2015 - Cu mașina la Marea Mediterană – București - Lara - Belek și retur

TIPĂREȘTE

Pregătirea traseului a fost mai ușoară anul acesta. Eram la al optulea drum cu mașina în Turcia și la al patrulea în Antalya. Orientativ, ne-am relistat hărțile cu traseul simulat cu Google Maps, identic cu cel din anii trecuți. Am luat coordonatele GPS de la hotelurile la care urma să ne cazăm. Nu am folosit GPS-ul, dar aveam programe de navigație relativ actualizate instalate pe toate smartphone-urile pe care le puteam folosi la nevoie și le-am și folosit pe porțiuni foarte scurte.

Am am ales să parcurgem drumul cu câte o oprire de o noapte atât la dus, cât și la întors.

În prima zi traseul a fost următorul:

București - Giurgiu - Ruse - Razgrad - Târgoviște - Omurtag - Kotel - Yambol - Elhovo - Lesovo - Hamzabeyli - Edirne - Istanbul - Adapazari - Osmaneli - Bilecik - Bozüyük - Kütahya (998 km).

Sâmbătă 23 mai am plecat din fața blocului la 04.50, cu plinul făcut și ne-am îndreptat spre Giurgiu pe drumul binecunoscut de toți, liber la acea oră. La ora 05.53 eram la Giurgiu, unde am găsit doar patru mașini la coada pentru plata taxei de pod de 13 de lei (echivalentul a 3 euro). Ne-au verificat și rovigneta. Partea românească arăta ca după bombardament, cu o scurtă porțiune blocată pentru lucrări, în timp ce pe partea bulgărească se circula mult mai bine. Am trecut deseori pe acest pod, dar parcă așa găurit nu l-am văzut niciodată. Noroc că traficul a fost lejer.

Am trecut imediat în Bulgaria prezentând doar cărțile de identitate fără să ne fi fost cerut și certificatul de înmatriculare al mașinii.

În Ruse am oprit la o benzinărie, aflată imediat după Kaufland, de unde am achiziționat vigneta obligatorie. În mod normal, aș fi cumpărat două vignete de câte șapte zile la prețul de 10 leva bucata care să cuprindă zilele de tranzitare a Bulgariei atât la dus, cât și la întors, pentru a nu mai pierde timpul încă o dată cu această problemă și a nu încuraja speculanții, dar m-am răzgândit și am cumpărat una de 30 de zile, având astfel acoperită întreaga perioadă a sejurului, însă plătind 25 de leva pentru aceasta. Am luat în considerare și riscul unei întoarceri în țară mai devreme decât era planificat, cum mi s-a întâmplat cu niște ani în urmă. Plata am făcut-o cu card bancar în lei. Am lipit-o pe parbriz în colțul din dreapta jos, dar cu scotch, deși ea are propriul adeziv, pentru a putea fi înlăturată cu ușurință. Codul de bare atașat vignetei trebuie păstrat pentru controlul de la vama bulgaro-turcă. Era ora 06.10, terminasem și cu vigneta, astfel că ne-am continuat drumul.

Pe tronsonul Ruse-Razgrad s-a circulat foarte bine, carosabilul este excelent, iar circulația este mult mai fluentă după ce au lărgit acum doi ani drumul la trei benzi în total, pe mare parte din traseu. Sistemul de marcare nu mi se pare însă cel mai eficient posibil. Banda creată suplimentar este alocată alternativ unuia sau altuia din sensurile de mers, depășirile făcându-se mult mai în siguranță ca înainte, însă acum este interzisă prin linie continuă depășirea altor vehicule cât timp se circulă pe o singură bandă, indiferent de trafic sau de vizibilitate, ceea ce crește timpul de parcurs.

Porțiunea Razgrad-Târgoviște a fost vălurită ca de obicei, cu ceva gropi în zona Trapiște până în intersecția cu un mare sens giratoriu și mult mai bun după sensul giratoriu. Dacă se reduce corespunzător viteza și se circulă cu atenție, aproape că nu se simte.

Între Târgoviște și Omurtag este o deviere de aproximativ zece kilometri, semnalizată corespunzător cu indicatoare galbene pe care scrie Sofia. Drumul este asfaltat, mai îngust decât cel principal și destul de virajat. Se traversează vreo trei sătucuri, primul fiind Liliak. Practic, se traversează muntele printr-un alt pas și se revine în drumul spre Omurtag. Dacă devierea ar fi fost mai lungă, probabil am fi băgat GPS-ul pentru a căuta o variantă mai scurtă, deși nu se vedea un alt drum.

De la Kotel la Yambol drumul a fost bun. Atenție la limitatoarele de viteză înalte și din beton din Kotel și din Ticha, de altfel bine semnalizate.

De la Yambol la Elhovo drumul a fost la fel ca anii trecuți, cu șiraguri de gropi, dar superficiale, mai ales înainte de Elhovo. Se lucra intens la centura orașului Elhovo, lucrările putând dura destul de mult. Am traversat Elhovo prin oraș, drumul fiind mai scurt și mult mai bun decât pe centură. Nu este deloc complicat. Se ține doar direcția înainte, este drumul cu prioritate, există și câteva limitatoare de viteză, dar de bun simț, nu cum sunt cele din Ticha. La ieșire se virează dreapta spre Lesovo. Zona de centură rămasă este plină de gropi dese și adânci pe o porțiune din fericire scurtă de doar vreo doi kilometri.

Am ajuns la Lesovo la ora 10.04 și am făcut iar plinul la Lukoil, 21,4 litri la un preț de 2,36 leva/ litru, plata cu card.

În vama bulgară am prezentat doar cărțile de identitate și vigneta bulgărească. Surprinzător, dar a durat mai mult ca la turci.

Am oprit la duty free de unde mi-am cumpărat țigări. Întotdeauna opresc la duty free doar la dus, pentru a nu le mai da motiv vameșiilor bulgari să-mi cotrobăie prin bagaje la întoarcere. Tot aici am retras 200 de lire de la un bancomat Garanti de pe un card de debit în lei. Fiind o sumă mică, nu s-au amortizat suficient comisioanele, astfel cursul nefiind cel mai bun posibil, dar a fost oricum mai bun ca la Dristor Kebap.

Prin vama turcă am trecut în cinci minute, fiind și extrem de liber. Am oprit la fiecare ghișeu pentru control pașapoarte (ștampilă de intrare), carte verde, poze la mașină, talonul mașinii și înregistrarea acesteia în pașaportul copilotului (acesta fiind proprietarul mașinii), control vizual sumar al bagajelor (în fiecare an îi speriem cu portbagajul burdușit, dar nu comentează), declarăm scopul turistic al călătoriei, mai verifică o dată că avem toate ștampilele și am trecut.

Ne-am continuat drumul pe D 535 până în apropiere de Edirne unde se intră pe autostradă. Am oprit mașina pe dreapta înaintea porților de taxare, am coborât și am traversat pe jos autostrada până la o clădire aflată pe sensul celălalt de mers pentru achiziționarea celebrului sticker HGS. Aveam unul cumpărat acum doi ani pe care mai aveam 9,60 TL credit, dar am reușit performanța de a-l pierde prin casă. Trei luni l-am căutat înainte de plecare, însă fără succes. Intenționam să solicit un duplicat al acestuia pentru a nu pierde creditul rămas pe cel vechi sau, în cel mai rău caz, să cumpăr unul nou. M-am prezentat la ghișeu cu pașaportul, talonul mașinii și suma de 35 de lire. M-a întrebat unde merg și i-am spus că în Antalya. Mi-a eliberat chitanță pentru suma de 35 TL și atât. Mirată, solicit autocolantul. Tipul de la ghișeu îmi spune că nu este nevoie, că figurez deja în sistem și că la porțile HGS vor fi citite plăcile de înmatriculare ale autoturismului și vor fi trași banii din cont. Încă neîncrezătoare, îi cer să-mi confirme creditul existent în acel moment, el neavând altfel de unde să știe câți bani mai aveam eu din 2013. Creditul comunicat a fost corect. Nu există posibilitatea de a plăti cu card bancar autocolantul HGS. Recomand plata cu lire turcești, deoarece în cazul plății cu euro, schimbul valutar se face la un curs foarte dezavantajos pentru client. Am revenit la mașină am pornit iar la drum.

Ne-am continuat drumul pe autostrada O-3 Edirne-Istanbul, drumul a fost foarte bun și liber în prima parte, aglomerându-se tot mai mult pe măsură ce ne apropiam de Istanbul. Viteza de deplasare ne-a scăzut mult cu aproximativ 35 de kilometri înainte de Istanbul. Verificând după întoarcerea acasă contul, am constatat că la 11.07 am intrat pe O-3 la Edirne și am ieșit la Mahmutbey la ora 13.22, costul acestui tronson de autostradă fiind de 5,80TL.

În urma unor discuții de pe site, în care colegii lăudau frumusețea traversării Bosforului pe podul din sud care trece prin centrul orașului și știind că în această variantă scap de camioane, dar și că distanța de parcurs este mai scurtă cu câțiva kilometri, fac greșeala de a alege O-1. Aglomerația în care am intrat este greu de descris în cuvinte, am regretat cumplit alegerea făcută, timpul pierdut blocați aiurea în trafic, nervii și motorina consumată. Nu recomand nici dușmanilor această variantă. Fiind pe post de copilot am avut tot timpul să admir peisajul și să fac multe poze. La porțile de la pod ne-am bulucit și noi împreună cu turcii care încercau să se bage în fața noastră și din stânga și din dreapta. Nu știu ce s-a întâmplat, dar am văzut că nu mi-a fost reținută taxa de pod de aproximativ 4,25 TL.

Dacă în urmă cu doi ani doar cochetam cu ideea de a schimba traseul spre Antalya, respectiv prin Çanakkale la dus și prin Istanbul doar la întors, după experiența din acest an sunt tot mai convinsă că aceasta este soluția cea mai bună pentru noi, deoarece, chiar dacă distanța este mai mare, consumul de combustibil se compensează cu siguranță, iar solicitarea fizică și psihică a șoferului este incomparabil redusă.

La ora 15.12 am intrat pe O-4 Istanbul-Ankara și am mers până la Adapazari/Sakarya, ieșind de pe autostradă la ora 16,25. Distanța parcursă pe O-4 ne-a costat 3 TL.

Ne-am continuat drumul pe D650 până la Kütahya, am mai alimentat o dată la un Shell din Kütahya 35,47 litri de motorină la un preț de 4,09 TL/litru. La ora 17.50 ajungeam și ne cazam pentru o noapte la hotelul Grand Çinar 3* din localitate, pentru a patra oară. Distanța parcursă în prima zi a fost de 998 de kilometri.

În cea de a doua zi, traseul a fost următorul:

Kütahya - Afyon - Sandikli - Burdur - Antalya - Lara – 388 km.

La ora 08.05, imediat după micul dejun ne-am continuat drumul spre Antalya, alegând varianta prin Burdur și nu prin Isparta. Avantaj: drumul are mai puține serpentine și sunt foarte puțini kilometri cu o singură bandă pe sens. Dacă până acum doi ani consideram un dezavantaj faptul că se traversează orașul Antalya, de anul acesta problema aglomerației din oraș a fost rezolvată prin construirea unor pasarele pe drumul spre Alanya, traficul desfășurându-se acum foarte fluent. Varianta prin Isparta ne-ar fi scos dincolo de Antalya pe șoseaua care duce spre stațiuni (Belek, Side, Alanya). Drumul a fost destul de liber, în cea mai mare parte cu două benzi pe sens, a existat doar o porțiune, înainte de Bucak unde se lucra și am fost deviați pe celălalt sens de mers, depășirile fiind interzise în zonele cu dublu sens. Practic, am circulat ca pe autostradă, dar gratuit, fiind vorba de un drum expres (viteza maximă: 110 km/h). M-au deranjat, ca de obicei, serpentinele aflate pe ultimii 50 de kilometri înainte de intrarea în Antalya, dar eu sunt mai sensibilă. Radarele întâlnite au fost doar pe celălalt sens de mers.

Ne-am continuat drumul pe lângă aeroport până la hotelul Royal Holiday Palace 5* UAI, aflat în Lara-Kundu, la care am ajuns la ora 12.30. Am fi ajuns cu cel puțin o oră, chiar o oră și jumătate mai devreme dacă nu am fi făcut o oprire neplanificată de 50 de minute înainte de Afyon din cauza unui bec aprins în bord care nu a vrut să se mai stingă și, de frică, ne-am continuat drumul cu o viteză mai mică decât eram obișnuiți.

Total kilometri parcurși la dus: 1386. Odihnă, relaxare, răsfăț: 7 nopți.

Lara-Lara - 5 km

După o săptămână de relaxare la RHP, ne-am mutat la următorul hotel, Botanik Exclusive Lara 5*UAI, fostul hotel Rixos Lares, recent intrat în lanțul hotelurilor Delphin. În săptămâna petrecută la RHP nu am rezistat curiozității de a-l vizita pentru a vedea ce ne așteaptă, informațiile avute despre acesta înaintea plecării fiind destul de contradictorii. Pe jos, prin oraș sau pe plajă, distanța este foarte mică de doi maxim doi kilometri și jumătate. Cu mașina, am făcut exact cinci kilometri. Plecând de la RHP la ora 11.15 în zece minute eram la Botanik. A urmat încă o săptămână de relaxare.

Lara-Belek-41 km

La terminarea sejurului petrecut la Botanik Exclusive 5* din Lara, la ora 11,25 am plecat spre următorul hotel aflat în Belek. De această dată am condus eu. Am reintrat în D-400, Antalya-Alanya, deși exista și varianta care urmărea linia mării, dar am preferat un drum cu două benzi pe sens, evident mai rapid. Știam din anii trecuți că pentru a ajunge la hotelurile din Belek, cea mai bună variantă este prin Kadriye, astfel că am virat dreapta spre acesta înainte de a intra în Serik. Cei care aleg un hotel aflat în zona Belek, dar în Bogazkent, trebuie să traverseze orașul Serik până aproape de capăt (și are mai mult de zece kilometri lungime) și apoi să vireze dreapta. La 11,50 intram pe poarta resortului Sueno Deluxe din Belek, intrarea fiind comună ambelor hoteluri Sueno. Distanța parcursă: 41 km. Odihnă, relaxare, răsfăț: 6 nopți.

Întoarcerea acasă

Belek – Antalya – Burdur – Sandikli – Afyon – Kütahya – Bozüyük – Bilecik - Izmit – 647 km.

La întoarcere ne-am propus, ca de fiecare dată, să împărțim traseul aproximativ egal în cele două zile, astfel că am ales să înnoptăm la Izmit, cu 88 km înainte de Istanbul. Dacă acum patru ani am ales hotelul Pasha Palas 4* (90 euro/noapte camera dublă cu mic dejun-rezervare făcută pe booking), iar acum trei ani am ales hotelul Teona 3* (77 euro/noapte camera dublă cu mic dejun-rezervare făcută pe booking), iar acum doi ani am ales hotelul Seka Park 2* (55 euro/noapte camera dublă cu mic dejun-rezervat tot pe booking), anul acesta am revenit la hotelul Pasha Palas 4* din Izmit, atrași de prețul de 60 de euro/noapte camera dublă cu mic dejun, rezervat pe booking.

Am părăsit hotelul Sueno Deluxe Belek la ora 11.54, pornind spre Izmit. Drumul a fost bun și destul de liber, în cele trei săptămâni care trecuseră de la trecerea noastră precedentă prin zonă, lucrările de reasfaltare din zona Bucak fuseseră finalizate, dar se efectuau acum alte lucrări de cealaltă parte a orașului Bucak, motiv pentru care am fost obligați să circulăm pe o singură bandă pe sensul opus de mers, dar lucrarea se întindea acum pe o distanță mult mai scurtă. La ora 16,00 ajungeam la Kütahya, unde am alimentat ultima dată pe teritoriul Turciei la un Shell 40 litri de motorină la un preț de 4,04 TL/litru, cantitate care să ne ajungă până la intrarea în Bulgaria, cu toată eventuala aglomerație din Istanbul. Am prins câteva reprize de ploaie torențială între Afyon și Kütahya, la Bozüyük și înainte și după Bilecik, unde am fost nevoiți să reducem viteza, vizibilitatea fiind scăzută. La Sakarya în loc să intrăm pe O-4 ne-am continuat drumul pe D 100 până la Izmit. Am ajuns la hotelul Pasha Palas 4* din Izmit la ora 17,45. Nu am avut nevoie de GPS, acesta oricum nu cred că ar fi recunoscut drumul, schimbat puțin după lucrările care se efectuau în zonă. Hotelul este vizibil din șosea, mai greu a fost să ajungem la el. L-am depășit și am mers până la primul Shell înainte de care am virat dreapta și apoi iar dreapta, ajungând la hotel pe o stradă paralelă cu D-100. La hotel se poate ajunge mult mai ușor din autostrada O-4, dar noi am preferat traseul cunoscut.

În ultima zi traseul a fost următorul:

Izmit – Istanbul – Edirne – Hamzabeyli – Lesovo – Elhovo – Yambol – Kotel – Omurtag – Târgoviște – Razgrad – Ruse – Giurgiu – București – 755 km.

Am plecat de la hotelul din Izmit la ora 07,45, imediat după micul dejun. În foarte scurt timp, la ora 7,51 am intrat de pe D 100 pe autostrada Ankara-Istanbul O-4. Traficul a fost foarte lejer, astfel că la ora 8,27 ieșeam de peO-4. Costul tronsonului Izmit-Çamlica a fost de doar 2,40 TL. Am traversat Istanbul-ul de această dată pe O-2 podul din nord (Fatih Sultan Mehmet Köprüsü) , nedorind să repetăm greșeala de la dus, extrem de liber la acea oră. Nu au existat blocaje, circulația a fost fluentă, în viteză. Podul peste Bosfor nu se plătește la trecerea din Asia în Europa. La ora 8,49 intram pe O-3, autostrada Istanbul-Edirne, de pe care am ieșit la 10,32. Costul a fost același ca și la dus, respectiv 5,80 TL. La 10,55 eram în vamă. Vama a fost liberă în partea turcească, turcii au verificat iar pașapoartele și actele mașinii, am trecut în șase minute, nu am mai oprit în duty free. Circul a început în partea bulgărească. Nu aș fi crezut că voi avea asemenea surprize neplăcute. Când am ajuns erau maxim cincisprezece mașini, mai mult de jumătate turcești, câteva bulgărești și două românești. Mi s-a părut ciudat de la bun început, deoarece la turci nu avusesem decât trei mașini în fața mea. Trecerea prin vama bulgărească a fost culmea bătăii de joc. Pe vajnicii apărători ai frontierei Uniunii Europene părea că-i găsise excesul de zel. Au reușit performanța de a controla o mașină în douăzeci și cinci de minute și o alta în douăzeci de minute, evident, fără a găsi nimic suspect sau interzis. După tot circul ăsta au mai deschis o poartă și lucrurile au revenit la normal. După ce am stat degeaba o oră și zece minute, ulterior am trecut în treisprezece minute, fiind a patra mașină la a doua poartă deschisă. Controlul bagajelor a fost sumar, mai degrabă vizual. Mi-au cerut să deschid o geantă de plajă, ultima înghesuită în portbagaj și, la vederea costumelor noastre de baie, puse ultimele, deoarece plecasem cu ele ude, a renunțat strigând la noi să plecăm mai repede, ceea ce am și făcut. Noroc că nu a fost trafic la acea oră, pentru că am fi reușit performanța de a bloca și vama turcă și de a depăși în lungime coloana de camioane care avea vreo opt kilometri. La 12,23 treceam în sfârșit în Bulgaria fără a mai plăti taxa de dezinsecție (în sumă de 2 euro la care se adăuga 1 euro comisionul băncii) ca în anii precedenți.

Având suficientă motorină, nu am mai alimentat la Lukoil-ul din vamă și ne-am continuat drumul fără grija vignetei pe care o cumpărasem la dus.

Înainte de Elhovo am regăsit aceleași gropi multe și adânci de pe centură, noroc că nu am parcurs mai mult de 2 kilometri până la intrarea în oraș. Nu am văzut progrese față de drumul de ducere. La ieșirea din Elhovo, cu greu am făcut stânga, deoarece chiar lucrau la asfaltare. Turnaseră deja asfalt pe sensul de ieșire și acum compactau sensul de intrare în oraș. Am fost surprinsă să-i văd muncind, având în vedere că era duminică după prânz.

Am oprit la un OMV în Yambol, unde am mai pus 35 de litri cu 2,36 leva/litru, știind că prețul este mai mic ca la noi.

La întoarcere, nu am mai fost deviați pe tronsonul Omurtag Târgoviște, însă circulația s-a desfășurat cu viteză redusă, doar pe un sens, printre utilaje, drumul fiind decopertat în vederea reasfaltării.

În continuare, drumul a fost liber, la fel ca la dus, nici mai bun, nici mai prost, cu câteva radare semnalizate din timp de către ceilalți participanți la trafic atât turci, cât și bulgari. Românii cu care ne-am intersectat nu au dat flash-uri.

Ca de obicei, am mai făcut o pauză de vreo oră și jumătate pentru cumpărături la Ruse. La ora 17,30 plăteam la bulgari taxa de pod în sumă de 2 euro. Podul Prieteniei l-am traversat în șaptesprezece minute, prinzând un singur semafor.

Giurgiu-București a fost destul de aglomerat, ca de fiecare dată duminica spre seară. La ora 18,50, ajungeam acasă.

Concluzie: un concediu superb, la fel ca toate celelalte petrecute în Turcia. Am parcurs 2834 de kilometri, cu un consum mediu de 5,4.

Recomand oricând un drum cu mașina în Turcia. Cea mai frumoasă parte a acestuia o constituie porțiunea dintre Adapazari și Antalya, cu drum expres de foarte bună calitate și peisaje superbe, iar cea mai urâtă-traversarea Istanbulului, tot mai aglomerat an de an.

Vacanțe plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 13572 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI