Limassol

TIPĂREȘTE

În Limassol am stat cam zece zile, nu mai stiu exact, intenția era să stau două săptămâni dar după o saptămână am schimbat data de plecare, în loc de marți am pus sâmbătă 25 noiembrie, cu trei zile mai devreme, deja mă plictisisem de Cipru, nu mai vroiam...

Ca o ironie, la mai puțin de 24 de ore de când am venit în Romania fratele meu a facut un accident grav… nu știu ce insprație am avut să schimb data de întoarcere…

În Limassol am stat cu Chris care a venit în Pissouri, m-a luat de la han și m-a dus la un hotel haios unde a stat și el cu vreo două săptămâni mai devreme când venise, la rândul lui, în Limassol.

Apoi el s-a mutat într-un rent accommodation, ceva apartament în zona istorică, am fost acolo, era sumar mobilat, doar strictul necesar, împărțea acest apartament cu alti doi traveleri cu care se împrietenise între timp apoi aceștia au plecat și ne-am mutat cu toții – eu, Chris si alți trei polonezi – într-un apartament luxos aproape de Bulevardul Makarios, într-o clădire nouă – bloc - la etajul întâi sau doi, nu-mi mai amintesc exact, la parter era un supermarket, sub clădire era parcare – nu avea parter locuibil, parterul era jumate ocupat de supermarket și jumate de parcare.

Ceilalți trei polonezi erau Briggite “crazy is my life” – doar atât știa să spună în engleză, altă limbă comună nu aveam, mie nu mi se părea chiar așa nebună viata ei cât mai degrabă firească dar dacă ei îi plăcea așa… go 4 it! Mai era Dupalcu’ cu care iar nu aveam comunicare, tipul haios și Manageru’ despre care iar nu îmi amintesc cum îl chema, Manager era doar nick name-ul, era singurul care vorbea greacă și făcea pe translatorul pentru toată lumea.

Comunicare aveam doar cu Chris, doar el vorbea engleza și mă puteam înțelege, cu ceilalti comunicam prin semne și cu translator. Asta nu ne-a împiedicat să facem niste chefuri de remember. Cam șase zile am stat cu ei în apartament și aveam zilnic party și acasă și pe-afară. Uneori chefurile astea cuprindeau și câte un work shop de gătit că mă mai apuca să-i hrănesc pe toți ca să mituiesc pe Dumnezeu să mă hrănească cand n-oi avea. Nu-s în stare să monitorizez dacă a folosit sau nu însă mi-a fost drag să fac pomană. Eu ofeream mancare, ei ofereau de băut…

Pentru acest apartament plăteau 600 euro lunar, avea un living imens, bucătărie imensă unde serveai masa – tot ca un living și trei dormitoare.

Apartamentul era foarte frumos aranjat, părea simplist însă de priveai mai atent, totul era foarte bine gândit, dulapurile aproape că nu le vedeai, erau camuflate în pereti și umpleau jumate din pereții livingului precum și holul, destul de lung, de la living la bucătărie.

La intrare nu era hol, intrai direct in living.

Eram putin contrariată, nu exista încălzire, oricât era de Cipru, în clădiri era totusi răcoare și era noiembrie, cum o fi fost in ianuarie… Eu cam zgribuleam seara, oricat era de soare afară, nu puteai sta mereu afară, cel puțin după o săptămană de explorari neâncetate, te mai și plictiseai de plimbări…

Hotelul unde m-a dus prima dată era de la Marina Limassol spre nord, câteva sute de metri dar chiar îmi este greu să localizez acum exact, era relativ aproape de capătul de vest al bazarului din Limassol care este paralel cu faleza dar pe o stradă din spate - Agiou Andreou - după un rând de clădiri.

După câteva zile am învățat să ajung singură la hotel de pe faleza, la început mă conducea Chris.

Era un hotel interesant, nu era scump dar nu pot spune ca era auster. Cu adevarat, camera era austera, avea doar strictul necesar și era micuța dar înaintand pe hol, după camera mea se ajungea într-o gradină interioară, luxuriantă, ca o junglă, cu vegetație specifică.

La fiecare etaj era balcon circular în jurul acestei grădini și din acest balcon intrai pe două sau trei coridoare ce duceau spre camere. Nicăieri nu am mai văzut așa.

Cred că la parter nu erau camere pentru că de la ușa din stradă treceai direct spre o scară din lemn ce urca spre etajul întâi – semăna oarecum cu intrarea în restaurantul Pekin din Pasajul Villacross din Bucuresti.

Recepția era la etajul întâi iar la recepție stătea în permanență o matroană corpolentă prabușită într-un fotoliu, putea fi hotelul ei.

Cât timp am stat la hotel ma întâlneam cu Chris pe la 8:00 sau 9:00 dimineața și băteam orașul cât era ziulica de lungă, la hotel doar dormeam.

Prima zi am ajuns în jurul prânzului. Am lăsat bagajele și ne-am dus pe faleză. Acolo mai erau trei prieteni de-ai lui. Frecau menta toată ziua. I-am găsit bătând mingea, au vrut să mă ia și pe mine în joc dar n-aveam nici un chef.

Am luat un sandwish ceva de la chioșcul de alături – era singurul de pe faleză, la capătul estic unde se termina zona cu gazon.

Toată zona pietonală de langă faleză, de la Marina până la acest chiosc de final de gazon este foarte frumos amenajată, gazonul întreținut, bănci pe sub palmieri, diverse amenajări sculpturale din loc în loc…

După zona pietonală se află Bulevardul 28 Octombrie și apoi clădirile limitrofe ce se uită semețe spre Mediterana printre care și Biserica Agia Napa ce tronează mândră in mijlocul promenadei, înconjurată de ceva instituții publice si alte clădiri.

28 Octombrie este numita “Ziua Ohi” sau in traducere romanească “Ziua Nu” și este importantă și comemorată de către greci și ciprioți pentru că: “Ziua Ohi (în limba greacă: Επέτειος του «'Οχι» – Aniversarea lui «Nu») este o sărbătoare națională în Grecia, Cipru și în toate comunitățile elene din diasporă, care comemorează atitudinea dictatorului grec Ioannis Metaxas (aflat la putere între 4 august 1936 - 29 ianuarie 1941), care a respins ultimatumul dat de dictatorul italian Benito Mussolini pe 28 octombrie 1940.

La ora 04:00 în dimineața zilei de 28 octombrie 1940, la încheierea unei petreceri de la ambasada Germaniei, ambasadorul italian la Atena, Emmanuele Grazzi, i-a înmânat lui Metaxas un mesaj ultimativ din partea lui Mussolini. În acest mesaj, Il Duce pretindea libera trecere a trupelor italiene prin Grecia către „puncte strategice” nespecificate din interiorul țării. Se povestește că Metaxas ar fi răspuns cu un singur cuvânt: „Ohi (Nu) ”

…

Ca răspuns la refuzul grecilor de a se supune condițiilor ultimatumului, trupele italiene staționate în Albania, în acele vremuri un protectorat italian, au atacat Grecia la ora 05:30 dimineața. Acest atac a marcat începutul războiului greco-italian și a bătăliei Greciei și a participării țării la luptele celui de-al doilea război mondial. ”

Sursa: ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Ohi

Ohi se citește “oi” și când spui asta iți arunci capul spre spate, ridicând bărbia. Cum se subîntelege, înseamnă “nu”. Și ca să fie tacâmul complet, “da” în greacă (cipriotă) se pronunța “ne”.

Deci, da, vă rog = ne, paracalo!

Prin bazarul din spatele catedralei Agia Napa ne-am plimbat de multe ori – pe Strada Agiou Andreou - de m-am și plictisit de suveniruri, produse de îmbrăcăminte și încălțăminte hand-made, am cumpărat de acolo două perechi de sandale din piele groasă, maro. Din loc în loc găseam și cafenele și mici restaurante.

După o vreme ne-am plictisit de explorat zona falezei și ne-am extins plimbările.

Chris avea un stil cu totul original de a călători, efectiv, el își provoca destinul. Pur și simplu s-a urcat în avion și a venit în Cipru, i s-a părut interesantă țara asta și a vrut să vadă cu ochii lui. Îi plăceau țările calde – la fel ca și mie… Nu avea nimic aranjat. A venit în Limassol, mergea pe stradă aiurea și s-a întalnit cu Dupalcu’, un alt polonez ca și Chris. În poloneză Dupalcu’, înseamnă tip haios, pus pe glume. Nu-mi mai amintesc numele real al omului, îl mai țin minte doar de Dupalcu’. Astfel Chris și-a făcut gașcă în Limassol cu care a închiriat apoi apartamentul de pe Bulevardul Makarios și cu care bătea străzile în plimbări.

La puțin timp după ce a venit în Cipru Chris s-a dus la Immigration și a întrebat de oferte de job. I-au dat numarul lui Stavros, de la han. Ironia face că la telefon chiar eu am răspuns, îmi și amintesc acel apel. Apoi Stavros ne-a spus că va veni un nou baiat la han, era Chris. N-a stat mult la han – maxim două săptămani, parcă - nu s-a înțeles cu lumea – era mult mai puțin tolerant decât mine dar m-a ajutat și pe mine să plec de acolo. Nici nu știam unde e pașaportul meu, daca-i la Andri sau la Stavros.

Chris a sunat-o pe Andri și a dat un pic cu ea de pamant, i-a spus că angajează un avocat și o dă în judecată dacă nu face ceea ce impune contractul cu mine astfel că lucrurile s-au mișcat mult mai rapid și eu mi-am recuperat imediat pașaportul. Astfel am putut să plec.

Când mi-a dat pașaportul, Stavros m-a întrebat turbat cine e bărbatul din Limassol care mă ajută. Nu știa că-i tânărul Chris care fusese și la el la han :D Nici eu nu i-am spus :D Stavros rotea varful talpii piciorului pe dușumea spunând:

-O să îl găsesc și o să îl strivesc ca pe un gândac.

Îl priveam pe Stavros și nu înțelegeam de ce și de unde atâta înverșunare…

Chris avea atunci doar 24 de ani. Eram uimită ce nerv are, peste alura lui permanent nonșalantă.

Pentru că și-a făcut un țel din a nu se mulțumi cu puțin, acum este în Caraibe :D de vreo doi ani și pare că nu va pleca de acolo prea curand…

Deci mă plimbam cu Chris prin Limassol și ne-am plictisit de faleză.

Într-o zi ne-am dus până la Immigration, pe Bulevardul Franklin Roosevelt, spre vest ca să mai vedem ce mai e pe acolo. Eu încercam doar să-mi fac o idee pentru că nu-mi doream să mai stau in Cipru.

La Immigration au insistat să nu plec din Cipru pentru că contractul meu era în vigoare pană în iunie 2007, cu prelungire și ei aveau obligația să îmi dea alt job dacă refuzam unul. Nu m-a interesat. Mă săturasem de Cipru. Nici Chris nu părea mai încantat de oferte.

În alta zi am mers spre est, continuând pe lângă țărm să vedem cum e pe acolo. După ce se termină zona cu gazon urmează o alee mai austeră între mare și șosea, pe alocuri mai apar și garduri de plasă metalică ce limitează accesul la plajă.

Am ajuns pană la Hotelul Crown Plaza unde începe zona mai turistică a orașului, mai multe restaurante, resorturi, iarăsi gazon pe langă plajă…

Poate părea bizar însă ne săturasem și de hoteluri și de restaurante și de plajă și de atmosfera aia de vacanță…

Eu cel puțin, fiind totuși într-un oraș destul de agitat unde toată lumea alerga spre ceva, aveam cumva senzația că trece viața pe langă mine fără să particip, fiind blocată în modulul de vacantă. Prea frecam menta de multă vreme.

De-aș fi fost într-o localitate mai mică m-ar fi prins melancolia cu toamna dar în Limassol nu era loc de melancolie. Acolo toata lumea avea treabă. Cred că de asta am și plecat cu trei zile mai devreme.

După ce ne-am mutat în apartamentul de pe Bulevardul Makarios am început sa explorez acea zonă.

Deși era noiembrie, era cald, la prânz putea fi chiar înăbușitor.

Străzile erau pustii. Pe la orele 17:00 mai treceau ceva mașini apoi iar pustii.

Străzi, clădiri, din loc în loc ceva magazine, articole sportive, ceva fast-food-uri, mai încolo reprezentanță auto, zonă industrială, cred că și Eminescu a fost în Limassol: alte măști, aceeași piesă… some day, one day… totul, întotdeauna, peste tot, niciodata… ever… chiar și peisajele citadine te îndeamnă la poezie uneori…

În Limassol am reusit chiar performanța de a face dublură la un set de chei – eram cinci persoane în apartament si începusem să umblăm împrăstiat – fiecare în treaba lui…

La marginea străzilor găseai frecvent portocali plini de portocale. Nu le culegea nimeni pentru că era o specie necomestibilă, cu gust amarui, erau plantați pentru décor.

Tot mergând pe străzi încolo și încolo am început să cunosc – și aici – orașul.

Tot mergand așa pe străzi am găsit și McDonald’s-ul unde m-a dus Stavros să mănanc atunci cand venisem în Cipru, la rondul cu pod, cu străzi suprapuse, era acolo și un hypermarket Orphanides, am făcut ceva cumpărături acolo, am găsit tot din întamplare și biroul lui Andri de unde m-a luat Stavros cu cinci luni in urma.

Atunci, în iunie, asteptand să vină Stavros am ieșit să mă plimb pe străzile din jur și am văzut o zonă cu statui de ipsos expuse, specific elene. Era tot pe undeva pe lângă Bulevardul Makarios, la o intersecție cu o stradă secundară în unghi mic, cu o reclamă la pizza pe langă.

În noiembrie, tot plimbandu-mă am descoperit aceeasi zonă cu statui de ipsos. Am tresărit. Am recunoscut imediat bulevardul. Știam că biroul lui Andri e câteva clădiri mai incolo. Într-adevar, așa era. O cutiuță pătrată cu perete din sticlă spre stradă. Am vazut-o si pe Andri prin peretele de sticlă dar n-am avut chef să-i vorbesc. N-a fost cea mai fericită colaborare. Nu-mi doream să mai împart ceva cu ea. Oricum, a doua zi urma să mă urc în avion, one way home.

În aceeași zi am fost iar pe faleză. Spre deosebire de Doha, aici se putea face baie în Mediterana chiar dacă era în mijlocul târgului, n-avea nimeni nici o treabă cu tine. Câțiva chiar și făceau baie. Erau câteva rusoaice, ceva europeni… Am făcut ultima baie pe lângă țărmuri cipriote. Era 24 noiembrie. Era racoare dar nu frig. Te înviorai putin, în mod plăcut.

Cu câteva zile înainte, într-o seară liniștită mă plimbam cu Criss pe chei în Limassol și-i spuneam că am senzatia stranie că voi primi copii, că este prima dată în viata mea cand simt că am curaj să fac asta deși mi-am mai dorit și înainte însă nu am primit. Chris tăcea abătut.

Cu alte zile înainte, în ziua în care venisem în Limassol, într-o frumoasa zi însorită și călduroasă de noiembrie, pe la prânz mă plimbam pe străzi cu Chris – așa cum am făcut zilnic în Limassol, abia venisem din Pissouri unde de la o vreme dăduse mohoreala, eram fericită de vacanță si de libertate și-i spuneam lui Criss că-mi doresc să fie și arabul cu mine să trăiască și el toate lucrurile astea.

Chris imi raspunde:

-I know what you mean. I had that before…

Chris a avut și el o poveste bizară. Avea o iubită, poloneză ca și el. Locuiau împreună, aveau casa lor, aveau din ce trăi, el avea agenția lui de advertising din Polonia, călătoreau împreuna, viata lor era perfectă. Se întampla să fie în Mexic în vacanță, într-o peșteră uriasă, el avea inelul de logodnă în buzunar, se pregătea să o ceară de nevastă și pană să apuce să deschidă gura a fost ea mai iute și i-a spus că îl părăseste că s-a îndrăgostit de un chelner în Mexic că le-a zis lumea că le stă bine împreună. I-a zis:

-N-am ce să-ți reproșez dar mă duc cu el.

De atunci Chris umblă prin lume. Dar se pare că n-a umblat degeaba pentru că în zilele noastre el este logodnicul unei fete din Caraibe, deja locuiește acolo de aproape doi ani și din ce știu eu, Caraibe, este una din cele mai exclusiviste zone din lume. Și ca să se închidă cercul, pe fata asta a cunoscut-o tot în Mexic, când el era diving trainer în Cozumel.

Cât am stat cu el în Limassol își făcea planuri pentru o expediție de traversare a Africii, spunea să cumpărăm niște jeep-uri, să le folosim la expediție apoi să le vindem. Binențeles, pentru mine era fabulație dar el vorbea serios. Nu știu dacă până la urmă a făcut călătoria asta, comunicam rar însă cu sigurantă a facut multe alte călătorii și am aflat asta de pe blog-ul lui wild-er dar și de pe pagina lui de couchsurfing: -

couchsurfing.com/people/wilder82

nu mi-a spus el multe detalii, dar a confirmat. Spunea că nu a uitat nimic, își aminteste fiecare călătorie in detaliu și că fiecare l-a marcat într-un fel…

Făceam planuri și luam un mic dejun englezesc la o terasă de peste drum de Mediterana, pe celebrul Bulevard 28 Octombrie, cam pe unde este acum restaurantul Al-Amir doar că era altă organizare că un Amir n-are cum oferi mic dejun englezesc. Sincer, nici nu mi-a prea plăcut acel mic dejun englezesc, am luat doar de curiozitate dar fasolea era rece și cremvuștiul total neinteresant, categoric aș fi preferat un carnat bio din Mărginimea Sibiului.

În Limassol îmi spunea că are planuri să plece în Brazilia la Capuera că are nu’ș ce fit acolo. De fapt pe el nu-l interesa Capuera ci carnavalul din Rio de Janeiro care avea loc în același timp.

Prin primăvara, anul asta – 2017- mi-a spus că încă nu a ajuns în România așa cum făceam planuri și că l-ar interesa să vină mai spre toamnă. Mai vedem ce o mai fi.

Deocamdată și-a stabilit cartierul general în Caraibe unde a devenit instructor de scufundări.

Înainte de Cipru fusese în SUA. Avea job prin nord, pe langa New York. Cand a ajuns acolo l-au trimis la plimbare ignorand contractul de munca pe care îl avea. El s-a urcat în avion, s-a dus în San Francisco că era mai cald, cu tupeu a găsit singur un job de manager acolo și a stat 3 luni apoi s-a intors pentru că nu și-a dorit să mai stea. Spunea că nu-i mare branză pe acolo.

Chris m-a însoțit la aeroport în Larnaca. A stat cu mine o vreme apoi a venit vremea să intru la check-in. M-a sărutat ușor pe obraz și s-a îndepărtat aruncându-și picioarele cu o minima aroganță. Un taxi îl aștepta afară.

Nu era genul de cateluș care să stea cu nasul lipit de geam până dispare stăpânul din câmpul vizual. Era mai bine așa. Nu vroiam să tanjească nimeni dupa mine. Priveam în urma lui și mă întrebam dacă îl voi mai vedea vreodată.

Se repeta povestea din Doha unde, cu un an înainte l-am lăsat pe Aleem în aeroport. La fel, am trecut ușa de sticlă și priveam în spate la el întrebandu-mă daca-l voi mai vedea vreodată. Nu l-am mai văzut de atunci. Nici pe Chris. Însă Aleem a rămas cu privirea curgând după mine în aeroport multă vreme, n-a plecat imediat. O vreme s-a crizat că suferă fără mine apoi i-a trecut. Nu mai vroiam Doha. Chris era mai realist, nu-mi dădea stresuri. Mai aflam ce face din timp in timp. O dată mi-a spus, dupa vreo șase ani:

-Diseară plec in Vietnam. Stau trei luni.

Era fericit.

Apoi am găsit site-ul lui: wild-er: wild-er.blogspot.ro și couchsurfing.com/people/wilder82 — și am aflat că a fost în Noua Zeelanda, Bali, Malaesia, Australia, Italia, Mexic - Cozumel, Cuba, Croația, Ungaria și el mai știe pe unde.

Aleem a părăsit Doha după opt ani, s-a intors la origini, s-a căsătorit și are un fiu de sase ani. Atât. Zice că e mulțumit cu viata lui.

Parcă și Chris dă semne că se căsătorește curând însă nu în Polonia de origini ci în Caraibe.

Și-n Bucovina căzuse bruma…

---

VIZUALIZĂRI: 2411 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI