Restaurante japoneze ce m-au fermecat

TIPĂREȘTE

Dupa ce v-am ,,introdus’’ putin in bucataria japoneza, povestindu-va cate ceva despre ritualuri, servirea mesei, bucate alese la micul dejun si pranz, m-am gandit sa ma opresc un pic si asupra catorva restaurante japoneze (unde am servit cina), mai deosebite, selecte, inedite pot spune, care pe mine m-au impresionat foarte mult.

Inainte de a trece la prezentarea acestora, as dori sa mai precizez cateva informatii interesante si deosebit de utile, zic eu, pentru cei ce vor dori vreodata s-ajunga in Tara Soarelui Rasare.

Este bine de stiut ca, multe restaurante japoneze au meniul in engleza, iar la cele care nu exista aceasta ,,facilitate’’, nu va faceti probleme: fotografiile preparatelor servite sunt foarte sugestive. Si … asta nu e tot. La alte restaurante, modul cel mai inedit si haios de alegere a felurilor de mancare se realizeaza indicand ,,varianta’’ din plastic cea mai apetisanta, care s-ar potrivi gustului tau culinar. S-acum sa va explic cum sta treaba. In vitrinele multor localuri sunt expuse modele din plastic, cu pretul afisat, foarte reusite si extraordinar de realiste cu felurile de mancare ,,live’’, ce le poti comanda, doar aratandu-i ospatarului modelul dorit. Aceasta metoda ,,face to face’’ atat a preparatelor cat si a pretului, te scapa de orice dubii si surprize neplacute ce pot apare, atunci cand ospatarul ti-ar aduce o mancare nu tocmai pe gustul papilelor tale gustative, s-apoi o nota de plata care sa-ti subtieze brusc portofelul.

Aceasta ,,atitudine’’ am adoptat-o si noi cand am fost singurei in vizita la castelul Osaka s-am preferat s-alegem un astfel de meniu ,,la vedere’’. Personal mi s-a parut cea mai simpla si convenabila alegere, optand chiar pentru teishoku = un meniu cu feluri de mancare prestabilite. Acestea sunt aduse toate o data la masa, puse pe-o tava, incluzand: un mic aperitiv, bolul cu orez, condimente si nelipsita supa fierbinte (sumashijiru, este o supa cu zeama clara, limpede, ce poate contine alge marine, taitei, feliute de ciuperci si rondele de ceapa verde).

Din cate am inteles, aceste variante cu feluri de mancare prestabilite sunt cele mai cautate a fi savurate la ora pranzului.

S-acum, daca ar fi sa fac o comparatie intre servirea pranzului si a cinei la japonezi, categoric ultima ar castiga detasat. Poate o explicatie ar fi si datorita ritmului alert si timpului contra cronometru in care trebuie sa manance la ora pranzului, la gandul ca jobul ii preseaza si trebuie sa se intoarca la lucru, imediat dupa pauza de masa. Pe cand seara e un adevarat ritual servirea cinei in oras, o placere deosebita, pe care japonezii o savureaza din plin, un moment de desfatare si relaxare, dupa o zi lunga la seviciu, o activitate placuta de petrecere a timpului liber.

S-acum sa va povestesc in sfarsit de cele 3 restaurante unde ne-au rasfatat partenerii japonezi.

Cina din prima seara am servit-o intr-un restaurant japonez get-beget. De ce spun asta, pentru ca de cum am intrat, ritualul japonez s-a simtit imediat. Pantofii i-am descaltat de la usa si i-am pus intr-un dulapior, inchizandu-l cu o cheie de lemn (intocmai ca la templu), dupa care am luat-o la ,,ciorap’’, tiptil, tiptil. Am patruns pe un hol invaluit intr-o lumina palida, unde stanga dreapta erau separeuri cu usi glisante. Am inteles ca fiecare era cu ,,dedicatie’’, pentru diferite evenimente: intalniri de afaceri, aniversari, reuniuni de familie, cereri in casatorie, intalniri intre indragostiti … Unele erau strict doar pentru 2 persoane, altele pentru 4, iar altele chiar destinate pentru ceremonii de 10-12 persoane. La un moment dat, a aparut o domnisoara in kimono ce ne-a preluat si foarte ceremonios, cu mii de plecaciuni ne-a poftit intr-unul din acele separeuri. Arata ca o camaruta intima si cocheta, cu jaluzele din bambus la ferestre. Era aceeasi lumina difuza, ca pe hol, fapt pentru care n-am observat din prima decorul. O masa joasa, frumos aranjata, dar fara scaune isi astepta oaspetii. Ce-i drept, pentru japonezi, care stiau ritualul asezarii la acele mese, era simplu, dar pentu noi, europenii, unde erau instructiunile, gandeam eu?

Desi erau la costum, celor 2 japonezi nu le-a fost greu sa se aseze cu picioarele incrucisate, sa se faca comozi, zambind sagalnic catre noi. Va dati seama ce penibil ma simteam eu, stiindu-ma imbracata cu fusta nu destul de lunga de a-mi acoperi picioarele, in eventualitatea in care ma faceam ,,comoda’’ (vorba vine) pecum japonezii nostri. Vazandu-ne stanjeniti, abia atunci si-au dat seama ca trebuie sa ne arate si ,,varianta europeana’’ de-a sta la acele mese.

Obisnuindu-ma cu lumina mai ,,intima’’ din acea incapere, abia, abia am observat ,,santurile’’ de sub masa, special amenajate sa-ti bagi picioarele la propriu in ele :)

Acum zambesc cand imi amintesc, dar cand ma gandesc ce-am patimit, nu prea-i de glumit …

Atunci a fost prima data cand mi-am pus betele japoneze-n in mana,

la auzul ca-i prima dat’ cand eu cu betisoare am mancat :)

Ce m-a frapat la acest restaurant a fost modul in care se lua comanda. Nu stiu de ce, dar cand am intrat acolo, am avut impresia ca e un local de moda veche, care-si pastreaza ritualul ca intr-un templu, nici prin gand nu mi-ar fi trecut cat de modern este. Si stiti de ce spun asta? M-asteptam sa ne fie luata comanda pe-o bucatica de hartie, unde chelnerita japoneza sa-si faca notitele cu creionul ori eventual pe o bucata de lemn sa scrie cu creta (asa imaginatie bogata aveam eu :)

Da’ de unde. Comanda era preluata prin handsfree si transmisa prin statie … direct la bucatarie, unde incepea procesarea acesteia :)

In maxim 10 minute bucatele aburinde erau la noi pe masa. Ingenios, nu?

In seara aceea am servit: misoshiru (binecunoscuta lor supa aburinda, de data aceasta cu pasta de soia si fasii de ceapa verde), nelipsitul bol cu orez, precum si tonkatsu (snitel de porc) cu garnitura salata de varza cruda. Ce-am aflat, aviz gospodinelor, despre ,,maiaua’’ de la snitele: se face din amestec de ou cu firimituri de paine. Acesta este secretul gustului delicios si crocant al ,,snitelelor japoneze’’, fie ele de porc sau de pui.

Despre numele restaurantului, sincera sa fiu, nu prea m-am dumirit, caci pliantul ce l-am primit la intrare era numai in japoneza. Singurele informatii ce-am reusit sa le descifrez erau intr-un colt, scrise foarte marunt syunsen no bo. Asta sa fi fost numele restaurantului, nu bag mana-n foc. Cert este ca am gasit ceva referinte despre el aici r.gnavi.co.jp/k414507

In alta seara, partenerii nostri ne-au rasfatat in alt local japonez, mai modern, cu ,,inclinatii’’ mai europene, asa am concluzionat eu, caci acolo se statea la mese ,,normale’’, cu sezutul pe scaune la fel de normale, cu 4 picioare (nu radeti). Eram fericita ca de data asta nu mai trebuia sa stam cu picioarele ,,coborate-n transee’’ :)

La acel restaurant iti alegeai singur meniul, iti faceai totalul si implicit puteai sa-ti accesezi si contul bancar, facand instantaneu plata on-line a consumatiei. Si toate acestea foarte simplu, doar atingand meniurile afisate pe monitorul unui calculator ce exista la fiecare masa in parte. Desteapta treaba, nu? Sa nu va puneti problema bacsisului, ca acesta in Japonia nu exista. Da, da, ati auzit bine. La ei este o insulta, o mare jignire daca incerci sa faci asa ceva. Va dati seama cata corectitudine poate fi la japonezi?! Incredibil dar adevarat!

Nu pot sa nu va descriu un pic rumenitele aripioare crocante si picante servite in acel restaurant. Modul ingenios in care au fost prezentate le veti putea admira mai mult in poze. La fel ca si cartofii prajiti (korokke), aripioarele de pui erau infipte-n niste cosulete confectionate din nuiele de bambus. Erau tare haioase si aveai impresia ca dintr-un minut in altul urmeaz sa-si ia zborul. La acea cina super satioasa am servit: peste, frigarui (yakitori) de pui si vita, dar si caracatita pregatita in vreo 3 feluri: la tigaie, la cuptor, mai cruda si mai rumenita. Pe langa salate, n-au lipsit si alte meniuri ciudate: paste cu omleta, un fel de mamaliga cu peste tavalit prin icre.

Acea masa copioasa totusi trebuia udata si cu ceva: sake si bere. Ce va pot spune: berea Asahi mi-a placut, dar vinul de orez (sake) doar l-am gustat si cu parere de rau nu m-a incantat absolut deloc.

Stiti cum se serveste sake la ei: ori la temperatura camerei ori cald (pe perioada iernii, dar se pare ca-si pierde din proprietati in cazul acesta). Si ritualul stiti cum este? Ca femeia sa toarne in pahar sake barbatului. Si bineinteles ca sotul meu a fost un rasfatat in seara aceea, ca la masa cu noi a fost si asistenta japonezului, care evident a facut oficialitatile de ,,turnatoare’’ a sake-ului.

V-am zis la gust nu mi s-a parut cine stie ce, in schimb sticla de ceramica albastra mi-a placut.

Permiteti-mi sa deschid o mica paranteza aici si sa va spun ce-am observat la japonezi. Vis a vis de respectul femeii fata de barbat si poate si a superioritatii lui fata de femeie, din cele constatate de mine, pot sa va mai spun cateva aspecte legate si de codul bunelor maniere, care la ei probabil c-o fi diferit fata de-a nostru.

Poate sunt si ele protejate in vreun fel. Da’, acasa, in familie si-n gospodarie. Nu mai stiu daca v-am spus, dar la firma unde am facut noi trainingul reprezentantele sexului frumos cred ca aveau media de varsta undeva la 25-28 ani. Acelasi lucru am observat si-n magazine, restaurante, la fel si la hotelul unde am fost cazati. Cred ca in jurul varstei de 30 ani femeile se marita, fac copii, apoi raman acasa, vad de gospodarie, ingrijesc copiii, iar barbatii lor merg la serviciu zi lumina, sa castige banuti pentru un trai decent. Probabil ca asa-si impart ei sarcinile in familie si acesta o fi si motivul pentru care femeia e in plan secund, iar barbatul e fruntea. Este doar o parere si o concluzie. S-am inschis paranteza si scuze pentru off-topic de la subiect :)

Cina din acea seara am incheiat-o cu cateva deserturi delicioase: inghetata de rom, caramel si menta, prajitura din ceai verde cu o cupa de inghetata tot din ceai verde, excelente la gust, clatite cu gem, sirop de caramel si frisca. Yam, yam, asa-i ca suna bine? Sa va uitati si la poze, sa vedeti ce ingenios erau taiate si decorate clatitiele :)

Am observat la acel restaurant, un mic secret ce-l poate ,,aplica’’ orice gospodina pentru a-si impresiona musafirii. Este vorba de o cupa de gheata aromata: lamaie, vanilie, asortata cu ceva fructe congelate (noi am avut cateva capsuni), ce se poate servi intre felurile de mancare. Este un fel de ,,truc’’ pentru a nu amesteca gusturile diferitelor peparate: cand se trece de la peste la pui sau la carne de vita, dar este posibil acest lucru si-ntre felurile de mancare si desert.

Nu degeaba v-am spus ca bucataria japoneza exceleaza mult prin decor si ingeniozitatea aranjarii preparatelor, o adevarata arta culinara, cam greu de descris in cuvinte.

Poate v-am plictisit destul, dar mai rabdati-ma putin. As vrea sa va mai povestesc doar despre restaurantul unde am luat ,,cina de adio’’ sa-i zic asa, impreuna cu unul din partenerii nostri, ce ne-a facut o surpriza teribila. Dupa ziua aceea plina de plimbari (vizite la temple, vizionarea spectacolului traditional cu gheise, cartierul Gion), seara, am fost la restaurant. Dar stiti voi oare unde? La unul din multele restaurante din gara Kyoto. Sa nu radeti. Sa nu va inchipuiti ca daca era vorba de gara acolo gaseam ceva gen ,,impinge-tava’’. Sub nicio forma. Gara din Kyoto, modernizata in 1997, a doua ca marime din Japonia, dupa Osaka, impresioneaza prin imensitate, dar si prin stilul ei arhitectonic modern, in comparatie cu alte cladiri traditionale din oras. A fost proiectata de acelasi arhitect, Hara Hiroshi, care a construit si Umeda Sky Building, despre care v-am povestit aici

Impunatoarea gara din Kyoto adaposteste o multime de magazine, restaurante, un mall, un cinema, dar ce te uimeste cel mai mult este inaltimea ei ametitoare. Undeva, acolo sus, la etajul al 15 lea, am avut si noi onoarea sa servim acea cina superba, care-mi va ramane cred in amintire multa vreme. Veti vedea de ce spun asta, pentru ca, lasand la o parte pretul exorbitant (parerea mea) al meniului (17.000 yeni, cam 700 RON/persoana anul trecut), atmosfera, ambianta, privelistea, servirea la restaurantul La Fleur, mi-au ramas la suflet s-atunci mi-am zis intr-adevar ca-n viata trebuie ,,savurata’’ clipa, caci in secunda urmatoare nu stii niciodata ce te-asteapta …

Dupa ce-am urcat vreo 3-4 etaje cu scarile rulante, ametind de placere, s-admirand luminile de la magazine, forfota japonezilor ce tocmai iesisera de la job, am luat liftul pana la etajul 15 unde era restaurantul. Vreau sa va spun ca acesta este unul din multele restaurante ale hotelului Granvia Kyoto granviakyoto.com/dining

Este un restaurant cu specific frantuzesc, din cadrul celor continentale, in aceasta categorie mai intrand restaurantul La Risata cu specific italian.

M-a impresionat totul de cum am intrat. Ambianta, decorul, incaperea toata in nuante de auriu, inclusiv tacamurile aurii, unele farfurii sau platouri aveau marginile aurii, paharele la fel. Pana si valetul, chelnerul ce arata impecabil, avea sacou galbui-auriu, camasa alba, pantalon negru si … manusi albe. Iar pe deasupra mai era si simpatic, fiind totdeauna prompt la solicitarile noastre. Un pic m-am simtit stanjenita, caci nu eram totusi intr-o tinuta adecvata acelui local, dar fiind vorba aceea turisti, dupa o zi de plimbari prin Kyoto, ni s-a trecut cu vederea.

Despre meniuri … vreo 7 feluri de mancare, incepand de la aperitive, nu stiu cate feluri, carne de vita, peste, desert … Aceasta succesiune a mai multor feluri de mancare, dar in cantitati mici, facute cu cele mai fine ingrediente, poarta denumirea de kaiseki. Acest stil de servire al preparatelor scoate in evidenta eleganta si finetea ce exista in arta culinara japoneza.

Poate o sa ziceti: hmmm, 7 feluri de mancare sunt cam multe pentru o cina. Dar nu va speriati. Farfuriile erau, cum este obiceiul, mari, intinse, iar in mijloc, cat s-ajunga pe-o masea, delicatesul fel de mancare.

Decorul sublim: fiecare farfurie era permanent ,,mazgalita’’ cu un sos de o diferita culoare si aroma, functie de meniul respectiv. La un moment dat tin minte ca ne aducea farfurie dupa farfurie, care mai de care mai frumos aranjata, impodobita cu verdeata, ,,desenata’’ precum un sevalet pe care erau incercate acuarelele … Nu pot reprosa, nimic de zis, iti luau ochii, dar mancarea … greu de explicat si … digerat.

Sa va spun ca doar am pus pe limba dintr-un sos portocaliu ce statea cuminte sub un aspic si doar am mirosit melcul ce dormea pe-o frunzulita de salata, poate nu ma credeti. Dar o parte din acele preparate ciudate chiar aveau un gust greu de impacat cu papilele mele gustative.

Totusi imi amintesc ca am mancat bucatica de peste frumos rumenita (nu cea cruda de la aperitiv), dar la carnea de vita cand am vazut cum mustea sangele, am preferat portia sotului, care era mai bine rumenita. Sincer, mi-a placut mai mult pastaia de fasole si frunzulitele de menta ce decorau farfuria.

Aceeasi chestie interesanta si bine de retinut, ce-am intalnit-o si la acest elegant restaurant: cupa de gheata ce avea aroma de lamaie, propice sa schimbe gustul cand se trecea de la peste la carnea de vita. Ingenioasa idee si bine de aplicat. De retinut, dragelor gospodine!

Desertul a fost la fel de minuscul intocmai ca si portiile de mancare, in schimb l-am savurat din plin. Intr-un mic bol a fost cate-o cupa de inghetata, frumos decorata, cate una singura pentru fiecare invitat, sa nu ne ingrasam cumva prea mult: inghetata de lamaie, capsuni si rom, apoi cate-o minuscula prajitura pe-o imensa farfurie transparenta, iar la final cate-o trufa absolut delicioasa.

Pentru a savura si voi delicatesele servite de noi, va las sa le sorbiti din priviri si sa ma credeti pe cuvant ca am fost acolo, desi poate peste ani, cand voi rasfoi albumul cu amintiri voi exclama: am fost eu oare acolo s-am avut parte de asa rasfat?

---

VIZUALIZĂRI: 3818 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI