Fermecătoarea Kefalonia, insula ce m-a fascinat pentru a doua oară

TIPĂREȘTE

Pare ciudat că m-am gândit la acest titlu, dar, era într-adevăr, pentru a doua oară când mergeam să vedem insula în frumuseţea-i sălbatică. De dată această, în septembrie 2009, o abordam, dinspre sudul ei, venind în excursie din Zakynthos, faţă de fix cu un an înainte, când, în trecere, în programul croazierei celor şapte insule făcută din Lefkada, vizitam Fiskardo, unul dintre cele mai nordice puncte din Kefalonia.

Aşadar, una dintre cele două excursii opţionale organizate pe care le-am cumpărat din Zakynthos a fost cea în insula Kefalonia, aleasă de majoritate în detrimentul celei la Olimpia din Peloponez, vechiul leagăn al Jocurilor Olimpice. Deşi mi-am promis că vom ajunge şi-n acel loc încărcat de istoria milenară a jocurilor olimpice, încă nu s-a întâmplat.

Despre Kefalonia, cea mai mare insula ionică şi centrul administrativ al acestora, pot să spun că mi s-a părut a fi şi cea mai sălbatică dintre acestea, atât din punctul de vedere al peisajelor idilice, decupate, parcă, din cărţile cu poveşti, cât şi din punctul de vedere al infrastructurii sale care nu şi-a mai revenit în totalitate după cutremurul din 1953 care a afectat-o integral, cu excepţia nordului. În ceea ce priveşte popularea sa cu turişti, cel puţin, aşa cum am perceput-o eu în acel septembrie 2009, nu am întâlnit conaţionali aproape deloc, doar englezi în majoritate covârşitoare şi câţiva greci. Astăzi, luncrurile s-au mai schimbat, Kefalonia fiind promovată şi la noi, prin urmare existând multe agenţii de turism care vând foarte bine această destinaţie.

Kefalonia are o suprafaţă de 781 kmp şi o lungime de coasta de 254 km, fiind aproape de două ori mai mare decât insula Zakynthos. Munţii înalţi şi plajele care se găsesc, de cele mai multe ori la baza versanţilor, fac din această insulă, unul din locurile perfecte pentru pasionaţii de fotografie. Kefalonia este o insulă destul de “verde”, dovadă fiind o specie de pin pitic care se găseşte numai aici: Abies Cephalonica.

Excursia a presupus, fireşte, deplasarea pe mare şi pe uscat, drept pentru care am fost transportaţi de la hotel cu autocarul în portul Agios Nikolaos din nordul insulei Zakynthos, spre a ne îmbarca pe vasul Angela ce avea să ne ducă în portul Pessada din sudul Kefaloniei, unde ne aştepta alt autocar responsabil cu transportul în insula vecină. Programul mi s-a părut, de la bun început, destul de încărcat, cu multe obiective: Mănăstirea închinată lui Agios Gherasimos, protectorul spiritual al Kefaloniei, vizită la peştera Drogarati în „burta” căreia urma să coboram, plimbare pe lacul subteran Melissani care nu era doar un lac, ci parte dintr-o peşteră stranie, prânzul în satul de coastă Agia Efimia, belvedere asupra plajei Myrtos, faimoasa Kefaloniei şi, în fine, capitala Argostoli unde aveam o pauză de cafea înainte de îmbarcarea pe ferry-boat pentru drumul de întoarcere în Zakynthos.

Kefalonia este şi ţinutul în care s-a filmat pelicula „Idila căpitanului Corelli”, o tulburătoare poveste de dragoste din timpul celui de-al doilea război mondial, care s-a consumat chiar pe aceste meleaguri. Pesonajelor principale le-au dat viaţă superactorii, foarte dragi mie: Nickolas Cage şi Penelope Cruz.

Aveam repartizată şi o ghidă, vorbitoare de engleză şi greacă, ce ne-a povestit într-un mod destul de interesant despre obiectivele pe care urma să le vedem. Pe ferry-boatul ce ne transporta către Kefalonia, am avut parte de o întâmplare ce ne-a descreţit frunţile când o fetiţă româncă, simpatică foc, de vreo 5-6 ani ce-şi însoţea părinţii în excursie (pe care nu-i mai văzuserăm până atunci), obişnuită fără conaţionali prin preajmă, a rămas foarte uimită când l-a auzit pe unul dintre prietenii noştri din grup grăind în limba noastră. S-a apropiat de el şi l-a întrebat foarte contrariată „Tu vorbeşti româneşte? Chiar eşti român? ”

Odată sosiţi în micul port Pessada, ne-am aşezat cuminţi în autocarul ce ne-a dus pe drumuri întortocheate, de munte la mănăstirea Agios Gherasimos, după ce mai apoi, a coborât într-o zona numită “Valea celor patruzeci de fântâni”, unde se găseşte aceasta. Numele văii vine de la faptul că în zona există multă viţă de vie. Apa necesară viţei de vie este scoasă din fântâni, iar zona fiind destul de mare, era presărată cu multe fântâni, aproximativ, patruzeci. Vechea biserica, locul unde se găsesc sfintele moaşte, se află în imediata apropiere a mănăstirii nou construite, care poartă acelaşi hram. Este impresionant acest lăcaş de cult care-ţi inspiră multă pioşenie şi mult respect. Locul umbrit, din curtea interioară şi apa rece, de la micul izvor de lângă biserică, revigorează cu siguranţă orice călător în zilele toride de vară. Sfintele moaşte se găsesc în interiorul micii bisericuţe, iar, în pronaosul bisericii există o intrare spre grotă, care se găseşte sub biserică, locul unde a trăit în post şi rugăciune sfântul. Interesant de ştiut este faptul că pentru o scurtă perioadă de timp Agios Gherasimos a locuit şi a slujit la Mănăstirea Anafonitria din insula Zakynthos. Agios Gherasimos este protectorul celor care suferă de boli mintale, fiind un loc de pelerinaj important în circuitul turismului ecumenic. După ce ne-am încărcat cu energia pozitivă de care aveam nevoie pentru întreagă zi ce urma, ne-am desprins pentru a porni spre Sami, al doilea oraş că importantă din insulă, după capitală, lângă care ne aşteptau încă două obiective de seamă: Peştera Drogarati şi Lacul subteran Melissani.

Drumul până la Sami este şerpuit printre munţi şi oferă o panoramă deosebită asupra văii celor patruzeci de fântâni. Pe traseu se observă “ferme de electricitate” sau eoliene, destul de prezente pe insula Kefalonia. De altfel, principala sursă de electricitate sunt aceste eoliene, secundar fiind în ultimii ani, reţeaua de cabluri subacvatice, care se găseşte între continent şi insulă. Se spune că insula Kefalonia, produce energie electrică suficientă pentru a alimenta Zakynthos, Ithaka şi insula Lefkada, doar cu ajutorul eolienelor. Situată aproape de oraşul Sami, Peştera Drogarati atrage anual sute de mii de vizitatori, iar vizita, în sine, durează aproximativ jumătate de oră. Partea cea mai plăcută a vizitei este temperatura constantă pe tot parcursul anului (18 grade C) şi umiditatea ridicată de aproape 90%. Când afară sunt peste 40 de grade C, peştera este o binecuvântare. Interiorul este format din două încăperi: Sala Mare şi Balconul Regal pe fiecare în parte vizitandu-le. Sala Mare asigură o acustică specială, aşa încât deseori se ţin concerte în această, spaţiul generos permiţând şi existenţa auditoriului consumator. Atât de larg şi înalt este, încât în nici un moment nu ai senzaţia de claustrofobie. Din păcate, în timpul celui de-al doilea război mondial, soldaţii germani, cantonaţi în zonă, s-au ”antrenat”, trăgând la ţintă în stalagmitele şi stalactitele care se găseau în peşteră, aşa că astăzi este ceva mai săracă în asemenea podoabe. După şedinţa foto aferentă şi momentele de încântare datorate răcoarei binevenite, am ieşit, din nou, la căldura de-afară generată de-un soare strălucitor cu destinaţia precisă dedicată celui de-al doilea obiectiv carstic: Lacul subteran Melissani aflat relativ aproape.

Lacul subteran format în interiorul peşterii Melissani, conţine apă salmastră, o combinaţie între apă de mare şi apă dulce, provenită dintr-un izvor ce şi-a făurit lungul drum prin crăpăturile grotei, căutând drumul spre mare. El a fost descoperit abia în 1953, după ce cutremurul devastataor a determinat prăbuşirea tavanului peşterii Melissani şi pătrunderea razelor pe luciul apei dând naştere unor culori şi peisaje, cel puţin fantastice. Pentru a vedea lacul trebuie să cobori, ca la metrou printr-un tunel, mai multe trepte după care micul debarcader ne aştepta cu bărcile pregătite de cârmacii lor pentru a ne plimba pe lac. Peştera nu poate fi abordată decat prin intermediul bărcilor, care, au fost si ele coborâte cu ajutorul scripeţilor pe lac. Nu pot să va descriu în cuvinte ce frumuseţe se aşternea în faţa ochilor. Lacul subteran este constituit din două părţi distincte, sub forma literei B. Prima încăpere este locul unde tavanul grotei s-a prăbuşit. Lacul este luminat de razele soarelui, iar apa are o mie de culori, fără exagerare, mai ales, datorate poziţiei astrului ceresc, dacă la suprafaţă este verzui-albastră, în schimb, la o privire mai atentă, observi că este perfect cristalină, pură, un “geam” perfect curăţat, prin care vezi fundul lacului. Melissani în limba greacă ar însemna violet, ceea ce te duce cu gândul că spre margini, acolo unde lumina soarelui nu mai răzbate, nuanţa căpătată este de-un albastru închis, aproape violet. Adâncimea apei variază între 1m până la 35m. Datorită faptului că apa are între 4-12 grade C, constant se ridică “nori” de abur, care dau o notă mistică acestui lac subteran. Pe pereţii grotei, vegetaţia este abundentă iar păsările îşi fac cuiburi şi zboară dintr-o parte în altă a lacului. Datorită aburilor de pe luciul apei formaţi urmare diferenţei de temperatură între apă şi aer apare iluzia unor munţi plutitori, uitându-ne spre pereţii grotei. Cea de-a doua încăpere este o grotă acoperită, în mijlocul acesteia găsindu-se o mică insulă, formată prin prăbuşirea unei părţi a tavanului. La suprafaţă există un balcon atârnat de marginea “găurii” realizat special pentru a admira de sus aceasta minune a naturii sălbatice din Kefalonia.

În mitologie, se spune că lacul subteran era locul unde nimfele veneau să facă baie. De altfel, săpăturile arheologice au scos la iveală figurine de nimfe şi chiar mici reprezentări ale zeului Pan. De aici şi numele lacului, după nimfa Melissanthe care, se spune că s-a sinucis, aruncându-se în apa rece a lacului, din cauza dragostei neîmpărtăşite când zeul Pan i-a respins avansurile romantice. Zeul Pan din mitologia greacă veche era fiul lui Hermes şi al Dryopei şi era socotit drept protector al turmelor şi al păstorilor.

Am plecat de la Melissani încântaţi de ceea ce văzuserăm şi ne-am îndreptat pentru masa de prânz către portul Agia Efimia, mic şi elegant ce abundă în iahturi şi mici ambarcaţiuni aliniate la chei. De data aceasta, drumul cocoţat avea pe dreapta coasta Marii Ionice ce ne îmbăta privirile cu albastru-i de cerneală. După prânzul copios luat la una dintre tavernele îmbietoare din port, înainte să ne aşezăm în autocarul supraetajat, am făcut câţiva paşi prin port pentru a lua pulsul locului. De regulă, urăsc lipsa de libertate personală specifică excursiilor organizate, obişnuită fiind cu programul “de capul nostru”, deşi îmi dau seama că este absolut necesară disciplina, altfel 50-60 persoane n-ar putea fi stăpânite şi ar ieşi un haos.

Ne-am repus la drum pentru că urma, după ce “tăiam” insula transversal exact prin mijlocul său, din nou pe şosele căţărate la înălţime, marea întâlnire cu plaja Myrtos, vedeta Kefaloniei. Am fost opriţi să admirăm panorama uluitoare din faţa noastră, de undeva de sus, de unde drumul ce şerpuia până la mare părea desenat de-o mână de copil. Splendidă imagine de sus, cred că şi de jos, de la nivelul zero ar fi fost la fel de spectaculoasă cu munţii în spate. Oricum, nădăjduiesc s-o mai văd vreodată şi pe îndelete ca să-mi pot satisface setea de frumos, şi de a-mi umple golul lăsat de senzaţia lucrului incomplet. După cele câteva minute de popas, am purces din nou la drum, de data acesta spre Argostoli, capitala insulei, unde, înainte de a ne îmbarca spre Zakynthos, aveam răgaz să savurăm o cafea, o bere sau o îngheţată. La fel, drumul îngust, suit pe ţărmul înalt cu marea pe dreapta ne oferea imagini de vis în care-şi făceau loc din când în când şi acele fish-farm, adică ferme în care se creşteau organizat vietăţi, pe care le cunoşteam de la taverne drept midii şi kalamari.

Argostoli, aşa cum l-am văzut eu în scurta incursiune prin el, a avut, de asemenea, de suferit după marele cutremur. Aproape tot oraşul a fost distrus, iar clădirile prăbuşite, din păcate, nu au fost construite în acelaşi stil veneţian, făcând un amalgam arhitectural neplăcut la prima vedere. Zona portuară a oraşului Argostoli oferă şansa unei plăcute plimbări. Magazinele te îmbie să intri, cafenelele şi restaurantele, cu diverse arome şi culori te fac să le treci pragul. Asta am făcut şi noi, răcorindu-ne după o agreabilă zi ce tocmai trecuse, cu un Mythos pe cinste.

Ne-am întors în Zakynthos mai bogaţi sufleteşte după ce am împrumutat câte ceva din aerul feericei insule Kefalonia. Peisajele sale paradisiace, atât de mult m-au impresionat, încât mi-au rămas vii în minte cel puţin cât să vă povestesc şi vouă despre ele!

---

VIZUALIZĂRI: 3945 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI