Septembrie în Peloponez. Hai la Tolo cu grăbire!

TIPĂREȘTE

De ce Peloponezul? Şi de ce în septembrie?

Răspuns la prima întrebare: pentru că deşi am fost de multe ori în Grecia, în sud nu am ajuns decât o dată, de mult de tot, în 1991, în prima vacanţă petrecută în această ţară. Atunci am făcut un circuit Bucureşti-Sofia-Salonic-Atena, de unde am trecut în Peloponez şi am vizitat Micene şi Olympia, apoi am traversat pe partea continentală pe la Patras, am mers pe ţărmul Mării Ionice până la Ioannina şi de acolo am revenit la Salonic pe la Meteore şi înapoi acasă. Ne rămăseseră, prin urmare, o mulţime de locuri de văzut în Peloponez, şi asta am decis să facem: să umblăm cât mai mult. Dar fără a neglija odihna, lâncezeala la soare şi băile în mare.

Răspuns la a doua întrebare: pentru că în iulie şi august e mult prea cald în Peloponez şi eu, spre deosebire de soţul meu, nu mă simt bine la temperaturi ridicate. Rămâneau aşadar în discuţie iunie şi septembrie, şi cum în iunie nu eram convinsă că apa mării avea să fie OK, am ales septembrie. Şi nici măcar prima săptămână din lună, dar asta din cauza unei întâlniri aniversare cu colegii mei de liceu, desfăşurată în weekendul de dinaintea plecării.

Bref, am sosit la Tolo, unde ne-am stabilit „baza” exploratorie, pe data de 8 septembrie, după o cazare intermediară de o noapte la Camping Hotel Agiannis ( vezi impresii )

Of, „tollsurile” astea!

Dacă te uiţi pe harta rutieră Greciei şi vezi autostrăzile, rişti să crezi (în mod eronat) că străbaterea distanţelor e floare la ureche. Sigur, poţi rula cu 120 km/oră, dar marea problemă e că drumul îţi va fi fragmentat de staţiile de taxare. Logica (şi logistica) amplasării tollsurilor, în multe cazuri din 15 în 20 km şi nu pe breteaua de ieşire spre o localitate, îmi scapă cu desăvârşire. Nu ştiu de ce nu au adoptat sistemul simplu şi eficient al taxării la ieşire: când intri pe autostradă iei un tichet care marchează locul iar când ieşi de pe autostradă prezinţi tichetul, ţi-l procesează şi plăteşti (o dată şi bine!).

Căteva date despre drum: am intrat în Grecia pe la Makaza (aşa a vrut Adrian, şi cum el e şoferul, n-am avut spor la obiecţii) şi pe Egnatia Odos am achitat 7,20 euro la trei puncte de taxare. Atenţie: pe această porţiune din autostradă nu există staţii de benzină; pentru alimentare trebuie să vă abateţi din drum spre una din localităţile din apropiere. De la Salonic la Atena, pe A1, taxele la cele 11 staţii se ridică la 29,15 euro. De la Atena la Corint (3 staţii), pe E94,6, 70 euro, şi, în fine în Peloponez, pe E65, până la intersecţia unde se iese de pe autostradă către Argos mai e o staţie de taxare - 2,50 euro.

Concluzie: total taxe: 45,55 euro; total staţii de taxare: 18.

Preţul benzinei de 95 pe drumul Salonic-Argos: 1,389-1,722 euro/l. Diferenţe mari, chiar foarte mari, şi nu ştiu de ce.

Dacă vreţi să evitaţi taxele o puteţi face alegând drumurile paralele cu autostrăzile, dar ţineţi cont că o parte din ele traversează zone muntoase, sunt pline de serpentine şi prost semnalizate.

Două opriri... deliberate

După ce că tollsurile ne întârziaseră destul, am făcut şi două opriri mai lungi, în afara celor de natură „fiziologică”.

Prima a fost la Kamena Vourla, o staţiune aflată la 160 km nord de Atena unde am petrecut, în 1992, primul nostru sejur la mare în Grecia. Soţul meu a descris staţiunea în primul (şi deocamdată unicul său articol postat pe AFA; leneşul!) ( vezi impresii )

A fost o oprire din raţiuni pur nostalgice: am vrut să revedem locurile, să ne amintim de vremuri mai bune şi... să facem o primă baie în Marea Egee, chiar dacă plaja e cu pietre care continuă şi în apă. Am regăsit Kamena la fel de frumoasă şi animată, cu şi mai multe vile, hoteluri, magazine şi taverne şi, refăcuţi după băiţă, am luat-o iar din loc.

A doua oprire am făcut-o la Canalul Corint. Îl văzuserăm în 1991 şi era păcat să nu facem un mic ocol pentru el. Pentru a ajunge la această minunăţie inginerească trebuie să ieşiţi pur şi simplu de pe autostradă; drumul vechi duce acolo. Am făcut poze şi am citit panourile, din care am aflat câteva informaţii: acest canal artificial a fost construit între 1881-1893 sub coordonarea unor ingineri maghiari, leagă Golful Corint din Marea Ionică de Golful Salonic din Marea Egee şi are 6,3 km lungime. Şi după o cafea la una din terasele de pe mal, am pornit glonţ spre Tolo.

Şi în sfârşit, iată-ne în Tolo!

De pe autostrada E65 se face la un moment dat un drum la stânga cu indicatorul Argos. Iar de aici un alt indicator ne-a îndrumat spre Nafplio. L-am străbătut şi la ieşire ne-am încadrat pe o şosea care promitea că ne duce la Tolo. Şi s-a ţinut de cuvânt...

Tolo (sau Tolon, cum am văzut că apare pe unele site-uri) este în esenţă un sat pescăresc situat în Golful Argolic la circa 12 km est de Nafplio. Deşi menţionat sub acest nume abia în 1912, are o istorie îndelungată. Homer menţionează Asini, un sat situat la 2 km distanţă, în „Iliada” drept una din cetăţile care au participat la Războiul Troian. În perioada bizantină în golf a existat un port secundar celui din Nafplio, folosit ca bază în luptele navale. Şi nu au fost puţine. Regiunea a intrat în 1204 sub stăpânirea francilor, în 1389 sub cea a veneţienilor iar din 1540 până în 1821, cu câteva întreruperi, a făcut parte, ca tot restul Peloponezului, din Imperiul Otoman. Pe insulele Daskaleio şi Romvi, situate în Golful Argolic vizavi de Tolo, se găsesc ruine de fortificaţii şi case care stau mărturie secolelor de dominaţie turcă. Grecia şi-a câştigat independenţa în urma războiul din 1821-1832. Ioannis Kapodistrias, cel dintâi guvernator al statului elen, a dat ordin de repatriere a grecilor care trăiau în regiuni aflate sub ocupaţie străină. Pe ţărmul Golfului Argolic s-au stabilit cretani, insula lor fiind la acel moment sub stăpânire egipteană, după ce otomanii o cedaseră viceregelui Mohammed Ali, ca recunoştinţă pentru serviciile aduse. Printr-un decret semnat în 1834, s-a înfiinţat oraşul Minoa, numit aşa în cinstea legendarului rege cretan Minos. În 1912 numele a fost schimbat în Tolo, după cel al golfului în care se află, cunoscut în antichitate drept Aulon.

La fel ca multe, foarte multe alte localităţi greceşti, Tolo s-a transformat dintr-un mic sat pescăresc în staţiune începând din anii 1970 şi mai ales după aderarea ţării, în 1981, la Comunitatea Europeană, devenită ulterior Uniunea Europeană, când Grecia a beneficiat de fonduri masive nerambursabile pentru dezvoltarea infrastructurii iar cetăţenii au putut lua credite cu dobânzi foarte avantajoase pentru a-şi construi vile cu camere de închiriat, hoteluri, magazine şi taverne. Mulţi au renunţat la munca grea din agricultură şi s-au dedicat turismului.

Astăzi Tolo are circa 2.000 de locuitori permanenţi şi este o staţiune estivală foarte apreciată. Principalul său atu este plaja aflată la intrarea dinspre Nafplio şi satul Drepano, anunţată printr-un panou cu un desen de barcă şi textul „Welcome to Tolo”. De fapt nici nu există altă intrare/ieşire; în capătul opus al celor circa 4 km, cât cuprinde staţiunea, se află portul, din care o linie de centură duce înapoi spre plajă. Tolo are o stradă principală cu sens unic; în sens opus trebuie să mergi pe şoseaua de centură, care înaintează sus, pe deal.

Plaja se întinde pe circa 250 m şi nu e foarte lată, dar are nisip fin şi intrarea în apa limpede e lină. De o parte şi de alta a plajei sunt zonele amenajate cu şezlonguri şi umbrele, de unde se pot închiria hidrobiciclete, plăci de surf şi bărci. Nu ştiu de ce n-au înfiinţat un beach bar, dar un băiat traversează strada de la terasa de vizavi şi îi poţi comanda cafea, bere sau răcoritoare. Plaja are Blue flag, salvamari, toalete ecologice, duşuri şi cabine de schimb.

Peisajul, aşa cum se vede de pe plajă, e foarte frumos. La câteva sute de metri se află mica insulă Koronisi, pe care a fost ridicată o biserică a cărei cruce este luminată noaptea. În spatele plajei se înalţă dealuri împădurite pe care s-a extins staţiunea, partea dinspre mal fiind probabil de mult ocupată.

Apropo de asta, unul din lucrurile care m-a cam iritat în Tolo a fost prezenţa unor aşa-zise plaje în faţa unor hoteluri construite chiar pe mal. De fapt sunt nişte fâşii înguste, mai degrabă de pământ decât de nisip, pe care proprietarii hotelurilor cu restaurante au aşezat mese şi scaune, pentru plajă rămânând în cel mai bun caz loc de 1-2 rânduri de şezlonguri. De întins prosopul pe jos nici nu se pune problema: nisipul/pământul nu apucă să se usuce după flux, căci începând de pe la orele 2-3 după-amiaza clădirile îşi aruncă umbra peste plaje. În plus, am avut impresia că „plajele” acestea degajau un miros de carburant de la iahturile şi bărcile ancorate aproape de ţărm, mai ales în zona portului.

Aveţi aşadar grijă: dacă doriţi să vă cazaţi în Tolo, studiaţi cu atenţie hotelurile care promit o aşezare drept pe plajă. Şi poate că ar fi mai indicat să vă găsiţi o cameră într-o vilă sau hotel cât mai aproape de plaja adevărată, cea din capătul staţiunii, pentru a nu străbate pe jos kilometri întregi. Mai ţineţi cont şi de faptul că dealurile din spatele staţiunii sunt abrupte şi până la hotelurile noi ridicate acolo urcuşul e destul de anevoios.

În Tolo sunt destule hoteluri şi vile dar dintre acestea din urmă, spre surprinderea mea, puţine au chicinete. Hoteluri cu piscine am văzut două sau trei şi erau situate pe deal. Există şi un camping, la ieşirea spre Drepano.

Portul de agrement se găseşte, aşa cum am spus, în capătul opus faţă de plajă. În el era ancorat un vapor al firmei Pegasus care face croaziere spre insulele Hydra şi Spetses (34 euro) şi o crozieră intitulată „Nafplio by night” – 10 euro. Am mai văzut bărci pescăreşti şi câteva iahturi.

Pe strada principală se înşiră magazine cu suvenirurile obişnuite, cafenele şi patiserii, mini- şi supermarketuri, multe terase. M-au frapat lipsa unei pescării în staţiune (a trebuit să mergem la Pafplio pentru aprovizionare), a tzatzikiului la kilogram (aveau numai ambalat la cutie – câh!), îngheţata proastă (e prima oară când am rămas dezamăgită de acest produs în Grecia), plăcintele nu prea gustoase şi oferta cam subţire de la taverne: mielul lipsea, de pildă, cu desăvârşire din meniu. Preţurile mi s-au părut normale: gyros în pita 2,5-3 euro; şniţel de pui, pork sau beef chops 7,5 euro: file de pui 7,5 euro; calamar prăjit 9 euro; o frigăruie (souvlaki) 1,5 euro.

Am mâncat într-o seară la „Panorama”, o tavernă care-şi merită numele dar atât, mâncarea nu era cine ştie ce. Cred că mai bune sunt tavernele de pe malul mării, cele pe care le-am hulit pentru că ocupă spaţiul de plajă. La „Te Steki” am avut parte de un calamar umplut bine gătit (9,50 euro), sardine la grătar bune (8,50 euro), salata grecească a costat 5,50 euro şi era imensă iar un litru de vin 6 euro.

Concluzii şi recomandări

În privinţa posibilităţilor de distracţie, în opinia mea Tolo nu-i o staţiune pentru tineret, ci mai mult pentru boş... (boşi, asta voiam să scriu; ce, v-aţi gândit la altceva?!!). Sigur, eram deja în a doua decadă a lui septembrie şi turiştii se răriseră, deşi am văzut destui cehi, unguri, nemţi, slovaci, polonezi şi ruşi – români foarte puţini. Totuşi chiar şi aşa, cam slabă mişcarea: câteva baruri cu muzică şi în rest... liniştea care se pogora începând de pe la 10-11 seara.

Cu toate acestea, turiştii români care ajung în Peloponez preferă Tolo. De ce? În primul rând pentru că este situat mai în nordul peninsulei, şi deci mai aproape de noi. În al doilea rând, pentru că e o staţiune în adevăratul sens al cuvântului. Deşi destul de mică, are suficiente restaurante, gelaterii, patiserii şi magazine cât să nu te plictiseşti de moarte, plus o plajă de nisip, ceea ce nu e prea frecvent în Peloponez. Last but not least, fiindcă este perfect poziţionată pentru vizitarea unor obiective turistice de prima mână: Micene, Argos, Epidaur, Nafplio, Nemea, insulele Hydra şi Spetses – toate se află la mică distanţă, lucru de care am profitat şi noi.

Dar despre aceste locuri şi alte câteva în plus, în „episoadele” următoare.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilisutraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=qXkVVoDWUrU

---

VIZUALIZĂRI: 4440 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI