Achensee! Ochiul albastru al Tirolului (III)

TIPĂREȘTE

Ziua a 7-a: Wolfsklamm (Cheile Lupilor) din Stans şi Mănăstirea St. Georgenberg.

În ziua a 7-a, în loc să ne odihnim, precum Creatorul, am calcat şi noi pe urmele pelerinilor din Evul Mediu, prin Cheile Lupilor – Wolfsklamm, din Stans, după care am urcat în continuare până la Manastirea St. Georgenberg.

Pe drum (pana la Stans cam 10 km cu masina din Maurach) am trecut pe lângă indicatorul rutier “spre Castelul Tratzberg”, despre care ştiam câte ceva, dar nu am oprit să-l vedem. Anul asta am fost setaţi pe natură – fără castele, turism citadin etc. Astea le ţineam în rezervă, pentru eventualele zile ploioase.

Wolfsklamm (Cheile Lupilor) sunt nişte chei cum se văd multe în Austria. În 2009 şi 2012 am luat la pas: Cheile Sigmund-Thun - lângă Kaprun, Liechtensteinklamm – lângă St. Johann i. Pongau, Kitzlochklamm – lângă Taxenbach. Aveam deci cateva termene de comparaţie. Cel mai mult îmi plăcuseră Kitzlochklamm, prin lungimea, spectaculozitatea si bineînţeles, cascada de la intrarea în chei.

Wolfsklamm sunt nişte chei OK, poate un pic mai prost întreţinute decât celelalte văzute (balustrade şi podeţe mai vechi, cu unele scanduri rupte şi umede, pe care trebuia sa fii atent să nu păşeşti), nimic deosebit. Poate mă aşteptasem eu la prea multe din partea lor, chestia e ca nu m-au impresionat în mod deosebit.

La ieşirea din chei, pe marginea potecii am gasit o „expoziţie” de momâi.

Pentru cine nu ştie ce sunt momâile: sunt marcaje pe munte, făcute din pietre, la origine făcute de ciobani pentru a se orienta prin ceaţă. De la ei s-au inspirat montaniarzii, astfel că întâlneşti momâi pe trasee montane marcate, în zonele unde marcajele sunt rare, sau uneori pe vârfuri. Momâile se întalnesc şi în munţii din alte ţări: nemţii le spun “Steinmann” (oameni din piatra), englezii “cairn”, slovacii “mujiki”, italienii “ometto”. Unele sunt făcute în joacă, acolo unde oamenii au prea mult timp şi prea multe pietre la dispoziţie :). Acesta părea să fie cazul şi aici – vezi foto.

(Constat că am scris mai mult despre momâi decât despre chei, ce m-o fi apucat? Rog treceţi cu vederea...)

După momâi, se intră pe un drum forestier care urcă la Manastirea St. Georgenberg. Când o vezi prima data apărând sus pe stâncă, ţi se pare imposibil că drumul poate ajunge până acolo. Dar iată ca ajunge, trecand în ultima porţiune peste un pod de piatră, cu acoperiş din lemn, care datează din secolul XVI! A fost renovat, normal, de mai multe ori, aşa ca bătrânul pod nu-şi arata vârsta. El trece peste o vale salbatică şi este singura cale de acces spre manastire, care e construita pe un vârf de stâncă, precum o cetate. Nu are ziduri de apărare, precum bisericile fortificate din Ardeal, nici nu e nevoie, cadrul natural făcând funcţia zidurilor de apărare.

Ajunşi sus, deja pe terioriul mănăstirii, pe ultima porţiune de urcuş, un izvor captat, cu apă rece binecuvântată, apoi pe un versant de piatră menit a stăvili alunecările de teren, într-o firidă, o placă inscripţionată în germană, cu caractere gotice. Cine poate sa o traducă, este invitatul meu sa posteze traducerea.

Biserica, în interior, este bogat ornamentată (poate chiar prea bogat, după gustul meu) cu statui poleite cu foiţă de aur, basoreliefuri etc. Parcă totuşi prefer austeritatea mănăstirilor bucovinene din sec. XVI... Mântuirea prea poleită cu aur se potriveşte ca nuca-n perete.

În incintă, care e un adevărat complex, se mai află o casă de oaspeţi cu un restaurant care are şi o terasă mare. Totul e profesionist aici, chelneriţele sunt în blugi (dacă vă aşteptati la maicuţe în straie monahale care să servească la mese aveţi o dezamăgire), cu aparate din alea digitale atârnând de o curea pe şold, în care notează comenzile şi care apoi îţi dau bonul fiscal la sfârşit, totul cu zâmbete profesionale care par sincere. Se serveşte bere rece şi bună, sucuri, mâncare, ca la orice restaurant de munte. Noi nu am încercat bunătăţile din meniu, era şi cam devreme pentru prânz, am savurat în schimb berea locală.

La coborâre, pe acelaşi drum prin Wolfsklamm, căldură mare odată ce am ieşit din strânsoarea răcoroasă a cheilor. Sora mea zice: Să vezi ce ploaie de vară vine, prea e zăpuşeală! Cobe! – zic eu. Ajungem la maşină, urcăm în ea şi ne îndreptăm spre Maurach. Nu facem 2 km şi începe o ploaie de vară, cu rafale de apă de nu mai vedeai la 100 de m!

Clar: sora mea e para-normală! Ştiam ca ghiceşte bine în cafea, dar nici chiar aşa! :) :)

Cu chiu, cu vai, cam cu 30 km/h, mergem pe Achenseestrasse (L181), noroc că deja recunoşteam drumul. Ştergătoarele de parbriz erau pe poziţia “schnell”. La intrarea în Maurach de pe L181, este un “pont” pe care acum îl ştiam, dar la venirea din prima zi îl ratasem, neavând deplină încredere în Ioana – GPS :). Pe ploaia aceea, am căscat bine ochii să nu ratez: în dreptul staţiei de telecabina Rofan, se face dreapta, apoi imediat stânga, pe sub L181!

Am ajuns pe aceeaşi ploaie torenţială la Achensee Appartements, am lăsat fetele în faţa intrării şi am parcat tot în faţă – din fericire, mai era un loc liber, în capătul parcării. Vă spun sincer că nu îmi venea să ies din maşină, aşa de tare ploua, chit că intrarea în hotel era la mai puţin de 25 de metri! Am stat cam 5-6 minute în maşină, aşteptând să se mai domolească ploaia. Nimic! Mi-am făcut curaj, am băgat la adăpost aparatul foto, telefonul şi ţuşti! în hotel. Până să intru am fost făcut ciuciulete! Iar după, fetele mi-au şi reproşat: Ne-ai lăsat prea departe de intrare, trebuia să mai mergi 2 metri, ne-am udat până la piele!!!

Şi uite aşa, o zi călduroasă de vară, în care am trecut prin furcile (Cheile) Lupilor ca să ajungem în raiul intermediar de la mănăstirea St. Georgenberg, a devenit memorabilă printr-o ploaie de vara! Mii de scuze că m-am lungit cu ploaia, promit sa fac mătănii la colţ, pe coji de nucă, asta când s-or coace nucile.

Bineînţeles ca potopul nu a durat mult, dupa amiază a ieşit iar soarele, aşa că direcţia lacul Achen pentru plimbarea de seară!

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 2339 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI