Templul lui Poseidon de la Cap Sounion – un tablou creat de Natură și desăvârșit de Om

TIPĂREȘTE

Articolul de față este unul pe care aveam de mult în gând să-l scriu, însă mobilizarea a venit cu ocazia mult așteptatei leneveli de Paște, când printre mirosuri de cozonac, fripturi de miel, ciolan și ouă roșii, m-am trezit frunzărind articolele AFA, vechi sau noi, cum de mult nu am mai avut plăcerea s-o fac. Dintr-una în alta, am ajuns la niște poze cu apusuri minunate atașate de @ionescunic unui articol scris cu mulți ani în urmă și involuntar mintea mi-a zburat spre Cap Sounio, iar amintirile au început să curgă cu așa o prospețime de parcă ieri m-aș fi întors de-acolo și nu acum aproape 2 ani. Ce m-a surprins este faptul că obiectivul nu pare a fi foarte cunoscut, sau cel puțin nu foarte vizitat, avand în vedere că despre Atena s-au scris zeci de articole, în vreme ce Cap Sounio strânge mai puțin de o mână de impresii și acelea mai degraba vagi (cu vreo două excepții). Și totuși, vorbim de un obiectiv emblematic al Greciei, care are și marele avantaj (sau dezavantaj?) de a se afla în apropierea capitalei, astfel că nu trebuie să te abați prin zone mai greu accesibile sau mai puțin turistice ale Greciei pentru un obiectiv izolat, riscând să ai senzația că nu a meritat efortul, cum probabail multora ni s-a întâmplat măcar o dată de-a lungul călătoriilor noastre. Veți spune că e de înțeles ca Templul lui Poseidon să nu se afle „în prima linie” din punct de vedere al preferințelor celor ce viziteaza capitala elenă, dat fiind faptul că Atena nu duce deloc lipsă de „pietroaie”, de toate mărimile și formele, mai mult sau mai puțin conservate și atunci ce rost ar mai avea să batem zeci de kilometri pentru altele? Oricum nici pe acestea nu le putem vedea în totalitate în puținul timp alocat capitalei elene, de cele mai multe ori aceasta jucând doar un rol ingrat de haltă spre una din insulele Egeei și nu o destinație de concediu în sine. Și aveți dreptate... parțial! Într-adevăr Templul lui Poseidon de la Cap Sounion este doar o ruină, iar Atena are la tot pasul temple mai valoroase, mai bine păstrate, purtătoare de legende la fel de captivante și, până la urmă, mult mai accesibile, mai ales dacă nu ai la dispozitie autoturismul personal.

Și totuși, Templul lui Poseidon oferă o panoramă cum niciun obiectiv al Atenei nu o face, iar spectaculozitatea lui se datorează amplasării sale impresionante pe o limbă de pământ suspendată la 60 de metri înălțime, ca un avanpost al uscatului în fața mării infinite. Un templu frumos, nimic de zis, deși nu prea bine conservat plus un peisaj demn de o carte poștală. Alătuate, cele două elemente (natural și uman) crează adevărata magie, astfel încât acum, la mai bine de două milenii de existență, Cap Sounion rămâne o mărturie incontestabilă că omul, prin intervențiile sale asupra naturii, e capabil (sau a fost cândva) s-o înfrumusețeze prin creațiile sale, chiar și atunci când natura e de la sine de o frumusețe greu de îmbunătățit. Lucrul ăsta e din păcate atât de rar întâlnit (am avut bucuria sa-l observ și în Santorini, acolo însă într-un context mult mai dramatic) încât merită cu prisosință să investiți timp și puțin efort pentru a ajunge acolo.

Drumul spre Cap Sounio taie de la nord la sud, pe o lungime de aproximativ 70 de kilometri (pe traseul cel mai scurt) frumoasa regiune a Atticii rurale și poate fi considerat o experiență turistică în sine. Se iese din Atena urmând autostrada Attiki Odos, pana în dreptul aeroportului, dupa care drumul mai continuă o vreme tot pe sensuri separate. Dacă nu puteți rupe mai mult de câteva ore și doriți să treceți în revistă și un apus la Cap Sounion varianta autostrăzii e, evident, cea mai bună. Pentru cei care dispun de mai mult timp, sunt și alte posibilități, mult mai ofertante ca peisaj, dar mai solicitante și mai lungi- zonele de coastă ce se întind la est și la vest de peninsula Attica.

Pentru ca noi aveam rezervată o zi întreagă excursiei, am folosit autostrada doar la întoarcere. La dus nu ne-am grăbit deloc și-am pornit spre est până în Rafina (al doilea port al Attici, după Pireu), apoi am luat-o spre sud, pe o șosea îngustă ce urmează linia țărmului, trecând prin câteva localități pitorești. Întreaga regiune este populară printre atenienii care au ales să părăsească aglomerația capitalei și să se retragă în zona rurală. Niciun sat nu duce lipsă de taverne, magazine, palmieri și vile îngrijite care te indeamnă să reduci viteza și să le admiri, măcar în treacăt. Am admirat și noi din mers, până în Porto Rafti, unde priveliștea a devenit imposibil de trecut cu vederea în câteva minute. Dintre toate pe care le-am văzut, Porto Rafti este cea mai frumoasă localitate de pe coasta estică a Atticii și probabil deținătoarea uneia din cele mai bune plaje. A fost locul ideal pentru câteva ore de bălăceală și pentru masa de prânz, pe care am luat-o la o tavernă situată vis-a-vis de plajă, după care ne-am continuat agale drumul spre sudul extrem.

Componenta mitico-istorică a locului observ că până acum a fost puțin abordată, iar la Cap Sounion (ca și în cazul multor altor obiective grecești) e indicat să ajungi având măcar un dram de cunoștințe de mitologie și istorie pentru a putea înțelege și aprecia obiectivul la adevărata lui valoare, așa că mă pot desfășura ceva mai mult cu un risc minim de a vă plictisi, sper... Deși, probabail mulți dintre voi o cunoașteți deja foarte bine.

Legenda începe în insula Creta, unde regele Minos primește în dar, pentru sacrificare, un taur alb de o frumusețe deosebită, de la însuși zeul mării, Poseidon. Plăcându-i foarte mult, regele hotărăște să-l păstreze și încearcă să-l păcălească pe zeu, sacrificând alt taur. Poseidon însă își dă seama de truc și se răzbună, făcând-o pe Phasiphae, nevasta regelui, să se îndrăgostească de taurul alb. Ajutată de arhitectul Dedal, ea se împreunează cu taurul și în urma uniunii lor se naște Minotaurul, un monstru cu trup uman și cap de taur care, devenit periculos la maturitate, este închis la ordinul regelui într-un labirint uriaș și foarte întortocheat, construit in Knossos de același Dedal. Conform legendei, atenienii iși atrag asupra lor furia lui Minos în mometul în care fiul acestuia este ucis, se zice că la ordinele lui Aegeu, regele Atenei, acest eveniment declanșând un razboi între cele două popoare, război încheiat cu victoria lui Minos. Ca urmare a victoriei și pentru a răzbuna moartea fiului său, el îi obligă pe atenieni ca în fiecare an să trimită ofrandă în Creta 7 bărbați și 7 femei, pentru a fi aruncați în Labirint și a sfârși ca hrană pentru Minotaur. La un moment dat Tezeu, fiul lui Aegeu, se oferă voluntar, cu scopul de a ucide monstrul, urmând ca la întoarcere să își semnaleze victoria prin arborarea unui steag alb pe catargul corabiei. În caz de înfrângere (care nu putea însemna altceva decât moarte), înțelegerea era să rămână arborat cel negru. Tezeu reușește să ucidă Minotaurul cu ajutorul fiicei lui Minos, Ariadna, care îi oferă un fir pentru a găsi ieșirea din Labirint în schimbul promisiunii că o va lua cu el în Atena. În ciuda promisiunii, Tezeu o abandonează pe Ariadna pe insula Naxos, după unele variante la cererea lui Dionysos care o dorea de nevastă. La întoarcerea spre casă Tezeu uită de înțelegerea cu tatăl său și nu schimbă steagul, iar Aegeu, care il aștepta la Cap Sounio, crezând că fiul său este mort este cuprins de disperare și se aruncă în mare de pe stânci. De atunci, în onoarea regelui Atenei, marea poarta numele Egee.

Ce spune istoria

Grecii antici au avut întotdeauna talentul și inspirația de a construi temple dedicate zeilor în cele mai spectaculoase și inedite cadre naturale (mă gândesc la Delphi, construit cu multă artă pe pantele muntelui Parnassus) și nu cred că ar fi putut găsi un loc mai potrivit pentru un templu ridicat în onoarea lui Poseidon, zeul mării, decât promontoriul de la Cap Sounion.

Templul lui Poseidon, ale cărui ruine sunt vizibile azi, a fost construit în jurul anilor 440 î. Hr., pe locul unui alt templu, distrus în perioada razboaielor cu perșii. Ca structură, se deosebește puțin de Templul lui Hefaistos din Agora Ateniană, acesta din urmă fiind și cel mai bine conservat templu de pe teritoriul grecesc. Din păcate, mai mult de jumătate din coloanele de tip doric și întreg acoperișul Templului lui Poseidon nu mai sunt astăzi în picioare, dar a rămas suficient pentru a ne imagina cu ușurință cum arăta în vremurile lui bune.

Datorită peisajului spectaculos, obiectivul e foarte pupular printre turiști, mai ales pentru apusul superb, unul din cele mai frumoase pe care le-am trăit până acum în Grecia, în ciuda faptului că la Cap Sounio soarele nici macar nu „dispare” în mare, ci în spatele insuliței Patroklos.

Se crede ca undeva in jurul anului 1810, poetul englez Lord Byron (pe atunci nu atât de celebru) și-a gravat numele pe una dintre coloanele templului, mai exact cea cu secțiune dreptunghiulară din partea dreaptă cum stai cu fața spre intrare. Semnatura e însă greu de văzut cu ochiul liber, templul fiind împrejmuit cu un cordon de protecție care face imposibilă apropierea la mai puțin de câțiva metri. Dacă Byron s-a semnat discret (în cazul în care chiar a făcut-o el), nu același lucru se poate spune despre ceilalți trecători care au dorit de-a lungul timpului să-și marcheze prezența pentru posteritate pe coloanele templului, după cum se poate vedea și în poze. Ca și în cazul Parthenonului, care începuse literalmente să dispară de-a lungul timpului, acum nu mai este posibil nici măcar să atingi templul, dar mai să te plimbi prin interior ca pe vremuri.

Un lucru interesant e ca situl arheologic nu are oră fixă de închidere, rămânând întotdeauna deschis până după asfințit, indiferent de anotimp, acela fiind și momentul în care apar cei mai mulți turiști.

Concluzie

Dacă aveți rezervate mai multe zile în Atena, încercați o excursie la Templul lui Poseidon, de o zi întreagă cum am facut noi, sau măcar pentru o după-amiază. Probabail că imaginile transmit mai mult decât sunt eu capabilă să exprim în cuvinte despre atmosfera de la Cap Sounio în preajma asfințitului, așa că vă las în compania lor. Vacanțe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 5006 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI