Albumul cu fotografii

TIPĂREȘTE

Acestui review nu-i trebuie acordate PMA std. din cauza ca nu se refera la destinatii ci la statii. Da, statii. Cele pe care le facem in viata noastra dand click unui aparat de fotografiat si incercand sa imortalizam o imagine. In weekend, de sarbatori, in concediu, de 1 Mai si pana mai antart de 23 august, la petreceri cu familia sau prietenii facem poze pentru ca vrem sa oprim clipa ca sa ne aducem aminte de ea. Mai tarziu. Cand vom avea timp. La batranete. Developam pozele sau le descarcam pe CD, noi femeile le taiem pe cele in care nu aratam bine, le punem intr-un plic si le aruncam intr-un sertar sau dulap. Uitam de ele. Ragaz nu avem nicicand, fiecare etapa a vietii e devoratoare de timp si toate acele « clipe » adunate in fotografii se vor pierde. Zilele trecute, intr-o dupa amiaza ploioasa am adunat vraf toate fotografiile si am inceput sa le privesc cu alti ochi.

Bunicii mei. Fotografiile astea le am de la mama si desi nu m-au interesat prea mult cand le-am primit, nu le-am distrus ca semn de respect pentru izvoare. Bunica din partea tatei, la cei patruzeci-patruzeci si cinci de ani cat arata in poza fusese o femeie frumoasa. Eu nu mi-o amintesc decat grasa, batrana si vaitandu-se de picioare. La vremea cand s-a fotografiat era subtire, inalta, cu un bust care nu tipa dupa silicoane si era foarte elegant imbracata. Purta o imensa canotiera de paie (cred ca Elisabeta, regina Angliei, ar fi crapat de invidie), in mana tinea o umbreluta lunga iar fusta depasind putin glezna lasa sa se vada « o botina din cea mai fina ». Bunicul era plinut, purta baston si ochelari rotunzi iar din buzunarul vestei se vedea lantul de la ceasul de aur. Cu ani in urma, -localizez ca in timpul razboiului din 1877- bunica s-a indragostit de un ofiter rus cavalerist. Au trait o pasionala si frumoasa poveste de dragoste pana ce garnizoana ruseasca a parasit urbea bunicii. Dezonorata si nefericita sarmana fata nu mai avea de ales decat drumul manastirii sau casatoria cu vreun vadan in varsta cu multi copii de crescut. Numai ca... numai ca... , in timpul acela un elev de la seminarul teologic din Iasi facea practica int-o biserica in orasul respectiv. Cum a vazut-o pe fata trista care se ruga Maicii Domnului s-a indragostit de ea. A aflat cine-i sunt parintii si s-a dus glont la tatal fetei s-o ceara in casatorie. « Stii ca s-a facut de rusine? » ii spuse acesta. « O iau si am s-o tin sa nu duca lipsa de nimic ». S-au casatorit si bunica a fost o desavarsita sotie si mama. Bunicul a lasat scoala de popi si s-a facut institutor in oras pentru o leafa mai mare. A ajuns directorul scolii care astazi ii poarta numele. Au avut cinci copii si toti au avut burse prin facultati. Ochii mi-au cazut pe poza matusii Lenuta, prima doctorita din Moldova. Avea ochii violeti al lui Liz Taylor si parul negru carliontat. Bunicul o daduse la scoala normala sa iasa invatatoare numai ca in razboiul din 1916-1918, s-a oferit ca infirmiera voluntara pe front. Muncea cu multa daruire, avea o vorba buna pentru fiecare ranit, ii tina de mana pana isi dadeau ultima suflare incat a fost remarcata de regele Ferdinand care inspecta linia de front; a trimis-o cu o bursa la facultatea de medicina din Bucuresti. O alta fotografie ii arata pe bunici, de data asta mai batrani, sezand pe scaunelele inalte cu brate de la fotograf si in spatele lor in picioare cei cinci copii, drepti ca brazii. Era mult respect in familie si copiii, desi ajunsi oameni cu carte ii spuneau tatalui « conu’ Sava », adica un fel de « sir ». Uite-l pe unchiul Virgil. Ce destin a avut si el! Facuse scoala de ofiteri si distingandu-se in razboi a parcurs treapta cu treapta si a ajuns colonel, mana dreapta a sefului Jandarmeriei Bucuresti, Pichi Vasiliu, condamnat la moarte de comunisti. Saracul unchi mai bine il impuscau pe loc decat sa moara la Gherla dupa ani crunti de detentie.

Pe bunicii din partea mamei nu i-am cunoscut. O fotografie ovala, decolorata mi-o arata pe bunica, o persoana uscativa cu parul strans in coc, imbracata astfel incat sa nu se lase sa se vada nimic din ea si cu un aspect de suferinda. A trecut printr-o mare tragedie care i-a marcat toata viata. Parintii ei erau negustori. Iarna cei doi dormeau impreuna cu copiii, fata de 14 ani (bunica mea) si doi baietei mici in aceeasi camera. Intr-o noapte au navalit peste ei hotii, le-au dat cu o ranga in cap si i-a omorat sub privirile ingrozite ale fetei. Aceasta acoperise cu mainile guritele celor doi copii care dormeau linistiti, altfel si-ar fi gasit si ei moartea. A urmat falimentul magazinului secatuit de vanzatori necinstiti si fata a ramas saraca lipita pamantului. S-a maritat cu un om mai in varsta pe care nu l-a iubit, si-a crescut fratii, i-a dat la scoli si a nascut trei copii. Mai am poze cu alti unchi si matusi, cu alte povesti de viata- sunt ultima care-i mai stiu si-i pomenesc.

Uite fotografii cu parintii mei, tineri si frumosi. Tata era medic militar, mama crestea copiii, aveau o casa frumoasa in orasul din Moldova in care locuiau; mi-au trecut prin mana poze de la baluri, de la cluburi de binefacere, din concediile la Balcic (care era al nostru). Asta pana a venit razboiul si tata a fost trimis pe front. Intretimp apare intr-o fotografie o fetita in carut, cu ochii mari deschisi spre lume: aparusm eu. La doi ani in bratele mamei, la trei pierduta in Gradina Publica in timp ce parintii se ascunsesera dupa un copac, la cinci ani cu toata familia cand tata pleca pe front. Apoi poze mai putine, mai rare. Erau scumpe si nu mai erau bani pentru ele. Dupa ce am cumparat aparatul de foto Smena si mai tarziu Kodak, au inceput sa apara din nou poze: cu casatoria, cu botezul primului copil, al celui de al doilea, cu excursiile din concedii sau cele din o duminica da-una nu, casatoriile copiilor, nepotii… o viata adunata pe petice de hartie. Le-am adunat pe cele mai reprezentative intr-un singur album pe care am scris « Povestea vietii noastre » pe care l-am pus deoparte intr-un dulap, sa ramana copiilor. Am parcurs un arc in timp in care locomotiva care-ti duce viata mai departe are ca statii pozele pe care le pastrezi ca amintire Am trait un sentiment de satisfactie ca am reusit sa-mi revad amintirile, ca mi-am judecat pasii si mi-am facut bilantul. Pe ansamblu: pozitiv.

Iintr-o dupa amiaza ploioasa din weekend, chiar daca sunteti tineri sau foarte tineri, intorceti-va in timp si priviti-va fotografiile, adunati-le pe cele mai importante intr-un album, veti fi in castig caci veti afla ce merita si ce nu sa retineti din viata voastra.

---

VIZUALIZĂRI: 1563 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI