Dar în Australia de Vest ați fost? (8) — „Opționale” din Perth (5): Lyndon River

TIPĂREȘTE

Se făcea că “exploram” un pâlc de arbori ”Pisonia” contorsionați, pe ramurile cărora, în niște cuiburi primitive, cloceau câteva zeci de păsări albe care, cu cârâiturile lor, m-au gonit înapoi, pe plajă. Aici – surpriză: barca ce ne-a adus pe insulă - ia-o de unde nu-i! Cum puteau să mă uite tocmai pe mine, singurul bărbat dintre turiști?! Și eu, ce fac acuma? E drept că, în zare, se profilează malul înalt, roșu, de unde am venit, dar până acolo cine poate să treacă înot brațul acesta de mare, care – probabil – chiftește de rechini?! Deodată, simt sudori reci pe spate: asta nu este coasta de vest a Australiei, ci Lady Musgrave Island, din Marea Barieră de Corali, de pe coasta de est!!! Dar atolul acela l-am vizitat cu mulți, mulți ani în urmă, împreună cu Iudita! Iar soția mea nu m-ar fi putut uita pe insulă, ca pe-o valiză!!!... Încet-încet, la conștiința mea ajunge un “tuc-tuc-tuc”: ura! este barca trimisă să mă salveze!!!... ...

Și mă trezesc – în fine! din somnul greu, auzind distinct “cioc-cioc-cioc” la ușa mea: este... ghida, care se străduiește să ne trezească pe toți cât mai devreme, pentru a porni odată la drum! De! așa pățești când ai parte de bere gratis!!! Sar din pat, confuz (mahmur...), îmi încarc calabalâcul în remorcă, molfăi un mic dejun – mereu același, îmi pregătesc câteva senvișuri cu care să completez “lunch”-ul și - sunt gata de drum.

Conduși de un emu (arată ca un cazuar...) prietenos, la 7.45 suntem deja pe drumul de întoarcere: ghida ne previne că azi avem de parcurs vreo opt sute de kilometri... Ghida mână cât de tare poate microbuzul, sub un cer de un albastru incredibil – “spălat” de ploaia de azi-noapte; șoseaua este plină de bălți peste care trecem lansând jerbe de apă gălbuie.

Deodată, microbuzul se oprește brusc, la marginea unei “bălți”, căreia abia dacă i se vede celălalt mal: este râul Lyndon, care n-are decât vreo cincizeci de kilometri lungime, dar a acumulat atâta apă încât n-a putut-o descărca de azi-noapte! Ghida ne spune, mirată, că nimeni nu a avertizat-o la plecare, deși râul e cunoscut pentru revărsările sale... Curând apa începe să intre în cabină... Cobor din microbuz și încep să traversez râul - încet, cu grijă, până ajung la șuvoiul principal -mult mai rapid și mai adânc; ghida vine și ea să se convingă:

Îi propun să merg eu înainte, pipăind cu talpa piciorului marginea părții betonate a albiei, ca nu cumva s-o depășim și să ne răsturnăm pe-o parte, dar ghida îmi răspunde, categorică: - Nu se poate! Eu trebuie să răspund de viața fiecăruia dintre turiști! – zice ghida, și începem traversarea. Dar... nu mergem mult și, înainte de a ajunge la mijlocul văii râului, motorul se îneacă, refuzând să mai pornească... De data asta, s-a schimbat “kalimera”! – Toată lumea – jos! Împingeți mașina, altfel aici rămânem! – strigă ghida, cu o voce gâtuită...

Suntem puțini – doar câteva fete, vreo două băbuțe - și eu! Dar... munca în echipă dă roade! Noroc că apa n-a fost mai adâncă decât până la genunchi. În timp ce noi împingem din greu, ghida a mai încercat de câteva ori să repornească motorul, dar acesta – neam!

Urcăm microbuzul cu tot cu remorcă sus, pe porțiunea uscată a șoselei, unde – în fine! motorul tușește de câteva ori, scuipă apa înghițită și se decide să pornească, după ce aproape consumasem bateria! De-abia acum observăm că în spatele nostru se formase deja o coadă de autoturisme, care – fără a ne ajuta în vreun fel - așteptau rezultatul eforturilor noastre, ba unii – anticipând că vor avea mult de așteptat până vor scădea apele, se pregăteau de picnic... Deîndată ce au văzut că nu e chiar așa de periculos, au țâșnit cu toții, ca într-o competiție!

Curând, partea “aventuroasă” se termină și se instalează plictiseala: lumea butonează telefoanele, privește pe geam sau moțăie. Oprim la toate benzinăriile – asta însemnând cam la fiecare 150 km, pentru toaletă... și pentru ca fetele să-și facă reaprovizionarea cu ceva de ronțăit și de băut... Altfel - nimic de remarcat, doar vreo două vaci moarte – probabil surprinse de apele mari, și un emu, care s-a oprit, calm, pe linia mediană a șoselei și nu știe încotro e mai bine să se ducă...

Se face cinci și jumătate pe când ajungem la Northampton – un orășel istoric minier (plumb și cupru), care deservește și așa-numitul “Principat Hutt River”. Ne cazăm într-o clădire istorică – fosta mânăstire catolică Sacred Heart Convent, construită de un reputat preot-arhitect:

... împreună cu biserica de care aparținea - Church of Our Lady in Ara Coeli, în stil neogotic romantic:

Constatăm cu nemulțumire că nu avem aer condiționat în fostele chilii, dar și că n-avem decât un WC și un duș la șapte perosne: nici nu e de mirare, date fiind condițiile în care viețuiau călugărițele din ordinul Sisters of the Presentation of the Blessed Virgin Mary...

Sătui de stat în fund atâtea ore, ieșim la o plimbare prin orașul ce arată exact ca în filmele de epocă. E duminică și străzile sunt pustii. Ne oprim la unul dintre pub-uri și luăm câte un „pint” de bere blondă, rece, pe care-o “descântăm” îndelung, stând la taclale cu localnicii extrem de prietenoși. Barmanul era plin de haz - se vede că știe să întrețină clienții – turiști și localnici deopotrivă! După drumul lung, berea ne-a priit, și de unde halba părea la început cam mare... nimeni nu s-a plâns de cantitate...

Cinăm în sala de mese a mânăstirii, sub o gravură reprezentând-o pe Maica Tereza. Nedorind să mai gătească, ghida ne servește cu “fish & chips” - a observat de cât succes s-au bucurat aseară - udate cu bere... care nu a fost în exces, chiar și după halba de la pub...

Înainte de culcare, fac o plimbare cu Hetti – olandeza... care a mai scos o bere din rezerva proprie. Se pare că a intuit situația în care mă aflu; mi-a mărturisit că și ea este văduvă – iată, deja de peste șapte ani! dar nu pregetă să se “sfătuiască” cu soțul ei în mai toate problemele...

Ajuns în chilia mea, o găsesc foarte încinsă după căldura de azi, așa că poziționez patul între fereastra deschisă (cu plasă contra insectelor) și ușa permanent deschisă (și asta e protejată cu plasă). Deși mă culc “la nudul gol” și mă acopăr cu un cearceaf fin, adorm cu mare dificultate și dorm iepurește. După un timp, mă atacă țânțarii și niște insecte mici-minuscule (se numesc “midges”- pișcă dureros, dar nu lasă blânde). Îmi amintesc că am AUTAN, care se dovedește folositor - pentru prima oară în această călătorie.

Aseară, am fost preveniți că, clădirea este “bântuită”: probabil că așa se explică faptul că am dormit prost; mă scol târziu, iar la baie nu mai ajung... fiind coadă în permanență. Bine măcar că am apucat să iau micul dejun – devenit atât de necesar, întrucât este ULTIMUL. Apoi – “Mână, birjar! ”: avem în față peste patru sute de kilometri... care se înșiruie unul după altul, fără evenimente notabile; doar câțiva canguri – uciși recent pe șosea. Chiar și peisajul este mereu același, d-aia am impresia că... recunosc locurile prin care am trecut la dus... Pe un gard, zăresc un stol de papagali ceva mai mari decât o cioară: sunt cacadu negri, destul de obișnuiți pe-aici.

La un moment dat, ne prinde din urmă o ploaie cu bulbuci, dar... nu ne mai păcălește cu o altă revărsare de ape!

Pe nesimțite, am intrat în interminabilele suburbii ale orașului Perth și - deși e de-abia ora 14.30 – am ajuns! Oprim la același Hostel YHA, de unde am pornit cu doar câteva zile în urmă, ne luăm un rămas bun... destul de scurt, apoi fetele se înhamă la rucsace și se grăbesc să prindă trenurile și autobuzele ce le vor duce mai departe, spre alte aventuri... La rândul meu, doar traversez strada și - contra 75 AU$ - mă cazez imediat la același Akara Hotel, în aceeași cameră 110, doar că acum e ceva mai cald decât la prima mea venire aici.

Nu pot să nu remarc faptul că, deși excursia mea de-abia s-a terminat, deja îmi lipsește colectivul, atmosfera, acțiunea... Cam prea multe lucruri din viața mea se întrerup – aparent pe neașteptate!... [La plecare, Hetty a notat în jurnalul meu de călătorie o adresă de e-mail, ca să mai schimbăm impresii, fotografii, dar... n-a funcționat nici o dată... ]

Prima mea grijă, acum, este să obțin Boarding Pass- ul pentru zborul de mâine; de-abia recepționistul din tura de seară reușește să mă “rezolve”, dar e bine că l-am obținut, și îi sun imediat pe Nuți și pe Nick la Melbourne, pentru a reconfirma sosirea mea.

Și iată-mă din nou, la aceeași măsuță din fața barului de pe Murray Street Mall, având în față o cupă de supă – ei îi zic minestrone (cam prea multe macaroane...) La o oarecare distanță de mine, șade același homeless aborigen, savurând un cappucino... cu care și-a făcut pomană cineva. La măsuța vecină, o chinezoaică își soarbe cafeaua, vorbind (“lătrând”) la un telefon rezemat de zaharniță... Mai încolo, doi tineri, îmbrăcați în alb, arătând foarte bine, discută cu detașare la o cafea... Pe lângă noi e un dute-vino de oameni – mai ales salariați ieșiți de la muncă: bărbații - în cămașă albă și pantaloni lungi, bleu, femeile - în rochii sau deux-pieces sobre; dar marea majoritate umblă în pantaloni scurți și T-shirt-uri. Merg grăbiți, fără a se uita împrejur, dar e evident că au privirile mai puțin încruntate decât vezi la Melbourne... sau pe la noi...

Amestecul de nații este pregnant: două tinere japoneze (sau coreence?) îmbrăcate ca niște școlărițe și purtând în spate câte un rucsăcel-ursuleț de care atârnă panglicuțe roz, au ieșit la shopping. Trece și o femeie purtând “burka” – integral acoperită, ducând de mânuță o fetiță îmbrăcată “normal”. Văd indience îmbrăcate european, dar și în “sari”-uri, și două malaeziene (sau indoneziene?) îmbrăcate pestriț, cu baticurile legate strâns, în mod specific. Trec și doi negri africani (negri – tuci!) - mi se pare că-l recunosc pe unul dintre ei: cred că avea o funcție pe vreundeva, chiar am schimbat, parcă, câteva cuvinte cu el... La un moment dat, un individ subțirel, uscățiv, îmbrăcat ponosit, cu o șapcă-sport cu inscripția “Perth”, mă salută și-i răspund: “Bună! Ce mai faci? ” răsună pe Mall în limba română: este unul dintre cei doi ardeleni de la hostelul meu! Mică-i lumea!

E încă devreme pentru a mă retrage la hotel, așa că mai fac plimbare, căutând locuri încă nebătute din orașul devenit deja familiar. Mai intru o dată în catedrala catolică: clădirea în stil renaștere gotică are două extinderi de dată mai recentă, care nu deranjează ochiul. În interiorul larg, luminos, lângă un altar lateral, tocmai se săvârșește un botez; asistă puțină lume, iar atmosfera este destinsă, se aud chiar râsete...

Când să intru în hotel, descopăr în imediata apropiere “Army Surplus Store”: magazinul e ticsit cu efecte militare și armament, cum n-am mai văzut vreodată: de la pistoale de toate mărimile la arme de asalt, AK-uri, etc., împreună cu echipament pentru toate tipurile de excursii. Ca să vezi!

Întors la hotel, iau “cina” cu cei doi ardeleni rezidenți: eu - mănânc un croasant cu iaurt, ei – câte o supică din plic, încropită la „botu’ calului”. Aflu că ei sunt aici de prin 1986 și și-au vizitat Patria-mumă de 6, respectiv de 12 ori...

S-a înserat; rămân până târziu pe balconul ce se întinde deasupra străzii, încercând să citesc câte ceva din biblioteca salonului hostelului, dar mai mult stau pe gânduri; am ce să-mi amintesc...

Adio, Western Australia! Este ultima mea dimineață la Perth; dau fuga la Breve Cafè & Bar, ținut de niște chinezi, singurul pe o rază de sute de metri care deschide la 7.30 și servește un mic dejun mai aproape de gusturile mele prea “europene”: iau o omletă vegetariană mare, cu un pahar de lapte. Revin la hotel și, în așteptarea orei de plecare, iau o cafea tare și-mi completez notițele de călătorie. Privesc cu detașare lumea ce se grăbește la servici; printre ei zăresc și persoane îmbrăcate ceremonios, de parc-am fi în City-ul londonez: nu le lipsește nici umbrela, utilă sau nu în clima de-aici.

Pe la ora unu, mă duc la hostelul YHA de vis-a-vis care-mi reconfirmă ora trecerii shuttle-bus-ului: 13.25. Și chiar așa a fost! Plătesc alți 15 AU$ și în douăzeci de minute ajung la terminalul 3 și 4, aflate de cealaltă parte a pistei de decolare-aterizare a aeroportului. Conform graficului afișat, imediat sosește shuttle-bus-ul gratuit care face legătura cu terminalul 1 (și 2), de unde vom decola. Intrând în clădirea aeroportului, deslușesc din nou cântecul inconfundabil al unui magpie (înregistrat) – ca de “Rămas bun! ”

De data asta, trec cu bine controlul de securitate a zborului (nu mai au ce-mi lua...) și pe cel de greutate (am mai puțin de 15 kg - cât am plătit) și ne urcăm în avionul companiei TIGER AIR, plin - ochi! Avionul decolează foarte “bărbătește” și ne duce pe un traseu cu dese scuturături puternice. Îmi mănânc gustarea preplătită (aceeași mâncare insipidă) și încerc să dorm, dar efectiv dârdâi de frig până la Melbourne. Gabi mă preia de la terminalul meu și mă conduce la Nick, care, fără să parcheze, și-a “proptit” undeva mașina. Vădit obosit (aici, la Melbourne, e trecut deja de miezul nopții!), conduce cu greu până acasă - cu ajutorul nostru, care urmărim cu ochii-n patru semnele rutiere. Și – GATA cu Western Australia! Mai am doar câteva zile și pornesc și eu spre casă: România.

În concluzie: am făcut bine că de la Perth am luat o excursie până la Ningaloo Reef: mi-ar fi fost foarte greu să conduc singur tot traseul – care nici nu este interesant! Nici nu se compară cu Coasta de Est, unde la fiecare 10 km ai ceva de văzut!

Dacă aș mai vrea vreodată să văd CORAL COAST, aș lua avionul de la Perth la Exmouth: aș fi mai câștigat și ca timp, și ca bani. Dar, una peste alta: mi-a făcut plăcere această călătorie, așa cum a fost ea...

-- adăugat ulterior, prin ecou ---

Cea mai completă excursie (organizată de agenții) care se poate intreprinde pe coasta de vest a Australiei de Vest, este de la Perth la Darwin – (atât de ploioasa) capitală a Teritoriilor de Nord. În 20 - 22 de zile, toate agențiile te duc pe același traseu, iar ofertele diferă una față de alta numai prin gradul de comfort și... preț; la nivel de backpackers, costul este de cca. 3800 AU$.

Din acest traseu, eu am ales porțiunea de excursie Perth – Coral Coast – Ningaloo Reef, întrucât sunt interesat în primul rând de SNORKELING. Pentru excursia de șapte zile, la nivel de backpackers, eu am plătit 1465 AU$, întrucât am solicitat cazare în regim de single (și bine am făcut!), la care s-au adăugat zborul din/spre Melbourne, cazarea și activitățile la Perth.

De fapt, prețul excursiei este de „numai” 1100 AU$ - oricum e scump, având în vedere serviciile oferite. [Dacă cineva mi-ar fi spus la plecare că, de-a lungul celor șapte zile, rulând pe malul Oceanului Indian, nu voi mânca pește niciodată... n-aș fi crezut! ].

Nu voi afla niciodată ce servicii le-au fost asigurate turiștilor care au efectuat ACEEAȘI excursie, dar în regim de lux, plătind 9400AU$ de persoană...

* Desigur, excursia cea mai râvnită și mai plină de obiective de primă mărime [fiind totodată și cea mai solicitantă], este cea care leagă Melbourne de Darwin, trecând prin Centrul Roșu al Australiei și sfârșind în Parcul Național Kakadu – cel mai frumos loc din toată Australia. Durează 17... 22 de zile și costă - la nivel de backpackers – 3500 AU$. Din păcate, pentru a evita căldurile insuportabile și muștele din Centrul Australiei și, concomitent, ploile diluviene, necontenite, din Darwin, excursia trebuie efectuată în perioada verii din Europa... când și pe-aici sunt destule alte tentații...

Nu pun în discuție o călătorie langsam pe același traseu, cu o rulotă închiriată, acesta fiind un cu totul alt subiect...

---

VIZUALIZĂRI: 908 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI