Schiedam, aromat de jenever

TIPĂREȘTE

Jenever beide en liefte / Verblijden een zeeman 't meest.

Jacob van Lennep - Zeemansliedtjens (1852)

Cum soarta crudă şi nemiloasă m-a aruncat "undeva departe", vorba cântecului, spre vestul tărâmului olandez, am putut să petrec, din nou, o perioadă de timp în Schiedam. Având la dispoziție aproape zece zile, mai mult sau mai puțin libere, am purces la un proces de studiere a oraşului din punct de vedere turistic, rezultatul fiind prezentul review, foarte departe de un ghid turistic exhaustiv şi mai apropiat de "Pe drumuri de... Schiedam", eu neavând şaua pe Pisicuța, ci pe Camila. Dar ce are deosebit Schiedam? Mori de vânt şi canale? Ceva banal în Olanda. Gin, mai precis jenever, varianta olandeză a ginului? Asta este ceva nou. Şi cum nimeni nu s-a apuc de scris despre acest oraş, să zicem cât Călăraşiul de mare (sau mic, dacă iau în considerație opinia confratelui Costi), voi încerca să fac eu asta.

Schiedam ar fi fost un oraş poate mult mai cunoscut dacă nu ar fi avut ghinionul de a fi situat foarte aproape de Rotterdam. De altfel este şi de mirare că nu a fost încă înghițit de mult mai marele şi cunoscutul său vecin. Oraşul a apărut pe la începutul sec. al XIII-lea, în urma îndiguirii zonei de la vărsarea râului Schie într-unul dintre brațele Rinului. Îndiguirea a fost mai mult decât necesară deoarece în această zonă se simte puternic influența Mării Nordului, diferența dintre nivelul apei la flux şi reflux fiind considerabilă. Apărat de furia apelor, locul a devenit atractiv pentru dezvoltarea transportului naval, astfel că oraşe ca Delft sau Leiden şi-au găsit un port mai apropiat şi mai ieftin. Bineînțeles, pescuitul de hering a căpătat amploare, că tot era marea în apropiere, şi unde-i apă apar şi... pescarii.

Perioada de glorie a oraşului este în sec. al XVIII-lea, când distileriile de gin (jenever) îşi încep exportul spre toate continentele, căci şi pe atunci era zicala „mâncarea-i fudulie, băutura-i... ”. Aceasta activitate aduce oraşului porecla de Black Nazareth. Olandezii au ştiut mereu să profite de plăcerile altora. Dacă nu credeți, mergeți să vedeți câți tineri străini umblă beți şi/sau "high" seara pe străzile din Amsterdam. Sfârşitul sec. al XIX-lea a reprezentat începutul construcțiilor de nave, un lucru absolul normal având în vedere poziția geografică. Dar deşi pe Wikipedia scrie că în mare măsură aceast domeniu a dispărut, trebuie să vă mărturisesc că totuşi în Schiedam, la şantierul naval Damen, există trei docuri, din care unul acoperit, şi câteva docuri plutitoare, iar activitatea continuă, chiar dacă mai mult în domeniul reparațiilor şi datorilor muncitorilor din Europa de est. Creşterea activităților comerciale în oraş a condus la construcția multor depozite. De aceea morile de vânt din Schiedam au fost construite foarte înalte, şi azi ele fiind cele mai înalte din lume. Dintre acestea, mulți ani pe primul loc s-a aflat Molen de Noord (Moara Nordului), care în ultimii ani s-a metamorfozat într-un cochet restaurant, unde într-o zi friguroasă am făcut o haltă de alimentare şi revigorare cu un tradițional jenever.

Să vă povestesc întâi despre morile de vânt, unele încă funcționale, pe care m-am apucat să le vizitez pe rând, după listă şi după hartă. Bătut de vântul vrăjmaş din față m-am apropiat de Molen de Walvisch (Moara balenei), moară a cărei primă piatră a fost pusă în 1794, de A. Nolet, reprezentantul unei familii vechi, care a deținut şi încă deține mori şi distilerii în oraş. În magazinului aflat la "parter" se vinde făină de trei sortimente, măcinată la moara Vrijheid şi ambalată aici, sub ochii clienților. Şi ce suvenir mai frumos şi original pentru Şefa decât un kilogram de făină, numa' bună pentru nişte clătite, că tot i-a recomandat doctorul să slăbească.

Continui de-a lungul Canalului Nou (Nieuwe Haven) şi ajung la De Drie Koornbloemen, cea mai veche moară din actualul Schiedam. O cărămidă zidită la înălțime, în spatele unui felinar, are o inscriptie veche unde scrie că piatra de temelie a fost pusă în... Nu pot să disting anul nici cu ochelarii pe nas, dar de pe net am aflat că este 1770. Moara a fost la început destinată tăierii lemnului de mahon, fiind vremuri bune pentru olandezi, apoi a trecut la măcinat orez, în cele din urmă rămânând în părăsire. În ultimii patruzeci de ani, când situația s-a îmbunătățit considerabil, s-a trecut şi la restaurarea Morii celor trei flori de porumb. Drumul trece pe lângă depozite ale distilăriilor, multe având însemnat anul de înființare sau numele proprietarului, dovadă a perenitatii fabricării şi comercializării alcoolului.

Am aterizat împins brutal de vânt şi la Molen de Vrijheid (Moara libertății), închisă, dar cu o scurtă istorie gravată în bronz, dezvăluind anul de naştere, precum şi activitățile efectuate în decursul timpului, ştiindu-se că în Olanda morile de vânt au fost folosite sute de ani pe post de motoare. Numele i-a fost pus după Pallas Atena, simbol al libertății (???), care este reprezentată şi de o statuetă fixată în zid.

De acolo, aproape zbor (vântul era gratis) la Moara Nordului, restaurată şi restaurant, unde m-am odihnit. V-am spus deja cum, nu mai insist, că poate citeşte şi Şefa.

Următoarea pe listă găsesc Molen De Nieuwe Palmboom (Noua Moară a Palmierului), moara-muzeu care aparține oraşului, şi de aceea este mai puțin deschisă în sezonul de iarnă. Nu m-am plâns, căci am vizitat o moară funcțională şi m-am murdărit de făină la Gouda. Aici am văzut însă o piatră de moară sau ce mai rămăsese din ea. Ca unul care a trăit numai la bloc, "la mijloc de... cartier des", m-am gândit că-i cam mică, amintindu-mi expresia "grea ca o piatră de moară".

Urmând canalul Noordvest nimeresc într-un labirint de depozite de jenever şi lichioruri, la fel de inscriptionate cu data deschiderii, pe care însă îl străbat fără probleme, eu nefiind mare amator de spirtoase olandeze, iar vântul dându-mi pace. Găsesc şi ultima moară din vechiul oraş, Molen de Kameel (Moara cămilei), odihnindu-se pe malul apei. Aici chiar m-am crezut în epoca de aur a jeneverului, căci mai multe corăbii, obosite, cu velele strânse, erau trase la cheu pentru iernat. Ştiam însă că familia Nolet, despre care am amintit deja, are o moară nouă.

Scurtă privire pe Google Maps şi întorc calul, pardon Camila, spre sud-est. Am pedalat destul de mult de-a lungul lui Nieuwe Haven, un canal folosit inițial în scopuri economice, pentru a vedea măreața Moara Nolet, măsurând 42,5 metri, actuala campioană mondială la înălțime. Dar fiind construită recent, în 2006, sub tradiționala formă recunoscută de oricine se află o turbină, o utilizare mai puțin obişnuită la vechile mori de vânt, energia obținută alimentând distileria firmei Nolet.

Considerând că am aprofundat destul capitolul morilor de vânt, nu vreau să cad în greşeală ca Don Quichote, aşa că mă aplec asupra unui alt subiect, cuprinzând principalele clădiri istorice ale oraşului.

Korenbeurs (Bursa de cereale), ridicată spre sfârşitul sec. al XIX-lea într-o manieră sobră, dar elegantă, de Jan Giudici (numele dat de olandezi arhitectului italian Carlo Giovanni Giudici), a servit scopului inițial până după primul război mondial. Existența acestei instituții arată importanța Schiedam-ului în comerțul cu cereale. După al doilea război a fost restaurată, primind alte destinații, total diferite. Când am trecut prin fața ei, am citit pe fronton "Bibliotecă", dar uşa s-a deschis subit, şi am putut vedea domni şi doamne, elegant îmbrăcați, desfătându-se cu nişte pahare în mână. Probabil aduseseră Goethe demisec sau James Joyce pinot noir. N-aveam cardul la mine şi mi-a fost teamă să intru neechipat corespunzător, dar mi-am propus pentru sâmbătă, dacă este vreme bună, adică dacă îmi intră salariul în cont, o vizită de studiu. De studiat câteva pagini de Heineken, ultima ediție. Cum sâmbătă însă trebuia să plec devreme, am făcut vizita joi. Dezamăgire, în timpul săptămânii este doar café, în concluzie am citit un "espresso macchiatto".

Lăsând cele vremelnice deoparte, observ în vecinătate o altă clădire istorică, Het Zakkendragershuisje, cu alte cuvinte Casa breslei ("sindicatului") hamalilor, acum tăcută şi nevizitabilă, poate odihnindu-se după ani de trudă. Pe acoperiş văd o turlă cu un clopot, care obişnuia să bată la sosirea unei nave, anunțând membrii breslei că este ceva de lucru. În față, pe cheu, lângă Oude Sluis (Vechea ecluză), stă cu o răceală de bronz un hamal, încovoiat sub greutatea unui sac. Ca unul care a experimentat şi o astfel de muncă, de hamal în port, nu pot decât să-mi scot şapca cu respect față de aceşti oameni neştiuti, care au purtat pe umerii lor povara ridicarii Olandei mult peste alte nații mai numeroase sau cu care natura sau istoria a fost mai îngăduitoare.

Părăsesc acest colț liniştit al oraşului şi mă îndrept spre Het Oude Stadhuis, bătrâna primărie, cu un fronton tipic olandez şi cu o înfățişare romantică, folosită azi doar pentru căsătorii şi alte întruniri. La doar câteva sute de metri se află Sint Janskerk (biserica Sf. Ioan), despre care am citit lucruri frumoase, mai puțin un program de vizitare, şi pe care n-am găsit-o niciodată deschisă. În interiorul ei este locul de odihnă a Sfintei Liduina, patroana spirituală a oraşului.

Aşa că mă plimb pe Hoogstraat până la fostul spital Sf. Iacob, actualul Stedelijk Museum Schiedam, muzeul principal al urbei. Nu-l vizitez ştiind că expune artă olandeză de după al doilea război mondial, în special reprezentanți ai curentului Cobra (Copenhagen/Brussels/Amsterdam). În apropiere (aici toate sunt "in apropiere") se vede De Havenkerk (biserica portului), cu o fațadă clasică de templu, impresionantă, deasupra intrării având "ochiul atotvăzător". Din păcate nu reuşesc s-o fotografiez, nişte nave tehnice şi o barjă fiind acostate exact în fața ei.

Alături de aceasta maiestuasă biserică inaugurez un nou subiect, jeneverul, mai precis în muzeul dedicat acestuia. Jeneverul a avut o mare importanță în viața olandezilor, cunoscuți ca navigatori înnăscuți. Revenind la motto-ul din deschidere, traducerea lui este, aproximativ, "jeneverul şi iubirea aduc cea mai mare plăcere marinarului". Muzeul prezintă procesul de fabricare a acestei băuturi, cu mijloace moderne, dar şi vechi utilaje folosite, recipiente pentru distilare, păstrare sau vânzare. Există chiar şi o distilerie, rezultatele putând fi testate la barul muzeului, unde s-a desfăsurat şi partea cea mai atractivă a vizitei. Aici am testat trei variante de jenever. Prima, aprigă ca o țuica de la noi, m-a moleşit rău. Doar că n-am cerut o pernă să dorm, mai ales că afară se pusese pe ploaie. A doua a fost parfumată, dulce, de-mi venea să mă întorc acasă chiar şi pe jos. Dar am tras aer în piept şi m-am luat la luptă şi cu a treia măsură. Era mai placută, aromată, cu un gust care mi-a adus aminte de Becherovka din Karlovy-Vary (sau Bratislava, sau aeroport). Din fericire pentru mine era ora închiderii şi scăpat de tentația unor noi experimente.

Subiectul merge mai departe, dar a doua zi, eu nefiind profesionist în domeniu şi având nevoie urgentă de somn pentru refacere. Am continuat firesc studiul jeneverului asupra turistului tot într-o locantă tradițională. Aşa cum scriu multe site-uri, nu poți spune că ai văzut Schiedam-ul dacă nu ai fost la Borrelmuseum - ‘t Spul, care este un local micuț, plin de fotografii, afişe şi alte obiecte mai noi sau mai vechi, care te aduc în urmă cu mai multe decenii. Am comandat un esperesso şi un jenever, iar doamna din spatele tejghelei m-a întrebat surâzând "de care, deoarece n-are decât 400 de tipuri". Imediat cei câțiva clienți, de-ai casei din câte am remarcat, mi-au dat sfaturi ce a aleg. Drept urmare m-am trezit în față cu un păhărel conținând o băutura tare, dar care nu m-a impresionat. Mi s-a sugerat că trebuie să testez trei feluri diferite pentru o adevarată degustare, dar am declinat oferta, ştiind ce reprezintă şi fiindcă drumul către pătuțul meu era destul de lung. În orice caz, atmosfera a fost plăcută, am discutat despre istoria Olandei cu un vecin de tejghea, la discuție au mai intervenit şi alții, de la alte mese, chiar şi patronul, un tip foarte jovial, cu o înfățişare de veritabil olandez. Mi s-a confirmat încă o dată că Olanda pe care o iubesc o găsesc doar în orăşele mici, liniştite, şi în momentele când sunt mai puțin turişti şi mai mulți autohtoni.

M-am plimbat apoi pe străzile Schiedam-ului, deşi era vreme urâtă. Oraşul îşi pierduse farmecul pe care-l avea atunci când era mângâiat de razele soarelui, dar îşi păstrase eleganța. Indiferent că eşti printr-un cartier de blocuri noi, locuite în mare parte de imigranți vrăjiți de posibilitatea unei vieți decente, sau te plimbi printre vile luxoase, mărginite de grădini care ar rivaliza cu Keukenhof, nu poți să nu remarci standardul ridicat de viață, curățenia, bunăstarea care domneşte atotstăpânitoare. Frumusețea arhitecturii, indiferent că este vorba de o clădire din timpul lui Willem Taciturnul sau de o stație modernă de metrou, şi mai ales simbioza dintre nou şi vechi, pe care olandezii au dus-o la nivel de artă, nu te pot lasa indiferent. Poate ca Schiedam nu este un oraş turistic medieval precum Delft şi nu are muzeele Amsterdamului, dar are farmecul lui specific, aromat de jenever.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3106 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI