Dar în Australia de Vest ați fost? (4) — „Opționale” din Perth (1): Yanchep, Lancelin, Nambung

TIPĂREȘTE

... Șed liniștit în balconul camerei mele de la Pelican Nest din Kalbarri și încerc să-mi amintesc cum au decurs zilele trecute când, obosit de drum și toropit de căldură, nu am găsit puterea și nu mi-a stat mintea decât la somn, somn, somn... ... Beneficiind de un respiro, pot să reiau jurnalul zilnic, pe care l-am neglijat câteva zile.

...

YANCHEP, LANCELIN, NAMBUNG: Sar din pat ca ars, înainte să sune ceasul deșteptător, îmi fac toaleta, iau un mic dejun frugal (biscuiți, gem de caise, lapte), mă încarc cu bagajul și – la drum! YHA – Backpackers Hostel Perth City este doar la câteva minute de Akara Hotel: trebuie doar să trec drumul și am ajuns. În holul de la intrare, așteaptă câteva fete tinere cu rucsacuri uriașe – o fi din grupul nostru? Peste puțin timp, mai apare o olandeză în vârstă, care arată foarte bine și vorbește o engleză inteligibilă, cu un accent aspru.

Puțin după ora anunțată, sosește un microbuz (deloc nou) al companiei RED EARTH SAFARI, cu douăzeci de locuri, care tractează o remorcă (cam hodorogită) pentru bagaje și alimente. Este condus de o «ranger»-ă la vreo 40 de ani, născută și trăită în Africa de Sud și venită la Perth de numai cinci ani. Vorbește o engleză cu inflexiuni «africaans», pe care oricum o înțeleg cu greu, și cu atât mai puțin din mersul mașinii și cu muzica «country» dată la maxim...

Ne ocupăm locurile din microbuz pe principiul «primul venit – primul servit» - adică fiecare pe câte o banchetă, sperând – zadarnic! - că nu vor apare și alți pasageri, și pornim la drum.

Pentru început, ghida ne atenționează că mai are de cules pasageri de la locurile lor de cazare, împrăștiate prin tot orașul și prin suburbiile sale, astfel că... mă aleg cu încă un tur de oraș... Treptat, locurile libere din microbuz sunt ocupate de alte și alte fete tinere – tinere, dar nu numai: două babe zdrahoane primesc cele două locuri din față, întrucât au declarat încă de la înscriere că în caz că nu primesc ACESTE locuri, renunță la excursie... Lângă mine se așează o chinezoaică micuță și urâțică, ce s-a declarat studentă în Australia. Pe bancheta din stânga ei șade o altă chinezoaică - din Taiwan, cu un chip ca un bibelou de porțelan. În fața mea șed două babe cam la 70 de ani - australience, micuțe, uscățive, arse de soare, care seamănă ca două gemene (până la sfârșitul excursiei n-am reușit să le deosebesc!).

În spatele meu – împungându-mă din când în când cu genunchii în spătarul scaunului meu - șade, prăvălită, o englezoaică (locuiește la 30 km de Londra) obeză, cu pielea albă-albă, având un rucsac mare cât dânsa, căruia nu-i găsește niciodată locul; e tupeistă și are și alte ciudățenii, ca de exemplu, un flamingo tricotat, pe care-l poartă peste tot cu ea, pe post de mascotă...

În grupul nostru mai avem un olandez – băiat înalt, cam negricios (?), svelt, dar nu are alură de sportiv, deși se îmbracă ca atare. De fapt, noi doi suntem singurii bărbați din tot grupul!!! La Scarborough – suburbia cea mai depărtată de Perth, având una din cele mai bune plaje ale orașului - se urcă ultimele două persoane: o elvețiancă cu fiul ei (iaca încă un «bărbat»!) și ghida face apelul grupului.

Astfel am ocazia să cunosc națiile colegelor de drum: o israeliancă, o canadiancă, o suedeză, o australiancă, o nemțoaică și încă două englezoaice (acestea nu sunt grase deloc – ba aș spune că din contra!). Nu încetez să mă minunez de stilul de viață al acestor tinere, care călătoresc - neînfricate, singure prin lume!... Dar băieții?! Unde ne sunt băieții?!

După ce a făcut apelul și considerând că astfel ne-a făcut - formal - cunoștință, ghida ne îndeamnă - în buna tradiție englezească - să ne întreținem cu colegii de călătorie. Incredibil: de unde până acum am circulat într-o liniște desăvârșită, deodată, ca la un declic, TOATĂ lumea începe să vorbească cu toată lumea! Efectiv pare că ghida ar fi întors un buton “ON”!... De fapt, chiar «a întors un buton»: a pornit muzica - cam tare după gustul meu, astfel că – de voie, de nevoie - discuțiile se poartă pe tonalitîți ridicate. Chinezoaica «mea» nu e prea vorbăreață, dar tot ține să-mi spună că nu are de gând să cunoască pe nimeni în timpul călătoriei, că nu de aia a venit!... Și, desigur, nu schimbă nici un cuvințel cu taiwaneza de alături, care și-a proptit privirea pe fereastră... ca să nu fie nevoită să socializeze cu nimeni!... De unde credeam că eu – cu cei șaptezecișidoi de ani ai mei - voi fi ca măgarul între oi, aflu că două babe stafidite au cam aceeași vârstă cu mine, iar olandeza din spatele meu are chiar 73...

Microbuzul a ieșit demult din Perth-ul Metropolitan și rulează vesel pe Indian Ocean Drive. După ceva timp, părăsim șoseaua și ne abatem spre mare, parcând în fața complexului comercial și sportiv din Sorrento – un mic orășel dincolo de suburbiile Perth-ului, pentru o scură «pish-pauză». Aflăm că portul local - Hillarys Boat Harbour – a fost modernizat și dezvoltat... de bucurie că echipa de yahting a Australiei a învins – pentru prima dată în istorie! – echipa SUA în cursa transpacifică! Pauza a fost scurtă... și nu tocmai: toată lumea s-a aruncat să-și cumpere cafele, înghețate... și nu numai, lăsând WC-ul ultimul pe listă.

De-abia după ce ghida ne adună de prin buticuri, observăm că în microbuz nu avem nici un fel de raft pentru bagaje, astfel că toată lumea își ține rucsăcelele «de zi», sticlele cu apă, pungile cu chips-uri, alimente, fructe, etc. - pe scaune și sub scaune, pe jos, pe culoar. Nasol!

Pe la orele 11, după ce am parcurs alți 40 de kilometri, ajungem la primul obiectiv turistic al zilei: Parcul Național YANCHEP. Principala atracție aici o constituie colonia de KOALA - specie nou întrodusă, care nu exista înainte în Australia de Vest.

De cum întrăm, pornim pe-o potecă podită de vrea 250 metri lungime, printre eucalipți; nici nu trebuie să mergem mult, că-i și vedem: am numărat opt animăluțe, tolănite pe ramurile superioare ale arborilor...

Nu ne dau nici o atenție – nici nouă, nici snopilor de ramuri proaspete de eucalipt, special pregătite pentru ei. Dacă ar da atenție tuturor turiștilor ce debarcă, zilnic, din zecile de autocare și autoturisme, și se minunează, și-i fotografiază cu toate sculele posibile... ar deveni foarte stresați...

Satisfăcuți în privința koala, am căutat să vedem și câțiva canguri din specia Western Grey Kangaroo; dar e amiază, e cald, iar dumnealor se ascund la umbra tufelor dese. În schimb, pe malul unui lăculete mlăștinos, vedem lebede, ibiși, stârci lopătari, egrete și diverse specii de rațe:

... și câteva Swamp Waterhen = găinușe de mlaștină, foarte curajoase:

Iar la baza unui pui de eucalipt zărim – mai mult ghicim – un Skink speriat – o șopârlă cu coada scurtă și atât de groasă, încât la prima vedere nu-ți dai seama, unde e capul și unde–i coada! N-am avut timp să așteptăm, să se înfurie și să ne arate limba albastră!

Parcul Național Yanchep mai are și alte atracții, cum ar fi câteva peșteri cu frumoase concrețiuni calcaroase; dar... noi atât am avut inclus în programul excursiei. Pornim iar la drum și mânăm tare, înconjurați de un peisaj dominat de Banksia și Grass-tree. Din mersul mașinii, reușesc să disting un exemplar de Banksia superb, cu florile galben-portocalii strânse sub formă de știulete de porumb:

Grass-tree = arborele de iarbă, este o altă specie specific australiană. Are un trunchi scurt, încununat de o coroană deasă de «frunze» - ca niște ace FOARTE lungi, iar din creștet se înalță o tijă lungă ce poartă floricelele minuscule. Este mult utilizată de aborigeni, pentru cleiul pe care-l secretă și pentru tijele florale folosite drept sulițe:

La un moment dat, ghida trage stânga de volan, părăsește șoseaua și oprește pe malul Oceanului. Deschide remorca, scoate câteva coșuri și cutii, le cară pe plajă, sub un adăpost de soare, și pregătește «lunch»-ul: pâine cu felii de brânză și de șuncă prefeliate, însoțite de o salată mare. (Am avut imediat un sentiment de «deja vu»: semăna ca două picături de apă cu lunch-urile servite în safari-urile din Africa de Sud...) Mai mare deranjul decât mâncarea! dar era prevăzută în program și nimeni nu protestează – deci toți sunt conștienți că este o excursie de «bacpacker»-și. Iar mie chiar îmi trebuia: ceilalți ronțăie tot timpul drumului chips-uri, snacksuri, ciocolățele, etc. Ghida ne pune în vedere că va trebui s-o ajutăm la strânsul mesei și spălatul vaselor... inutilă precizarea, întrucât mai toate fetele - dar mai ales doamnele mai în vârstă – s-au înghesuit s-o ajute.

Rulăm pe aceeași șosea, acum - însoțiți de imaginea unui șir nesfârșit de dune înalte, paralele cu țărmul și orbitor de albe, fiind acoperite de vegetație deasă doar în partea inferioară. Ghida ne spune că sunt formate exclusiv din nisip CALCAROS, alb ca zăpada: nu-mi amintesc să fi văzut vreodată.

După încă 75 kilometri, ghida ne anunță o surpriză: oprim la LANCELIN pentru o partidă de sandboarding, neprevăzută în program! Nu intrăm în micul orășel pescăresc, ci de îndreptăm direct spre litoral, ascuns privirii de niște dune înalte din nisip calcaros, albite de soarele puternic. Ghida conduce cu grijă microbuzul până la baza unei dune de peste 200 metri înălțime. Remarc că mașina nu se înfundă în nisip: observ că la baza dunei, nisipul este atât de presat, încât pare o placă compactă de calcar alb.

Ghida ne îndeamnă să ne descălțăm și ne cere imperios să ne punem obligatoriu ochelari de soare: la insolația oricum foarte foarte puternică se adaugă lumina reflectată de nisipul alb ca zahărul. Abia a apucat să oprească microbuzul, că acesta se golește instantaneu: cu toții fug, desculți, spre dune, urmați de ghidă, care a închiriat două planșe/plăci pentru sandboarding – cum să-i zic? dat cu “săniuța” pe un tobogan de nisip?!

Pornesc și eu - încălțat inițial cu bocancii de excursie, dar nisipul care-mi intră imediat în ei mă fac să înțeleg lecția și mă descalț cu plăcere, dar imediat simt fierbințeala nisipului – deși cică reflectă lumina solară. Până ajung și eu sus, gâfâind, fetele deja au frecat cu ceară planșele și coboară într-o veselie pe panta puternic înclinată, ca la săniuș, câte una sau câte două pe o planșă. Numai că nisipul se dovedește a fi foarte aspru: toți cei care se răstoarnă sau se opresc la baza pantei... în coate și genunchi, se julesc serios... ceea ce nu afectează voia bună generală!

Hetty - olandeza mai bătrână decât mine - se dă și ea cu planșa și-și insângerează coatele (spre norocul ei - am totdeauna în buzunare un leucoplast mare!). Mai-mai că m-aș fi dat și eu, dar... mai bine nu...

Observ cum chinezoaicei «mele» îi lucesc ochii – ar vrea să se dea și ea cu planșa, dar... nu îndrăznește: i-o fi spus bunica de-acasă, la plecare că «nu se cade». Mă ofer să-i fac poze, îi sugerez câteva poziții mai «curajoase», și - gata, i-am câștigat încrederea! Pentru a asigura «egalitatea de șanse», fac poze și taiwanezei, dar și celorlalte fete, ele îmi fac mie - mai ales «selfi»-uri. Astfel devin, deodată, «George cel simpatic». După nici jumătate de oră, mai toți sunt obosiți - tot urcând dunele și cărând planșa, după ce s-au dat cu ea.

Ne adunăm la microbuz - încinși, transpirați și pudrați cu nisip (ce bine că m-am abținut!) - și pornim. Aerul condiționat din mașină de-abia face față, dar într-un târziu tot ne răcorim puțin. Fetele își analizează pozele, fac schimburi între ele; la un moment dat, le observ cum se chinuie... să mă elimine pe mine dintr-o poză de grup!...

Pe la cinci seara, ajungem la CERVANTES - un mic orășel pescăresc, cunoscut mai ales pentru faptul că de aici se pleacă înspre PARCUL NAȚIONAL NAMBUNG.

Aici este și un punct de aprovizionare tradițional pentru cei ce își urmează drumul spre nord, așa că ne conformăm și noi. Ghida ne îndeamnă să cumpărăm băutură pentru cină – «dar NU numai pentru cină! » - adică să luăm mai multă...

Ajungem la locul de cazare – un Caravan Park - unde suntem repartizați după categoria biletelor: backpackers sau single: fetele sunt cazate în dormitoare comune (câte două sau trei), babele și elvețienii – în camere duble, iar eu primesc singurul single. Fac un duș (era strict necesar!), îmi pun slipul și fug la plajă, unde fetele și tânărul olandez deja au intrat în apă.

Oceanul Indian are apa caldă, plaja e acoperită cu nisip fin de calcar alb, în apă plutesc alge. Între două băi, găsesc o cochilie de vierme de mare (cel puțin așa cred). Nu stau mult pe mal – e prea cald, așa că mă retrag la cazare și mă odihnesc puțin. Pe la șapte seara, plecăm să facem un «drive» printre celebrele PINNACLES și să admirăm apusul soarelui.

N-avem mult de rulat până pătrundem în Parcul Național, unde ne vedem înconjurați de mii de stâlpișori - o adevărată pădure de piatră, întinsă pe câteva hectare de deșert: sunt formațiuni calcaroase, arătând ca niște stalagmite zdravene, de forme și înălțimi variate. Deși nu mă satisface, notez explicația pe care ne-o furnizează ghida: teoria spune că aici a fost cândva o pădure, care a fost inundată și acoperită de depuneri de mâl. Lemnul arborilor a putrezit, iar golul rămas a fost umplut, în timp, cu material calcaros mai dur, provenit din corali și moluște marine, care ulterior s-a întărit. De-a lungul anilor, vânturile și ploile au spălat mâlul și nisipul din jurul coloanelor de piatră, care au rămas să înfrunte timpul. Miile de stâlpișorii au cam un metru înălțime - puțini ajung să depășească trei... cinci metri, și sunt amplasați... mă rog, cam ca arborii dintr-o pădure...

Ne așezăm comod, grupuri-grupulețe - după afinități, și, cu câte o sticlă de bere în mână (fetele beau vin și tărie!) așteptăm apusul, ascultând vântul printre pinnacles și păsărelele ce merg la culcare. Pe măsură ce soarele coboară, deșertul și pinnacles încep să-și schimbe, treptat, culoarea. E pur și simplu magic! Dar ce e INCREDIBIL, de-abia acum urmează: după ce soarele trece linia orizontului, deodată, la lumina reflectată de nori, cerul se mai luminează odată, iar deșertul prinde din nou culoare: MIRACULOS!

Și cu asta – gata! La 7.30 se așterne, brusc - noaptea!

Împreună cu o mulțime de microbuze, autobuze și autoturisme, care - între timp - au venit și ei, pâș-pâș, să vadă miracolul - ne retragem la Caravan Park... Ghida ne-a gătit pentru cină o lasagna mare, însoțită de o salată și mai mare (roșii, castraveți, ceapă, salată chinezească) - ambele au mers de minune... cu ultima bere pe care am păstrat-o! Adorm târziu și dorm greu în camera mea frumoasă, dar încinsă de vipia de peste zi și lipsită de aer condiționat. Aveam în dotare un ventilator cu care – pe când admiram apusul soarelui - am uscat rufele mele spălate, dar m-am temut să-l las să meargă și peste noapte. Cine să mai scrie în jurnal?!...

---

VIZUALIZĂRI: 393 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI