia celui de al treilea pod peste Bosfor, O6 - Yavuz Sultan Selim Köprüsü, în nord spre Marea Neagră.

Deşi am trecut prin porţile de taxare absolut regulamentar, nici de această dată nu am fost taxaţi.

Traversarea oraşului Istanbul a fost una cu noroc de această dată. Nu a fost aglomerat, iar mie chiar mi-a plăcut.

Am intrat apoi pe O-4 Istanbul-Ankara pe care am părăsit-o la scurt timp virând dreapta conform indicatoarelor spre noul pod peste Marea Marmara. Distanța parcursă pe O-4 nu ne-a costat nici de această dată nimic, dar surpriza abia urma.

După traficul din Istanbul am avut surpriza să ne trezim efectiv singuri pe drumul spre pod, toţi ceilalţi şoferi continându-şi drumul înainte spre Adapazari sau Ankara, încât ne temeam să nu fie cumva închis, dar nu era.

Deşi îl văzusem la televizor cu prilejul inaugurării sale oficiale cu doar două luni şi jumătate în urmă, totuşi am rămas muţi de uimire la vederea sa. Este absolut superb, o adevărată bijuterie arhitectonică.

Podul Osman Gazi, căci despre el este vorba, a fost inaugurat la data de 1 iulie 2016, are o lungime de 2.682 metri şi o înălţime de 234 metri, traversează Golful Izmit făcând legătura între localităţile Dilovasi şi Altinova. Este unul dintre cele mai mari poduri suspendate din lume. Construcţia sa a durat trei ani.

Aşa cum povesteam mai sus, ne-am trezit că suntem singuri pe pod. Nicio maşină în faţa noastră, niciuna în spate. Nici pe sensul celălalt de mers nu era trafic, abia mai târziu au apărut câteva maşini. Mi-am rugat soţul să reducă viteza pentru a putea admira în voie podul, marea... Recunosc, că mă gândeam şi la varianta terminării bruşte a podului, scene din filme cu maşini plonjând în mare mi se derulau în minte. Mă consolam cu gândul că frânele funcţionează perfect, maşina fiind verificată amănunţit cu o săptămână înaintea plecării în concediu. Evident, erau doar scenarii fanteziste.

Eram pe un pod superb şi fără trafic, lucru rar întâlnit în apropiere de Istanbul. Un pod impecabil, nou nouț, cu câte trei benzi pe fiecare sens. Să-l compar cu Podul Prieteniei, veșnic în reparații și cu doar două benzi în total, ar fi doar o glumă. În sfârşit a apărut în spatele nostru prima maşină. Îi sugerez soţului să îl lase pe respectivul să ne depăşească, mai mult fiind curioasă cum se plăteşte taxa de pod.

Am ajuns la porţile de taxare. Apărea sigla HGS, dar semafoarele nu erau aprinse. Turcul din faţa noastră a oprit înainte de barieră şi a plătit cu numerar la ghişeu. Bariera s-a ridicat şi tipul a plecat mai departe. Oprim şi noi înainte de barieră şi... stupoare: aparatul îmi indica suma de 88,75 lire turceşti. M-am frecat la ochi crezând că nu văd bine; era de aproape zece ori mai mult decât estimasem eu prin comparaţie cu celelalte două poduri peste Bosfor pe care trecusem de-a lungul anilor. Am trecut noi prin poarta HGS, aveam şi autocolantul lipit pe parbriz, dar ce folos că sistemul acesta de plată nu era încă funcţional. Oricum eu nu avusesem niciodată atâţia bani credit pe HGS, dar mă gândeam că poate reuşesc să trec aşa şi alimentez ulterior contul în perioada de graţie.

Vise. Trebuia să am lire turceşti să plătesc pentru a mi se ridica bariera. Nici atâtea lire nu aveam la mine. Am vrut să scot câteva sute de lire de la bancomatul din Duty Free-ul din vamă de la Hamzabeyli, dar acesta fusese desfiinţat. Aveam dolari, aveam şi euro, dar ştiam că ar fi urmat o negociere pentru a-mi fi acceptată plata într-o altă valută şi la un curs dezavantajos pentru mine. Norocul a făcut ca, în timp ce compilam care ar fi varianta mai bună de plată pentru mine, să văd POS-ul aflat într-un colţ al biroului. Am respirat uşurată, scos cardul şi am plătit. Traversarea podului de 88,75 TL m-a costat în final 121,18 lei. Cam scump, dar a meritat experiența.

UPDATE 2017 : O veste bună este aceea că taxa de traversare a podului Osman Gazi a fost redusă începând cu 01.01.2017 la 65,65 TL pentru autoturisme. Informaţii actualizate sunt disponibile aici: kgm.gov.tr/Sayfalar/KGM/S ... GecisUcret.aspx.

Am plătit şi am plecat mai departe, nu înainte de a schimba locul cu soţul la volan. Am preferat să conduc eu mai departe decât să stau cu ochii în GPS, improvizând, din mers, o altă variantă de traseu, diferită de cea planificată de acasă. Era ora 15.07.

Ne-am continuat drumul pe O5, autostrada spre Bursa, pe care am părăsit-o în dreptul localităţii Orhangazi. Costul tronsonului de autostradă parcurs a fost de 7,30 TL şi a fost scăzut automat din creditul HGS. Ora 15,30.

Am continuat pe D 150 – Boyalica – D 595 – am ocolit prin partea de nord Lacul Iznik – Cakirca – Iznik (ocolind oraşul prin nord) – din nou D 150 care ne-ar fi dus la Adapazari, dar am virat dreapta spre Osmaneli. Această variantă a fost cea mai scurtă ca număr de kilometri parcurşi, dar drumul, cam îngust, cu o singură bandă pe sens şi destul de aglomerat, nu a permis dezvoltarea unei viteze prea mari. Sau poate nici şoferul nu a fost foarte priceput :D.

Puţin după Osmaneli am intrat pe cunoscutul D 650 în direcţia Bilecik. Altă viaţă – drum expres de mare viteză, impecabil. Am încercat să recuperez timpul pierdut şi am reuşit într-o anumită măsură pe traseul Bilecik – Bozuyuk – Inonu – Kutahya.

Ne-am oprit să alimentăm la un Shell din Bozuyuk. Era ora 17,03. Am continuat drumul spre Kutahya.

La ora 17,45 opream în faţa hotelului Hilton Garden Inn 4* din Kutahya, hotel aflat chiar în centrul oraşului şi la care rezervasem cazarea pentru noaptea intermediară la un preţ de 56,16 euro camera dublă cu mic dejun inclus, rezervare nerambursabilă făcută pe booking cu două săptămâni înainte.

Distanța parcursă în prima zi a fost de 966 kilometri. Am economisit aproximativ 32 kilometri pe traseul ales, comparativ cu cel clasic prin Adapazari, dar ca timp am ieşit tot pe acolo. Cred că o influenţă asupra timpului mai slab obţinut a avut-o şi faptul că m-am băgat eu să conduc ultimele câteva sute de kilometri :D.

În cea de a doua zi, traseul a fost următorul:

La ora 08.05, imediat după micul dejun, ne-am continuat drumul spre Antalya, alegând varianta prin Burdur și nu prin Isparta, ca de obicei :D. Avantaj: drumul are mai puține serpentine și sunt mult mai puțini kilometri cu o singură bandă pe sens. De vreo trei ani încoace, traversarea oraşului Antalya este tot mai lejeră, traficul spre Alanya fiind fluidizat prin construirea unor poduri/pasarele, tot mai multe de la un an la altul, astfel fiind separat traficul obişnuit al oraşului pe sub acestea, cu semafoare multe cum era şi până acum.

Aproape tot traseul a fost parcurs în regim de autostradă, dar fără plată :D. De fapt, D650 este un drum expres, viteza legală maximă fiind de 110 km/h.

La ieşirea din Antalya, am trecut de aeroport, am trecut de Lara şi căutam ieşirea spre Kadriye, pe care eram gata să o ratez, deoarece nu mai semăna deloc cu cea din urmă cu doar un an. Dacă aş face o pauză mai lungă de Turcia, sigur nu aş mai recunoaşte nimic, dacă de la un an la altul apar asemenea surprize.

Singura mare diferenţă faţă de drumurile din anii precedenţi a constat în apariţia unor filtre mult mai dese ale poliţiei (şi nu numai) la intrarea în fiecare oraş mai măricel, însă altul era scopul acestora, nicidecum depistarea şi amendarea şoferilor vitezomani. Pentru noi a fost cum nu se poate mai bine: am scăpat de stresul radarelor, iar prezenţa vizibilă a poliţiei ne-a dat o senzaţie de siguranţă mai mare ca niciodată şi asta în condiţiile în care mereu m-am simţit absolut în siguranţă în Turcia.

La ora 12 intrasem deja la Gural Premier Belek, primul nostru hotel din acel sejur.

Total kilometri parcurși la dus: 1384.

Odihnă, relaxare, răsfăț: 6 nopți.

Belek-Lara (Kundu)

După o săptămână de relaxare la Gural, ne-am mutat la următorul hotel, Mardan Palace Lara. Am mers pe „scurtătură”. Ne-am încercat norocul pe un drum relativ nou construit, reducând aproape la jumătate distanţa pe care o aveam de parcurs dacă alegeam să mergem pe D 400.

A urmat încă o săptămână de relaxare.

Întoarcerea acasă – prima zi

La întoarcere ne-am propus, ca de fiecare dată, să împărțim traseul aproximativ egal în cele două zile, astfel că am ales să înnoptăm la Izmit, cu 88 km înainte de Istanbul.

Am ales pentru a treia oară acelaşi Pasha Palas 4*, la care mai stătusem şi în 2011 şi în 2015, totuşi cea mai bună variantă în Izmit dintre cele încercate de noi de-a lungul anilor, mai bună decât Teona 3* din 2012 (vezi impresii), decât Seka Park 2* din 2013 (vezi impresii) şi decât Rosso 3* din 2017 (vezi impresii).

Am părăsit Mardan Palace la ora 11.30. Drumul a fost lejer, nimic deosebit faţă de anii precedenţi. La Sakarya în loc să intrăm pe O-4 ne-am continuat drumul pe D 100 până la Izmit. Am ajuns la hotelul Pasha Palas 4* din Izmit la ora 17,35.

A doua zi traseul a fost următorul:

Am plecat de la hotelul din Izmit la ora 08.40, imediat după micul dejun. În foarte scurt timp, la ora 8.56 am intrat de pe D 100 pe autostrada Ankara-Istanbul O-4. Traficul a fost foarte lejer, astfel că la ora 9,31 ieșeam de pe O-4. Costul tronsonului Izmit-Çamlica a fost de doar 3,50 TL.

Am traversat oraşul Istanbul O-2 podul din mijloc (Fatih Sultan Mehmet Köprüsü) , la fel ca la dus, extrem de liber la acea oră. Nu au existat blocaje, circulația a fost fluentă, în viteză. Podul peste Bosfor nu se plătește la trecerea din Asia în Europa.

Ne-am continuat drumul pe O-3, autostrada Istanbul-Edirne.

Vama a fost liberă în partea turcească, turcii au verificat iar pașapoartele și actele mașinii, am trecut în cinci minute, nu am mai oprit în duty free. Trecerea prin vama bulgărească devine tot mai consumatoare de timp de la un drum la altul. Cu ani în urmă era exact invers: pe la bulgari treceai imediat, iar la turci dura de două trei ori mai mult.

Colac peste pupăză era să ne şi lovească unul maşina. Din prostie, evident. Aveam în faţă un Mercedes Vitto, ticsit de marfă, condus de un bulgar 75+, pasagerii fiind tot pe acolo. Nu a tras frâna de mână, iar duba se îndrepta ameninţător spre noi. Să dai flashuri în plin soare la ora prânzului nu are niciun efect. În spate aveam alte maşini, stânga dreapta nu aveam unde merge, deoarece intrasem deja pe culoar. Am claxonat prelungit, eu am mâna mai grea :D şi am şi antrenament de la traversarea zilnică a Bucureştiului. Era singura soluţie de a scăpa cu maşina neavariată. Ştiam ce urmează când faci circ în vamă şi aşa a şi fost. Vameşul bulgar ne-a privit indignat. A urmat, firesc, un control amănunţit al bagajelor noastre, preferabil de departe unei vizite în service pentru repararea maşinii. Duba din faţa noastră aproape că nu a fost controlată, când a încercat să deschidă una din uşi deja începuseră să pice diverse şi a renunţat imediat. Vameşul a ales trolerul soţului meu, super ordonat, ratând spectacolul pe care îl pregătesc de fiecare dată în bagajul meu cu toate rufele murdare de două-trei săptămâni înşirate ostentativ deasupra. Ghinionul lui :D, dar şi al nostru că am mai pierdut aiurea vreo zece minute.

Am trecut în sfârșit în Bulgaria după ce am plătit şi taxa de dezinsecție, în total 3 euro.

În continuare, drumul a fost identic cu cel de la dus, cunoscut, fără probleme.

Am folosit aceeaşi vignetă cumpărată la dus, valabilă 30 zile.

Am mai oprit să alimentăm la un OMV înainte de Yambol.

Am mai plătit la bulgari taxa de pod în sumă de 2 euro. Podul Prieteniei l-am traversat lejer, fără aglomeraţie.

Concluzie: am petrecut încă o vacanţă minunată în Turcia.

Recomand oricând un drum cu mașina în Turcia. Cea mai frumoasă parte a acestuia este porțiunea dintre Bilecik și Antalya, cu drum expres de foarte bună calitate și peisaje superbe, iar cea mai urâtă-traversarea Istanbulului, tot mai aglomerat an de an.

Varianta descrisă în acest articol de a traversa Marea Marmara pe podul Osman Gazi o recomand doar ca experienţă, inedită, plăcută, dar scumpă. Eu nu cred că voi reveni.

Peste două săptămâni voi pleca din nou în Antalya. Abia aştept.

Vacanțe plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 10249 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI