„La ville unique au monde”. Partea III. Premiere şi bisuri

TIPĂREȘTE

Webmaster: Rog ataşaţi următorul fond muzical: youtube

(continuare de aici: vezi impresii)

Să nu credeţi că în cele cinci zile (patru şi un pic, de fapt) de sejur la Istanbul ne-am mărginit la expediţia pe malul Cornului de Aur. Nici vorbă! Am colindat cât ne-au ţinut picioarele, vizitând locuri noi sau revenind în altele, bine cunoscute din excursiile anterioare.

Şi cum oricine calcă în Istanbul e musai să ajungă în Sultanahmet, nici noi nu am făcut excepţie. Stând în zona Taksim, am luat „Fünikülerul”, linia de metrou subteran pe cablu inaugurată în 2006, care în mai puţin de 3 minute coboară dealul, făcând legătura cu zona portuară Kabataş. De aici am luat celebrul tramvai T1. De ce „celebru”? Pentru că este mijlocul de transport în comun cel mai util turiştilor, unind rapid cartierul Beyoğlu, adică partea „nouă” a Istanbulului european, cu zona „veche” de dincolo de Cornul de Aur. După ce traversează podul peste Cornul de Aur destinat excşusiv tramvaielor şi ajunge în zona veche, trece pe lângă Eminonü, cel mai important şi mai aglomerat cheu şi port de îmbarcare din oraş, situat în coasta Podului Galata, apoi prin faţa gării Sirkeci, ajungând mai departe în Piaţa Sultanahmet, cu complexul Topkapı, Sf. Sofia, basilica cisternă, Moscheea Albastră şi celelalte obiective din împrejurimi. Îşi continuă drumul pe bulevardul Divan Yolu, fostul drum imperial din Constantinopolul bizantin, rămas şi acum cea mai mare arteră din Istanbulul istoric, prin faţa Coloanei Arse (Coloana lui Constantin sau Çemberlitaş, cum îi spun turcii), a moscheii lui Baiazid II, iar mai apoi prin cartierele Laleli, Aksaray şi în final Bağcılar, în partea de vest a oraşului. Insist asupra traseului pentru că transportul e un element esenţial într-un oraş atât de mare şi de complicat precum Istanbulul iar liniile subterane de metrou au fost gândite pentru a face legătura centrului cu periferiile şi nu sunt, prin urmare, prea folositoare pentru turiştti.

Revenind la Sultanahmet, am decis „să sărim” peste Topkapı, Sf. Sofia, Moscheea Albastră şi basilica cisternă, pe care le vizitaserăm de 2-3 ori înainte. Am străbătut în schimb Hipodromul (At Meydanı sau Tărâmul Cailor, fosta pistă pentru curse de care şi alte „activităţi sportive” a Bizanţului. A fost construit în 203 d. Hr. de împăratul roman Septimius Severus şi renovat de Constantin cel Mare. Se estimează că avea 450 m lungime şi 130 m lăţime, cu o capacitate de 100 000 de spectatori. În timpul domniei otomane şi-a păstrat funcţionalitatea. Astazi este un parc vast şi plin de turişti. L-am vizitat de fiecare dată când am fost la Istanbul şi n-am ratat nici acum ocazia unui „bis”.

Pe Hipodrom sunt mai multe monumente importante. Obeliscul lui Theodosiu (Obeliscul Egiptean sau Dikilitaş) a fost construit de faraonul Tutmes III (sec. al XV-lea î. Hr.) şi adus de la Luxor la Constantinopol în anul 390 d. Hr. de împăratul bizantin Theodosiu I. Avea 27 m înălţime, din care s-au păstrat 17, şi cântărea 800 de tone. Inscripţiile hieroglifice descriu victoriile în bătălii ale faraonului şi ofrandele aduse zeului-soare Amon-Ra. Data construcţiei Coloanei lui Constantin Porfirogenetul (Ormetaş) nu se cunoaşte, dar monumentul poartă numele împăratului care l-a restaurat în sec. al X-lea. Coloana Şarpelui (Yilanlı Sütun) a fost o donaţie făcută Templului lui Apollo din Delphi de 31 de oraşe-stat greceşti pentru victoria de la Plateea asupra perşilor. A fost adusă aici de Constantin cel Mare. Original, coloana avea o înălţime de 8 m şi 3 capete de şerpi pe care se sprijinea o cupă de aur, din nefericire pierdută. Două din capete au fost găsite, unul dintre ele fiind în Muzeul de Arheologie din Istanbul şi cel de-al doilea la British Museum din Londra. În fine, Fântâna lui Wilhelm II a fost oferită în dar de Kaiser sultanului Abdül Hamit II în 1901, cu ocazia vizitei făcute la Istanbul. Este în stil neobizantin şi decorată cu mozaicuri în aur.

Am străbătut, cum vă spuneam, Hipodromul, şi am coborât spre Marea Marmara pe nişte străduţe cu case în stil otoman, placate cu lemn şi frumos renovate, pentru a ajunge, în premieră, iată! , la Moscheea Sokollu Mehmet Paşa (Sokollu Mehmet Paşa Camii) , construită în 1572-1573 de faimosul arhitect Mimar Sinan pentru marele vizir. A fost ridicată pe locul unei vechi bazilici bizantine, în ruine, din care s-au preluat unele coloane. Fapt interesant, principala problemă cu care s-a confruntat Sinan a fost terenul foarte înclinat; a rezolvat-o cu o curte pe două niveluri. Moscheea era de fapt un complex religios care cuprindea o şcoală („medresa”), o mănăstire pentru dervişi şi o fântână pentru abluţiune cu cupolă conică în curtea interioară, care s-a păstrat. Gard în gard cu moscheea am văzut o şcoală, care presupun că aparţinea (sau poate aparţine încă) de moschee – nu am găsit date despre ea. Totuşi, pe noi ne interesa cel mai mult interiorul, despre care citiserăm că ar fi bogat ornat cu faianţă de Iznik, dar şi vitraliile policrome şi fragmentele din Kaaba de la Mecca, stânca sfântă a mahomedanilor. Din păcate, moscheea era închisă pentru rugăciune, aşa că nu am putut vedea şi fotografia decât clădirea şi curtea. Am lăsat interiorul pe altă dată – sau poate că, înaintea noastră, veţi avea voi mai mult noroc.

Ne-am întors, urcând dealul, şi am ocolit Moscheea Albastră pentru a ajunge la Bazarul Arasta, amenajat în fostele grajduri ale marelui palat imperial. Majoritatea magazinelor comercializează covoare, eşarfe, diverse suvenire. Am admirat „exponatele” (căci preţurile erau atât de mari, încât parcă eram la muzeu) şi am intrat în gangul care dă din bazar într-un muzeu adevărat – Muzeul Mozaicurilor (Mozaik Müzesi) , tot ce s-a păstrat din magnificul palat construit de împăratul bizantin Iustinian în sec. al VI-lea, care se întindea până la marea Marmara, ocupând o suprafaţă de 100 00 mp. Am revăzut mozaicurile, care înfăţişează scene de vânătoare şi din viaţa domestică de zi cu zi, animale, personaje mitologice, jocuri.

După o pauză de „hidratare” cu ceai şi îngheţată la o terasă din Piaţa Sultanahmet, am pornit spre complexul Topkapı pentru a vizita (în premieră, spre ruşinea noastră) Muzeul de Arheologie (Arkeoloji Müzesi) , unul dintre cele mai mari din lume. A fost înfiinţat în 1881, la iniţiativa lui Osman Hamdi Bey, fiul marelui vizir, cu scopul de a stopa „scurgerea” peste graniţă a marilor comori din patrimoniul otoman. Aşteptările nu ne-au fost înşelate, cu o mică excepţie: nu am putut vedea, o parte a muzeului fiind în renovare, aşa-zisul „sarcofag al lui Alexandru”, în fapt mormântul regelui Abdalonymos din Sidon (sec. al IV-lea î. Hr.). În rest, muzeul este absolut splendid, începând cu maiestuoasa clădire pe două niveluri, continuând cu o curte vastă, plină de copaci printre care sunt presărate fragmente de statui, coloane şi capiteluri (există şi o ceainărie, băncuţe şi un magazin de suvenire), şi terminând cu sălile de expoziţie. În prima din cele trei secţiuni principale, şi anume Muzeul Orientului Antic, este expusă celebra Poartă a zeiţei Iştar, din plăci de ceramică smălţuită, una din cele opt intrări ale Babilonului. A fost construită de regele Nabucodonosor în 575 î. Hr. şi la ea se ajungea parcurgând o alee străjuită de 120 de sculpturi de lei. În sala imediat următoare am văzut Tratatul de la Kadesh, cel mai vechi tratat de pace din lume (1269 î. Hr.), încheiat între faraonul egiptean Ramses II şi regele Muwatali al hitiţilor după luptele purtate în Siria de azi. În a doua secţiune a muzeului, cea principală, se remarcă Leul din Halicarnas, parte a mormântului regelui Mausol (de la al cărui nume derivă cuvântul „mausoleu”), considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice; mai multe sarcofage din Sidon (Libanul de azi), datând din sec. VI-V î. Hr. ; sculpturi romane; şi Galeria “Istoria Istanbulului”, care prezintă drumul în timp parcurs de oraş prin schiţe, desene, hărţi, dar şi obiecte, printre care unul din capetele de şarpe din coloana de pe Hipodrom şi clopotul original din Turnul Galata (sec. al XIV-lea). În fine, a treia secţie, Pavilionul de Faianţă, prezintă lucrări în ceramică din Iznik şi Kutahya, care, recunosc, nu m-au impresionat prea mult. Mult mai interesantă mi s-a părut clădirea în sine (separată şi situată vizavi de muzeu). Turcii îi spun Pavilionul Emailat. A fost construit în 1472 de sultanul Mahomed II ca parte a Complexului Topkapı, în stil specific arhitecturii selciugide, fiind unicat în Istanbul. Este placat cu faianţă şi acoperit cu o cupolă susţinută de coloane.

Ieşind din complexul Topkapı, am pornit spre Eminonü. De o parte piaţa imensă din faţa Moscheii Noi, de cealaltă parte vapoarele, vaporaşele, bărcile, bărcuţele acostate la ţărm, în aşteptarea clienţilor. Lume multă, zgomot de nu-ţi auzi nici gândurile, atmosferă tipică pentru zonele aglomerate ale oraşului, total diferită de liniştea de care ne bucuraserăm cu o zi înainte pe malul Cornului de Aur. Înotând prin mulţime, am intrat în Bazarul Egiptean (Piaţa de Mirodenii sau Mısır Çarşisi) . Datează de la 1600 şi numele se datorează faptului că finanţarea construcţiei s-a făcut din taxele pe importurile din Egipt. Dar destul cu istoria: aici, simţul olfactiv este cel mai solicitat. Tarabele cu condimente, mezeluri, brânzeturi, cafea, baclavale, „rahat lokum” („bucăţica de plăcere”, desertul inventat la 1777 de cofetarul curţii imperiale) dau pe dinafară, într-o învălmăşeală de nedescris în care fiecare negustor îşi ştie totuşi cu precizie locul. Printre ele se mai strecoară câte o prăvălioară cu suvenire turceşti: plăci de faianţă, eşarfe şi văluri cu motive tradiţionale, servicii din alamă pentru ceai şi cafea şi câte şi mai câte. Ne facem datoria de turişti şi achiziţionăm şi noi, după o scurtă tocmeală, câteva cadouri pentru familie şi nişte nimicuri pentru noi, apoi servim câte un cataif şi un ceai. Ieşim din bazar şi ne strecurăm pe o alee îngustă şi murdară, unde câţiva turcaleţi trag din narghilea, pentru a urca scara care duce către Moscheea lui Rüstem Paşa (Rüstem Paşa Camii) , un loc pe care am ţinut să-l revedem.

După părerea mea, este una dintre cele mai frumoase moschei din Istanbul, cu splendide plăci de ceramică de Iznik în nuanţe de abastru şi roşu, cu motive florale. A fost proiectată la 1561 de celebrul arhitect Sinan la comanda fiicei lui Suleiman Magnificul, Mihrimah, în memoria soţului ei, Rüstem Paşa, marele vizir. Deşi din exterior pare înghesuită iar intrarea se face pe o cale oarecum dosnică, curtea interioară este spaţioasă.

A doua zi dimineaţa, la piciorul podului Galata din partea „nouă” a Istanbulului european am „ochit” piaţa de peşte din Karaköy, pe care, chiar nu ştiu de ce, până atunci o neglijasem. După o studiere atentă a mărfii expuse pe gheaţă şi un tur pe la terasele de lângă piaţă, unde, evident, meniul constă din peşte şi fructe de mare, că doar eram pe malul Cornului, la confluenţa cu Bosforul, am decis să revenim seara pentru cină. Ceea ce am şi făcut: priveliştea nocturnă a malului opus, a vechiului Istanbul, cu toate marile construcţii (Moscheea lui Suleiman, Sf. Sofia, Moscheea Albastră) profilându-se semeţ pe cer, îţi taie pur şi simplu răsuflarea. Cina în sine a fost rezonabilă, dar nu cine ştie ce – rămân la părerea că turcii nu se omoară cu preparatul vietăţilor mării, fiind mult mai buni la grătarele de vită şi mâncărurile de oaie. Oricum, nota de plată a fost semnificativ mai mică decât la restaurantele de sub Podul Galata sau din cartierul Kumkapı, de pe malul Mării Marmara.

Dar să mă întorc la piaţa de peşte. După ce am examinat, aşa cum v-am povestit, oferta pescărească, ne-am urcat pe un vapor cu destinaţia malul asiatic, mai precis Üsküdar. Vasul ne-a dus mai întâi la Eminonü, de unde a trebuit să trecem pe o altă ambarcaţiune. În fine, am pornit să traversăm Bosforul. Ca de fiecare dată, am fost încântaţi de privelişte: de o parte malul Istanbulului „nou”, cu Palatul Dolmabahce, pe cealaltă parte Turnul lui Leandru şi, pe măsură ce ne apropiam, frumoasele moschei de pe ţărmul asiatic al oraşului: Moscheea Şemsi Paşa (Şemsi Paşa Camii), una din ultimele capodopere ale lui Sinan, Moscheea Yeni Valide (Yeni Valide Camii) şi Moscheea İskele (İskele Camii). Cum le vizitaserăm pe toate cu alte ocazii, ne-am mulţumim să le admirăm de la distanţă. De data aceasta nu am vrut decât să ne plimbăm un pic prin Üsküdar, un cartier elegant, cu magazine şi ceainării-cafenele mai „cu ştaif”. Într-una din ele ne-am şi oprit la un moment dat pentru a savura o îngheţată „elastică” delicioasă. Cum zona este aşezată în pantă, urcând priveliştile care se deschid spre Bosfor sunt fabuloase. Malul asiatic al Istanbului merită însă, cu siguranţă, un tur complet, cu oprire la Palatul Beylerbeyi, luxoasa reşedinţă de vară a sultanului Abdül Aziz, construită între 1860-1865, trecând prin Kanlica, elegantul cartier de vile ale bogătaşilor oraşului, şi ajungând la Anatolu Hisarı, fortăreţa construită în 1391 de Baiazid I, un prim „pas” în cucerirea Constantinopolului, vizavi de care, pe malul european, Mahomed II a înălţat ulterior Rumeli Hisarı (Fortăreaţa Europei). Le văzuserăm anterior, după cum, în urmă cu şase ani, am făcut şi o croazieră pe Bosfor până la Bebek, un cartier rezidenţial superelegant de pe malul european al apei.

Anul acesta aveam proiectată o croazieră şi mai lungă, până la Sarıyer, satul pescăresc din apropierea capătului dinspre Marea Neagră al Bosforului, dar nu am reuşit să ne lămurim de unde se poate achiziţiona croaziera, aşa că am renunţat – rămâne pe altă dată. Revenind la Üsküdar, după o plimbare în tihnă, am vrut să vedem o altă noutate: Marmaray, primul tunel feroviar subteran pe sub Bosfor (la 55 m adâncime), care leagă Üsküdar cu Gara Sirkeci, deci Asia cu Europa. A fost inaugurat în 2013. Are 1,4 km lungime şi călătoria durează numai patru minute. Scopul acestui megaproiect a fost, evident, decongestionarea traficului pe cele două poduri care traversează Bosforul. În Gara Sirkeci, unde aveam să coborâm, am găsit însă o placă pe care era reprodus un proiect din 1860 (!!!) al unui tunel pe sub Bosfor. Aha, ideea este, deci, cu mult mai veche. Bine că au reuşit să o pună, în sfârşit, în practică. Trebuie să recunosc: e o realizare impresionantă, cu atât mai mult cu cât s-au străduit să şi înfrumuseţeze staţiile cu panouri cu plăci de ceramică pictate, fie cu motive florale tradiţionale (nelipsita lalea), fie cu scene din istoria Istanbulului (vezi foto). Bravo lor!

Ultima zonă vizitată şi revizitată în Istanbul a fost „oraşul nou” european, adică Beyoğlu. Cartierul aflat pe culmea unui deal, la nord de Cornul de Aur, este în fapt locuit de vreo 2 000 de ani şi se numea în trecut „Pera” („cealaltă parte”). În epoca bizantină era populat mai ales de negustori evrei, pentru ca în perioada otomană aici să se mute din împrejurimile Marelui Bazar ambasadele şi legaţiile puterilor străine, fapt care a conferit cartierului un aer cosmopolit.

Centrul Beyoğlului este Piaţa Taksim (Taksim Maydanı) , uriaşa esplanadă înconjurată de un parc şi de clădirile unor mari lanţuri hoteliere şi având în centru Monumentul Independenţei, sculptura ridicată în 1928 şi înfăţişându-i pe Atatürk şi alţi eroi turci. Este locul unde se desfăşoară concerte în aer liber şi manifestaţii, cu inevitabilele ciocniri ale demonstranţilor cu forţele de ordine, motiv pentru care poliţia păstrează permanent un spaţiu-tampon împrejmuit, la intrarea dinspre Istiklal. Piaţa este până spre miezul nopţii plină de localnici şi turişti veniţi la cumpărături sau ca să ia un mijloc de transport spre casă sau serviciu.

Din Taksim se intră pe strada pietonală Istiklal Cadessi, străbătută pe toată lungimea sa, de 1,5 km, şi pe o singură şină, doar de un tramvai de epocă. Inaugurat în sec. al XIX-lea ca tramvai tras de cai, a fost trecut în 1914 pe curent electric. Istiklal este sediul multor magazine aparţinând unor mărci de prestigiu, fiind înţesată de cumpărători. Seara mai ales, cu greu îţi faci loc, cu atât mai mult cu cât din strada principală se deschid alei ticsite de cafenele şi restaurante cu pretenţii, ca cele din Çiçek Pasaji, amenajat în 1876 în stil victorian (v-am spus, nu-i aşa, că zona e cosmopolită), în care ne-am oprit şi noi pentru o cafea. Dar nu numai shoppingul sau localurile constituie o atracţie irezistibilă aici, ci şi bisericile Sfântului Anton de Padova şi Sf. Petru şi Pavel, situate pe nişte străduţe perpendiculare, ca şi câteva clădiri interesante, precum cea a Consulatului Regal Suedez sau a Liceului Galatasaray. Aceasta din urmă datează din 1481, de pe vremea sultanului Baiazid II, fiind iniţial destinat pregătirii pajilor curţii imperiale, şi a rămas cea mai prestigioasă şcoală din oraş. Am revizitat Balık Pazarı, piaţa de peşte, legume şi fructe, după care am cotit la stânga pe Yeni Carsi Cadessi pentru a ajunge la Çukurcuma, strada despre care citisem că e „confiscată” de negustorii de antichităţi. Aflaţi că Yeni Carsi este al naibii de înclinată, degetele mele de la picioare fiind puse la grea încercare în tentativa de a mă propti în ele pentru a nu mă da de-a berbeleacul. Cu alte cuvinte, aveţi mare grijă la încălţări – talpa de cauciuc e chiar obligatorie pe aici. În fine, ajungem la intersecţia cu Çukurcuma şi, ca să vezi (sau să nu vezi!) – nimic, nici urmă de prăvălii. Habar n-am care e chestia cu strada asta, cert e că efortul coborârii nu mi-a fost răsplătit decât cu achiziţionarea unui carneţel de notiţe cu coperta din catifea inscripţionată cu o semilună aurie (pe care sper să încep să-l umplu cât de curând cu noi impresii de călătorie) şi cu un „brunch” atipic, cu chifteluţe („köfte”) – eu, respectiv vinete umplute – consortul, brunch servit pe la orele 11 într-un mic local modest şi foarte ieftin. La coborât ca la coborât, dar acum urma urcuşul înapoi spre Istiklal, un hop peste care recunosc că am trecut cu mare dificultate. La revenirea pe Istiklal ne aştepta o altă dezamăgire – Mănăstirea Mevlevi (Mevlevi Tekkesi), actualmente Muzeul Dervişilor Rotitori, era închisă. Ne-am consolat însă cu o altă „premieră”: Tünel. Metroul de 573 m lungime, unul dintre cele mai vechi din lume (construit în 1874), face legătura cu Podul Galata şi la intrare te întâmpină, cum altfel? , panouri de faianţă cu motive florale (iarăşi laleaua, nu că m-aş fi plictisit de ea) şi cu scene din Istanbulul sfârşitului de secol XIX. Aşa că, una peste alta, dacă la capitolul „obiective turistice” am ratat câteva din cele planificate, în schimb am „punctat” serios la categoria „mijloace de transport în comun”: ne-am „dat” în mai toate, de la tramvai (T1), la autobuze, Füniküler (la Pierre Loti Café şi între Taksim şi Kabataş), Marmaray şi acum Tünel.

Cum în ziua următoare ne aştepta un drum lung şi obositor spre Bucureşti, în ultima seară petrecută la Istanbul n-am vrut să ne îndepărtăm prea mult de casă, aşa că ne-am decis să rămânem în Beyoğlu. Am pornit să coborâm din Piaţa Taksim pe Straselviler Cadessi către Bosfor (staţi liniştiţi, la întoarcere am luat Fünikülerul până la Piaţa Taksim). Iarăşi pantă abruptă, dar peisajul diferă mult de cel de pe malul vestic al Cornului de Aur: este un cartier rezidenţial mai elegant şi mai curat, cu bloculeţe de 3-4 etaje printre care se rătăcesc foarte puţine prăvălii şi câteva ceainării, pline ochi de clienţi „fumăcioşi” (la narghilele mă refer, desigur). Ajunşi pe malul Bosforului, trecem pe lângă un şir de alte ceainării-cafenele, deocamdată pe jumătate goale (era în jur de ora şapte) şi ne oprim la o terasă de lângă Kabataş, locul de îmbarcare spre Insulele Prinţilor. Mesele sunt ocupate de familii venite să se relaxeze cu copiii, lăsaţi să se joace în voie în părculeţul de alături. Îi imităm pe localnici şi ne aşezăm în faţă cu un păhărel cu ceai (în formă de lalea) şi cu faţa spre Bosfor, pentru a admira apusul. Pe chei, nelipsiţii pescari; la fel ca cei de pe Podul Galata, şi aceştia pescuiesc fără momeală şi culmea! , chiar prind câte un peşte-doi. Lângă ei, un vânzător de porumb fiert. Linişte şi pace. Ce mod mai bun de a-ţi lua la revedere de la Istanbul?

Da’ lasă, că ne vom întoarce. Deja mi-am pus la păstrare într-un sertăraş al minţii, spre folosire cu proxima ocazie, vreo şase-şapte obiective „în premieră”, plus nu ştiu câte altele de revăzut neapărat. Hoşça kalın! Teşekkür ederim! La revedere şi îţi mulţumesc, Istanbul!

---

VIZUALIZĂRI: 4441 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI