O după-amiază în Sevilia

TIPĂREȘTE

După ce ghidul a reuşit cu greu să ne strângă din Plaza de España, am ieşit pe aceeaşi Puerta de Aragon, pe unde intrasem şi ne-am urcat în autocar. Nu pentru mult timp. Ne-am întors pe Avenida de Portugal, pe lângă parcul Prado de San Sebastian şi în Glorieta de San Diego am făcut la dreapta, pe Avenida de El Cid, pe lângă statuia ecvestră a celebrului personaj. Trecem apoi prin Plaza Don Juan de Austria, ce are în mijloc o frumoasă fântână arteziană, Fuente de las Cuatro Estaciones (Fântâna celor patru anotimpuri) şi, de aici, intrăm pe Avenida de Menéndez Pelayo, unde, după doar câteva zeci de metri, autocarul opreşte şi coborâm. Ghidul ne avertizează că, datorită restricţiilor impuse de municipalitate, de aici încolo urmează să facem restul traseului pe jos, autocarul urmând să-l reîntâlnim abia la plecare.

Trecem pe partea stângă a străzii şi intrăm în Los Jardines de Murillo, un parc cu vegetaţie tipic mediteraneană, ce se întinde pe vreo câteva sute de metri, între Avenida de Menéndez Pelayo şi grădinile de la Alcázar de Sevilla. Parcul se numeşte aşa, evident, în memoria pictorului spaniol, născut la Sevilia. Aici ne împărţim în două grupuri, în funcţie de limbă. Noi vom merge cu ghida vorbitoare de franceză, italiană şi, bineînţeles, spaniolă. Chiar în mijlocul grădinii, se înalţă monumentul lui Cristofor Columb, o fântână arteziană având în mijloc două coloane înalte de vreo 20 m, ce susţin la partea superioară un piedestal ce poartă un leu. Pe la mijlocul coloanelor, străpunsă de acestea, se află o corabie, singurul element ce mă duce cu gândul la celebrul navigator, pentru că în rest, simbolistica monumentului îmi scapă.

Mergem mai departe, trecem pe lângă un ficus uriaş (până să ajung aici, credeam că ficuşii sunt doar nişte arbuşti ornamentali) şi ajungem în colţul estic al grădinilor, acolo unde, cândva se găsea o intrare în Alcázar de Sevilla. Ne oprim pentru scurt timp, pentru a observa vechile ziduri ale oraşului, datând din epoca maură, străbătute de conductele de apă, ce alimentau oraşul încă din perioada romană.

De aici începem plimbarea noastră prin vechiul cartier Judería de Sevilla, altădată locuit de evrei, care l-au populat imediat după Reconquista, până la pogromurile de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi expulzarea prin decret a acestora, la sfârşitul secolului al XV-lea.

Continuăm de-a lungul vechilor ziduri, pe Calle del Agua, aruncând din când în când câte o privire în patiourile caselor de pe partea dreaptă. Pe la jumătatea străzii, facem la dreapta şi intrăm pe o străduţă şi mai îngustă, la capătul căreia se găseşte Plaza de los Venerables, o piaţetă al cărei nume vine de la cea mai importantă clădire de aici, El Hospital de los Venerables Sacerdotes, folosită în vechime drept adăpost pentru preoţii bătrâni şi săraci. În prezent, clădirea este sediul unei fundaţii, Fundación FOCUS-Abengoa (Fondo de Cultura de Sevilla) şi este folosit ca centru cultural de expoziţii, concerte, conferinţe şi seminarii.

În Plaza de los Venerables se găsesc şi câteva magazine cu suveniruri, inclusiv ceramică locală, la preţuri surprinzător de mici.

Plecăm mai departe pe străduţe înguste, ce-mi amintesc de Veneţia şi ajungem într-o altă piaţetă, Plaza de Doña Elvira, de formă dreptunghiulară, înconjurată de portocali cu crengile pline de portocale coapte şi având în mijloc o mică fântână. Cândva, aici se afla Corral de Comedias, adică un teatru. O placă ceramică de pe peretele restaurantului Doña Elvira, din această piaţă ne spune că, potrivit legendei, în această casă a trăit doña Inés de Ulloa şi aici s-a născut dragostea imposibilă dintre ea şi Don Juan Tenorio, eroii uneia dintre cele două principale interpretări literare ale mitului lui Don Juan, piesa Don Juan Tenorio: Drama religioso-fantástico en dos partes, scrisă pe la jumătatea secolului al XIX-lea de José Zorrilla y Moral.

Ne continuăm drumul şi ajungem în Patio de Banderas (banderas = steaguri), care face parte din Alcazar de Sevilla. În Patio de Banderas nu puteam să nu remarcăm portocalii cu crengile încărcate, pentru că era tocmai timpul culesului. Ghida ne spune că totuşi nu merită să gustăm din fructele arătoase, aranjate în lădiţe, pentru că sunt amare.

- Dar de ce le mai culegeţi? întreabă un turist francez.

- Le exportăm în Marea Britanie, unde se face celebrul orange jam, răspunde ghida.

În acel moment, nu m-am putut abţine şi am remarcat:

- Aşadar, ce nu-i bun pentru voi, le daţi englezilor!

Remarca a fost însoţită de un hohot de râs plin de satisfacţie din partea grupului francofon, lucru perfect explicabil, dat fiind eternul şi arhicunoscutul conflict dintre "cocoşul galic" şi "perfidul Albion". În Patio de Banderas, care e de formă dreptunghiulară, am intrat printr-un portal din colţul de est, de unde se zărea deja La Giralda şi am ieşit printr-un alt portal, din colţul de vest. De aici, am intrat în Plaza del Triunfo, unde privirea ne este iremediabil atrasă de imensa construcţie, simbol al capitalei andaluze: Catedral de Santa María de la Sede.

Dar, înainte de a ajunge acolo, să spunem câteva cuvinte despre Plaza del Triunfo. Aceasta este de formă aproximativ dreptunghiulară, catedrala fiind situată pe latura nordic a sa. Pe cea sudică se află El Real Alcázar, o grupare de palate şi patiouri ce constituie reşedinţa regală din Sevilia. Citesc acum într-un pliant că intrarea este gratuită pentru cei născuţi, sau care locuiesc în Sevilia. Dar şi pentru studenţi, pensionari şi persoane cu dizabilităţi. Cei care nu se încadrează în aceste categorii, plătesc 7,5 €. Nu a fost cazul nostru, din lipsă de timp. Pe latura vestică a Pieţei Triumfului se găseşte Archivo General de Indias, care, aşa cum se poate deduce din denumire, adăposteşte documente de arhivă extrem de valoroase, ilustrând istoria Imperiului spaniol în cele două Americi şi Filipine.

În faţa acestei frumoase clădiri în stil renascentist, se găseşte un monument, care a dat şi numele pieţei: El Triunfo, o coloană în stil baroc, purtând în interior o statuetă înfăţişând Fecioara cu Pruncul, ridicată în 1757, ca recunoştinţă pentru că nu au avut loc pierderi umane ca urmare a prăbuşirii unei părţi a catedralei, în timpul cutremurului de la Lisabona, din 1755. În timpul cutremurului, în catedrală se oficia slujba din Ziua Tuturor Sfinţilor. După prăbuşirea parţială a catedralei, slujba a continuat afară, exact în locul în care se află acum monumentul.

În partea de est a pieţei, faţă în faţă cu El Triunfo, se ridică o coloană mult mai înaltă, dar mai recentă Inmaculada Concepción, datând din 1918. În fiecare an, pe 8 decembrie, aici are loc o "ofrandă florală", care atrage un mare umăr de participanţi.

Revenind la catedrală, aceasta se găseşte pe latura de nord a pieţei şi are dimensiuni impresionante. Este cea mai mare catedrală gotică din lume şi a treia ca suprafaţă dintre toate bisericile creştine (după Basilica

Sf. Petru, din Vatican şi Aparecida, din São Paulo, Brazilia). Deşi din exterior este destul de greu să-i defineşti o formă regulată, catedrala ocupă o suprafaţă aproximativ dreptunghiulară (116 m × 76 m), cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia est-vest. Ea a fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, pe locul unei vechi moschei, din care se mai păstrează doar La Giralda, fostul minaret, transformat în clopotniţă. Giralda are 97 m şi deasupra poartă o giruetă, numită Giraldillio (de unde şi numele turnului), o statuetă de bronz de 4 m înălţime, reprezentând Credinţa victorioasă. Carilonul turnului este alcătuit din 25 de clopote, fiecare având un nume. Cel mai vechi, datând de pe la 1400, este San Miguel y Santa Cruz.

Pe vremea când Giralda era minaret, muezinul urca până în vârful acestuia călare, pe rampa spirală din interiorul turnului. Am întrebat-o în glumă pe ghidă:

- Ne daţi şi nouă câte un cal să urcăm în turn?

- Cai nu prea avem pe-aici, poate nişte măgari. a răspuns ea.

- Ah, nu, mulţumesc, din ăştia avem şi pe la noi şi încă prea mulţi! i-am replicat.

Tot din vechea moschee, se mai păstrează Patio de los Naranjos, de formă dreptunghiulară, situat pe latura de nord a catedralei.

Vizitarea catedralei se face contra sumei de 8 € (în cazul nostru, suma era inclusă în costul excursiei), zilnic între orele 11:00-17:30 (duminica, până la 18:30). Am intrat pe intrarea de pe latura sudică a catedralei, Puerta de San Cristóbal, unde se află şi o replică identică a lui Giraldillio. A urmat apoi o călătorie destul de lungă, date fiind dimensiunile impresionante ale catedralei, conduşi de ghida care ne-a dat foarte multe informaţii.

Nu am să intru aici în amănunte, o descriere detaliată a catedralei putând fi găsită aici, sau, pentru cei care nu se descurcă deloc în spaniolă, una mai sumară, în engleză, aici, dar voi da câteva informaţii interesante.

Catedrala are 5 naosuri (nave), despărţite prin şiruri de coloane gotice, naosul central fiind cel mai larg şi cel mai înalt. Cele laterale adăpostesc o serie de capele, dedicate Noului Testament, mai exact Evangheliilor (latura de nord) şi Epistolelor (latura de sud). Toate sunt decorate cu picturi şi sculpturi de mare valoare artistică.

Şi pe laturile de vest şi est sunt capele, dintre care cea mai importantă este cea centrală, de pe latura de est, Capilla Real, Capela Regală, unde se află înmormântaţi doi regi castilieni: Fernando III şi Alfonso X.

Pentru că suprafaţa construcţiei este imensă (aproximativ 22.000 mp), iluminatul natural este asigurat de luminatoare plasate pe plafon, decorate cu vitralii foarte frumoase. Sunt 80 în total, de origine flamandă ş germană, datând în majoritate din secolul al XVI-lea.

Primul loc unde ne-a dus ghida a fost, bineînţeles, Capilla Mayor, Capela Principală, aflată în naosul central, spre latura estică. Aici se află cel mai mare altar din lume, înalt de 18 m, realizat din lemn aurit, lucrat de trei generaţii de sculptori timp de 80 de ani, în secolul al XVI-lea. Altarul reprezintă scene din Noul Testament şi conţine peste 1000 de figuri ale unor personaje biblice. Pentru perspectivă, personajele de pe rândurile superioare, au dimensiuni din ce în ce mai mari. Capela Principală este locul unde, în 1995, s-a căsătorit fiica cea mare a regelui Juan Carlos, infanta Elena, ducesă de Loro. A fost prima căsătorie regală după restaurarea monarhiei, dar se pare că nu a fost prea norocoasă, din moment ce soţii s-au separat şi urmează divorţul (dacă nu o fi avut loc deja!).

La vest de Capela Principală, chiar în mijlocul naosului central, se află strana (corul), de dimensiuni impunătoare şi decorată foarte frumos cu sculpturi în lemn.

În dreptul Capelei Principale, pe latura sudică, se găseşte Altar de la Piedad, cu mormântul lui Cristofor Columb. Monumentul funerar, datând din 1902, este alcătuit dintr-un piedestal pe care se află patru purtători ai sarcofagului, simbolizând cele patru regate ale Spaniei din timpul celebrei călătorii, din 1492: Castilia, Leon, Aragon şi Navarra.

În legătură cu mormântul lui Columb, este o întreagă poveste. Acesta a murit în 1506 în Valladolid, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la mănăstirea La Cartuja, din Sevilia, până în 1536, când au fost mutate în catedrala Hispaniola din Santo Domingo, unde a fost înmormântat şi fiul său, Hernando. Mai târziu, urna cu rămăşiţele pământeşti ale lui Columb a fost adusă la Havana şi, de aici, când Cuba a obţinut independenţa faţă de Spania, în 1898, ea a revenit la Sevilia. Unii istorici afirmă însă că adevărata urnă a rămas la Santo Domingo, acolo unde se află şi acum mormântul fiului său, pornind de la faptul că, în urma unor lucrări realizate la Catedrala Dominicană în 1877 a fost scoasă la iveală o cutie de plumb cu inscripţia: Varón ilustre y distinguido Cristóbal Colón.

Pentru a elucida misterul, o echipă de cercetători de la Universitatea din Granada a făcut demersuri pe lângă autorităţile Republicii Dominicane, pentru a fi deschis mormântul fiului lui Cristofor Columb şi cutia de plumb găsită în 1877.

Până atunci, pe baza unor studii comparative, privind ADN-ul provenit din sarcofagul din Catedrala Seviliei şi cel al fratelui lui Cristofor Columb, Diego, al cărui mormânt se găseşte la Museo Pickman din Sevilla, în 2006 s-a tras concluzia de netăgăduit că în sarcofagul din catedrala Seviliei se găsesc într-adevăr rămăşiţele pământeşti ale lui Cristofor Columb. Asta nu exclude însă şi varianta dominicană, întrucât resturile pământeşti din sarcofagul din catedrala seviliană nu cântăresc decât câteva zeci de grame, fiind deci posibil ca o parte a acestora să fi rămas la Santo Domingo.

Au fost făcute cercetări genetice şi în privinţa originii lui Cristofor Columb, mulţi spanioli punând la îndoială originea genoveză a celebrului navigator, deşi în testamentul fiului său, acesta afirmă acest lucru. S-au prelevat probe de salivă de la locuitori din zonele unde numele Colom/Colombo/Colón este foarte des întâlnit: Spania, sudul Franţei şi nordul Italiei. Analizele au fost încredinţate unor laboratoare de prestigiu, din Granada, Roma, Texas, Santiago de Compostela şi Leipzig. Deocamdată, niciunul din rezultate nu a fot suficient de edificator, pentru a trage vreo concluzie astfel că, cel puţin deocamdată, Columb rămâne italian.

Revenind la firul povestirii, să mai spunem că, la fel ca în multe locuri şi aici există credinţa (stupidă) că, dacă freci cu mâna pantoful unuia dintre purtătorii sarcofagului, vei reveni cu siguranţă în aceste locuri. De-atâta frecat, pantofii purtătorilor sarcofagului au prins luciu, în contrast cu culoarea închisă şi mată a bronzului statuilor, motiv pentru care monumentul funerar a fost înconjurat cu un şnur ce te împiedică să te apropii la mai puţin de un metru. Mă gândeam că, până la punerea acestei bariere, probabil că nu puţini erau cei care chiar se urcau pe monument, să-şi facă o poză în amintirea momentului...

De la mormântul lui Columb, am traversat catedrala spre latura nordică şi am pornit într-o plimbare de jur-împrejurul catedralei, în interiorul acesteia, pentru a admira toate capelele de pe laturile sale.

În colţul din nord-vest se găseşte o capelă cu o istorie aparte. Este vorba de Capilla de San Antonio, în care se află baptisteriul, din marmură de Carrara. Pe peretele estic al acesteia se află altarul, care cuprinde două picturi, ambele executate de Murillo. Cea de sus este El bautismo de Cristo (Botezul lui Cristos), iar cea de jos, de dimensiuni mult mai mari, este La Visión de San Antonio (Viziunea sfântului Anton). Această pictură a trecut prin diverse aventuri. Mai întâi, în 1810, era cât pe-aci să fie luată (ca să nu spun "furată") de mareşalul Soult, din armata lui Napoleon, în final fiind lăsată aici, în schimbul unei alte picturi a lui Murillo, El Nacimiento de la Virgen (Naşterea Fecioarei), aflată acum la muzeul Luvru.

Apoi, în 1874, cu complicitatea unui paznic al catedralei, din pictură a fost decupată partea din dreapta-jos (cam un sfert din întreaga pictură), reprezentându-l pe sfântul Anton. Aceasta a ajuns tocmai la New York, într-un magazin de antichităţi, al cărui proprietar, dându-şi seama de provenienţă, a înapoiat partea furată a picturii, către catedrala din Sevilia. După un an, pictura restaurată a devenit in nou accesibilă publicului, urmele tăieturii fiind totuşi vizibile destul de clar. Interesant este faptul că sfântul Antonio este cel care găseşte lucrurile pierdute. În acest caz, a găsit şi drumul înapoi.

Pe latura de vest, unde se află faţada principală, se găsesc trei intrări, dintre care cea centrală, Portada de la Asunción se deschide foarte rar, deoarece reprezintă calea de acces în catedrală, destinată doar clericilor de rang foarte înalt şi familiei regale. Noi am găsit-o deschisă, dar accesul prin ea era oricum blocat. Am putut totuşi să admirăm din interior dantelăria şi statuetele ce ornează cadrul portalului.

Am ajuns în final în acelaşi loc de unde plecasem şi, imediat după Puerta de San Cristóbal, am intrat mai întâi în Sacristía de los cálices (Sacristia potirelor), unde sunt expuse picturi şi alte obiecte de artă şi apoi, în Sacristía mayor (Sacristia principală), ca mai mare sacristie din Spania, unde se găsesc expuse obiecte de cult, numai argintăria de aici cântărind 400 kg.

Din păcate, Sala capitular, aflată chiar în colţul de sud-est, era închisă şi nu se putea vizita, astfel că nu am putut admira capodopera lui Murillo, La Inmaculada.

Am parcurs apoi destul de în grabă latura estică a catedralei fără să zăbovim la Capela Regală, care era, ca mai totdeauna, închisă şi am ieşit din catedrală în Patio de los Naranjos prin Puerta del Lagarto.

De aici, trecând printre portocali plini de fructe, am ieşit prin Puerta del Perdón, în Calle de los Alemanes, strada ce mărgineşte la nord catedrala. Aici ne-am despărţit de ghida locală, care ne-a dat în primire lui Karim, ghidul cu care venisem. În frunte cu acesta, am pornit pe Avenida de la Constitución, care mărgineşte la vest catedrala. La un moment dat, tocmai când admiram de la exterior Portada de la Asunción, Karim face dreapta şi intră pe un gang. Ne ţinem după el şi ajungem într-o piaţetă, Plaza del Cabildo, de formă semicirculară, având şi o mică fântână arteziană. Aici, în fiecare duminică are loc un târg de antichităţi.

Ieşim pe alt gang şi revenim în Avenida de la Constitución, de unde ajungem în Puerta de Jerez, o piaţă situată la intersecţia dintre Avenida de la Constitución şi Calle de San Fernando, în centrul căreia se află o frumoasă fântână arteziană, operă a lui Manuel Delgado Brackembury, din 1929. Din sudul pieţei, facem la dreapta pe Calle Almirante Lobo şi deja, la capătul acesteia se vede Torre del Oro.

Cam aici este şi ţinta plimbării noastre, pentru că, lângă Turnul Aurului se află debarcaderul unde Karim ne-a promis încă de dimineaţă că ne va duce pentru ca să facem o plimbare cu vaporaşul pe Guadalquivir, "exact ca la Paris, pe Sena cu bateaux-mouches".

Ne-ar fi interesat şi muzeul naval din Torre del Oro, dar Ghidul ne-a spus că, pentru moment, este închis. Neîncrezători, am mers să verificăm, dar a trebuit să-i dăm dreptate şi să ne mulţumim cu fotografiile exterioare ale vechiului turn, cu secţiune dodecaedrică, construit la începutul secolului al XIII-lea ca turn de veghe pe singura apă curgătoare navigabilă din peninsula iberică.

Oricum, alături de căţăratul în tot felul de turnuri, cât mai înalte posibil, plimbatul cu vaporaşul este o altă pasiune a noastră, aşa că ne-am grăbit la debarcader, să ne luăm bilete pentru croaziera pe Guadalquivir. E drept că ea nu se aseamănă cu plimbarea pe Sena, dar a fost foarte plăcută şi, dacă ajungeţi la Sevilia şi aveţi mai mult timp, nu o rataţi. Spun că nu se aseamănă cu plimbarea pe sena, pentru că fiecare loc are specificul lui. Ne-am plimbat cu vaporaşul prin foarte multe locuri, dar niciunul nu seamănă cu altele, fiecare are specificul şi farmecul lui. Aşa şi aici. Karim ne promisese că, dacă ne strângem cel puţin 14 persoane, costul plimbării se reduce de la 18, la 13 € de persoană. Din păcate, din cei aproximativ 40 de membri ai grupului, numai noi şi cu o pereche de canadieni, care iniţial nici nu s-au declarat dornici de plimbare, am urcat la bordul vaporaşului. Ce e drept, Karim a aranjat la casa de bilete să primim totuşi reducerea. Urcăm la bordul vaporaşului şi pornim în croazieră.

Guadalquivir este cel mai mare curs de apă din Spania (dacă nu-l socotim şi pe Tajo, pe care spaniolii îl împart cu portughezii) şi singurul navigabil, dar numai de la Sevilia, până la vărsarea sa în Atlantic, la vreo 100 km mai la sud. În dreptul Seviliei, Guadalquivir-ul se despărţea în două braţe, care apoi se reuneau, formând între ele două insule: La Cartuja cea din nord şi Triana. În timp, cele două insule s-a reunit într-una singură, ba mai mult, La Cartuja s-a lipit şi ea la nord de restul uscatului, astfel că, în prezent, cele două foste insule formează un istm între cele două braţe ale Guadalquivir-ului. Debarcaderul de la Torro del Oro se află pe braţul estic, numit Canal de Alfonso XIII, ce comunică cu râul propriu-zis doar la capătul sudic al său, iar croaziera are loc doar pe acest braţ. Am pornit spre sud, trecând imediat pe sub Puente de San Telmo, în timp ce, in difuzoarele vaporaşului începuse deja să curgă explicaţiile, în patru limbi, a ceea ce vedeam. Pe stânga, chiar în dreptul podului se află Edificio Cristina, care adăposteşte un centru de afaceri, apoi Palacio San Telmo, sediul preşedinţiei guvernului regiunii Andaluzia (Junta de Andalucía). Urmează apoi Pabellón de Chile, de la expoziţia ibero-americană din 1929, în prezent sediu al Şcolii de arte (Escuela de Arte de Sevilla) şi, ceva mai ascunse privirii, Pabellón de Uruguay şi Pabellón de Estados Unidos. Ne apropiem de Puente de los Remedios, de care aminteam în prima parte a povestirii şi, la capătul estic al acestuia, recunoaştem Costurero de la Reina. Dincolo de Puente de los Remedios, admirăm Pabellón de Argentina, la debarcaderul căruia stă ancorat un frumos galion, ce aminteşte de vremea marilor descoperiri geografice. Ne apropiem de un al treilea pod, Puente de las Delicias, dincolo de care se zăreşte structura înaltă a Puente del V Centenario. Cum Podul Răsfăţului este foarte scund, el este un pod mobil, care se deschide atunci când un vas trece pe aici. Noi însă nu avem ocazia să-l vedem ridicat, pentru că vaporaşul întoarce înainte de a ajunge la el şi porneşte în aval. Trecem de debarcaderul de unde am plecat şi imediat pe dreapta, zărim cupola rotundă de la Teatro Real Maestranza, opera seviliană. Pe stânga, începe cartierul Triana, pe a cărei stradă Calle Betis, ce urmează malul râului, se înşiruie frumoase case, decorate în stil local. Ne apropiem de Puente de Isabel II, la capătul vestic al căruia se înalţă cele două turle ale unei frumoase biserici, Capilla del Carmen, o mică şi frumoasă biserică, construită în prima jumătate a secolului trecut, din cărămidă şi placată cu ceramică, alcătuită din două corpuri, fiecare cu o capelă proprie şi cu un turn de secţiune octogonală. După Puente de Isabel II, cursul apei face o uşoară curbă la dreapta, după care ne apropiem de un alt pod, Puente del Cristo de la Expiración, dincolo de care începe, pe partea stângă, La Cartuja. În stânga podului se înalţă Torretriana, o clădire circulară, sediu al guvernului regiunii Andaluzia, dincolo de care începe Cartuja '93, Parque Cientifico y Tecnologico de Sevilla. Parcul Ştiinţific şi Tehnologic Cartuja '93 a fost creat în 1993, pentru a valorifica activele Expoziţiei Universale Sevilia 1992, organizate cu ocazia împlinirii a 5 secole de la descoperirea Americii. Înainte însă de a ajunge în dreptul parcului științific, trecem prin dreptul unui fost pavilion al expoziţiei, Pabellón de la Navegación, devenit între tip muzeu al navigaţiei. În faţa acestuia, chiar la malul apei, se înalţă Torre Schindler, construit de firma Schindler S. A. , lider în construcţia elevatoarelor şi scărilor rulante. În prezent, turnul este folosit pentru testarea elevatoarelor, având o înălţime de 65 m. Între parcul ştiinţific şi râu, se înşiruie alte edificii rămase de la expoziţia din 1992, care nu au rămas nici ele nefolosite. Imediat după turnul Schindler, se găseşte află Jardín Americano, în care se ajunge din oraş pe o pasarelă pietonală, Pasarela de la Cartuja. Cu cei 170 de metri lungime între punctele de susţinere şi cu o lăţime de numai 3 metri, Pasarela de la Cartuja este înscrisă din 2007 în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai zvelt pod (raportul dintre lungime şi lăţime) din lume. În spatele Grădinii Americane se află El Monasterio de Santa María de las Cuevas, locul unde Columb şi-a proiectat celebra călătorie care la dus la descoperirea Americii. Urmează apoi Auditorio Municipal Rocío Jurado de Sevilla, una dintre cele mai mari săli de spectacol în aer liber, din care se vede dar partea superioară, cu instalația de iluminat nocturn. Alături, în stânga, se înalţă zveltă macheta la scară reală a rachetei franceze Ariane 5 cu ajutorul căreia a fost plasat pe orbită primul satelit de comunicaţii spaniol, Hispasat. Urmează apoi Los Jardines del Guadalquivir, un parc dincolo de care se găseşte Pabellón del futuro, în care se preconizează a se deschide Muzeul Spaţiului şi Aeronauticii. În parc se găseşte şi Torre Mirador, rămas închis şi nefolosit, de la închiderea expoziţiei. În continuare, trecem pe sub Puente de la Barqueta, principala cale de acces spre parcul ştiinţific. La capătul vestic al podului se înalţă sediul radio-televiziunii andaluze, Canal Sur Televisión (RTVA), , dincolo de care începe parcul de distracţii Isla Mágica, a cărui principală temă este Sevilia secolului al XVI-lea. Chiar pe malul râului, se află Andalucía de los niños, locul unde veţi găsi reproduse la scară principalele monumente ale Andaluziei, unde se poate ajunge din Isla Mágica. Urmează apoi El Teatro Central de Sevilla, după care atenţia ne este atrasă irezistibil de Puente del Alamillo. Proiectat de arhitectul spaniol Santiago Calatrava, despre al cărui turn răsucit am scris aici, podul a fost construit tot pentru şi cu ocazia Expoziției Universale din 1992, fiind susţinut de cabluri prin intermediul unui singur pilon înclinat, situat la capătul vestic, după acelaşi principiu ca la podul de la Agigea, sau, dacă vreţi, cel de peste Dunăre, de la Bratislava. Am avut timp suficient să-l admirăm, pentru că, până să ajungem la el, vaporaşul a făcut o voltă lentă şi apoi ne-am întors la locul de îmbarcare. Pe drumul de întoarcere am avut mai mult timp să pălăvrăgim cu canadienii, care ne-au încântat cu accentul lor de Quebec, cu care înnobilau limba lui Voltaire. Ce m-a surprins într-o oarecare măsură, a fost fermitatea cu care mi-au spus că, deşi vorbesc engleza la perfecţie, nu admit să vorbească altfel decât în franceză, între ei şi ori de câte ori au ocazia. Culmea e că nu fuseseră niciodată în Franţa, deşi aici erau de la începutul lui noiembrie şi stăteau până la sfârşitul lui martie.

- Sătui de iarna canadiană? i-am întrebat.

- Jusqu'au-dessus la tête (până peste cap) , mi-au confirmat categoric.

---

VIZUALIZĂRI: 7312 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI