Santiago es grande. Revedere dupa 14 ani.

TIPĂREȘTE

Monte do Gozo!! Ma dau jos din masina si, desi amintirile s-au estompat destul de mult, simt un déja vu intens si emotionant. Uite, uite, am o poza acolo de acum paispe ani, intre copacii aia, spun emotionata. Muntele Placerilor este locul de plecare in ultima etapa a pelerinajului Camino de Santiago. Suntem inconjurati de pelerini, de toate varstele si nationalitatile. Andiamo? Allons-y, c’est notre dernier jour du Chemin! Let’s go, let’s go! Ce minunatie! Monumentul de pe Monte del Gozo este inchinat lor, tuturor celor care fac acest drum spiritual, fiecare cu/din motivele lui, care tin, sau nu, de religie. Si cand te gandesti ca trecusem pe langa iesirea de pe soseaua principala… De la Burela pana la Santiago am facut vreo doua ore si ceva pentru ca, virgula, ca de obicei, preferam sa mergem cat mai putin pe autostrada (care e gratuita), si sa vedem cat mai mult din Galicia… cea profunda. Bineinteles ca ne-am intors din drum. Monte do Gozo e oprire obligatorie. E un simbol al orasului. Chiar dam si de ceva urme ale placerilor trupesti, ca tot veni vorba de explicatii toponimice;).

Ca si detalii interesante, Monte do Gozo este unul din cele mai mari spatii verzi din Santiago. In 1106 arhiepiscopul Gelmírez a ordonat construirea unei capele inchinate Sfintei Cruci. Astazi exista acolo o troita ridicata in cinstea Sfantului Marcos. De asemenea, aici exista si un adapost (“albergue” in spaniola) cu camping pentru pelerini, si un amfiteatru pentru concerte ca cele care au loc acolo in anii Xacobeos. De data asta mi-am facut poze langa statuia cu cei doi pelerini care se uita spre Santiago. Vedem agatate o bratarica, o floare, si alte cateva obiecte lasate de pelerini acolo, drept “dovada” a trecerii lor, sau drept ofranda.

Gata, Santiago ne asteapta acum. Ocolim cu grija palcurile de pelerini, emotionati pentru ca astazi, dupa atatea zile de Camino, vor ajunge la destinatia finala. Ma emotionez si eu de emotia lor.

Parcam masina intr-un cartier nu ultra-central, suficient cat sa nu platim parcare, dar sa fim in centru in cinspe minute. Ce de emotii pun stapanire pe mine… In iulie 2000 am vizitat pentru prima data acest oras. Nu aveam poze decat din Monte del Gozo. Memoria mea se incapatana sa nu ma lase sa revad altceva decat Catedrala, superba catedrala, si vitrinele cu moluste vii din restaurantele din centrul istoric. Nimic altceva. Am incercat sa citesc cate ceva inainte de plecare. Dar nu am reusit. Cred ca aveam chef de plimbare asa, hai-hui, pe “rúas” (asemanarea cu portugheza e destul de evidenta), prin piatoletele din centrul vechi… Ceea ce am si facut. Nu ne grabim sa ajungem nici la Catedrala si nici la Biroul de Turism. Vrem sa savuram un pic o plimbare fara tel (aparent): stradutele aglomerate, terasele cu oferte de “cafea + tarta de Santiago”, sau, si mai bine, un vin Albariño + o portie de caracatita, restaurantele cu vitrine (acum le-am facut poze, da) pline de moluste vii, apetisante, pe care cu usurinta ti le puteai imagina in farfurie, ceva spectacole de strada, zeci de magazine de suveniruri, cu “Peregrino soy, a Santiago voy”… Cred ca bananaim mai bine de-o ora, pozand fatada unei biserici sau a unei ferestre pline de flori, o sticla de lichior in forma de “meiga” (“vrajitoare” in galiciana) pe care din pacate nu i-am luat-o lu’ mama sau un crab enorm traindu-si, probabil, ultimele clipe inainte de a fi savurat pe indelete de un gurmand national sau international;).

Abia apoi ne indreptam pasii spre Catedrala. Plaza del Obradoiro este epicentrul orasului. Din toate punctele de vedere: urbanistic, cultural, turistic sau religios. Acolo ajung in fiecare zi sute de pelerini din toate colturile lumii, mai putin vara, cand sunt mii… Numele ii vine de la atelierele mesterilor care lucrau piatra si care, intre sec. XI si XII, au construit constructia enormei catedrale. Piata este “inconjurata” de Catedrala, Hostalul Regilor Catolici, el Pazo de Raxoi (Parador National) si Paxo de San Xerome.

E trecut de douasprezece, de fapt este aproape ora pranzului (spaniol), deci la slujba pelerinilor nu mergem. Catedrala este deschisa in toate zilele anului, de la 7:30 la 21:00. Se tin slujbe la 7:30,8: 00 si 10:00 in Capela Sfantului, la 9:00 si 19:30 in Altar Mayor, la 11:00 in capela La Corticela, la 12:00, asa cum spuneam, Slujba Pelerinului in Altar Mayor.

Templul este in renovari, asa ca pozele nu ies atat de frumoase precum ne-am fi dorit. Schele pe exterior, dar si la intrare, langa columna “roasa” de penitentele celor care dau cu capul (la propriu) pentru a-si “plati” vreun pacat ascuns…

Intram in Catedrala si, pe langa cativa credinciosi care se roaga, e lume puhoi. Pelerini sau nu, vizitam cu totii una din cele mai cunoscute catedrale din intreaga tara.

Musai cateva cuvinte despre ea. Legenda spune ca Sfantul Iacob, unul din cei doisprezece apostoli ai lui Iisus, a fost inmormantat de catre discipolii sai intr-o padure din “finis terrae”. Dupa miraculoasa descoperire a relicvelor sale, s-a ridicat un sanctuar, si, incepand cu anul 1075 a inceput constructia catedralei, sub domnia lui Alfonso VI; abia in 1211 s-a sfintit Bazilica, sub alt Alfonso, al IX-lea… Desi structura medievala a fost pastrata in partile principale, de-a lungul secolelor fizionomia ei a variat, mai ales pe vremea Barocului, dar si a Neoclasicismului.

Foarte important: Botafumeiro este unul din simbolurile Catedralei; este o cadelnita uriasa, suspendata la 20 metri inaltime in cupola centrala, cantareste 53 kg. si are 1,50 m; iar cei care trag de sfori se numesc “tiraboleiros”. Imi pare rau ca nu l-am prins “in actiune”, sunt convinsa ca este mai mult decat un ritual. Se foloseste ca o cadelnita obisnuita si se poate vedea de Boboteaza, de Pasti, de Inaltare, in ziua Aparitiei Apostolului (intr-una din bataliile contra maurilor cotropitori, vezi explicatie ceva mai jos): 23 mai, de ziua Sf. Iacob (25 iulie), de Sf. Marie, de Ziua Mortilor (1 noiembrie), Cristo Rey (nu stiu cu ce sarbatoare de-a noastra coincide), Inmaculada Concepción (8 decembrie), Craciun si in ziua cand se muta moastele Apostolului (30 decembrie). Poate pus si in functiune si daca un grup de pelerini cer in prealabil acest lucru. Se poate solicita pe botafumeiro@catedraldesantiago. es De asemenea, exista si posibilitatea de a tine o slujba in memoria cuiva: trimiteti un mail la secretario@catedraldesantiago. es, si platiti, ca pomana sau donatie, 10 euro, sau cat este “normal” in tara celui care vrea slujba. Se da si un numar de cont, in caz ca sunteti interesati, cereti amanunte.

Alt simbol al catedralei este “el abrazo al Apóstol” (imbratisarea apostolului). Era o coada… Eu as fi stat din prima, dar privirile ucigatoare (si eram in biserica!!) ale celor din jur (a se citi insotitori) m-au determinat sa renunt pe moment. Nu stiu ce orar am citit eu, ca am comunicat ca de la 16:00 se poate reveni. Da’ de unde. Cand ne-am intors, dupa amiaza, la 15:30, sa fim primii la coada, mi-am dat seama ca Apostolul poate fi imbratisat la orice ora, fara pauza. Fiind ora pranzului, era, totusi, mult mai putina lume. Apostolul se vede de la intrarea in Catedrala, este asezat in altar (Altar Mayor cum ii zic ei altarului principal). Noi mergem prin spatele acestuia, urcam o scarita (se urca pe o parte si se coboara pe alta, evident), si ne oprim doua-trei secunde in spatele Sfantului: il putem imbratisa, il putem atinge, putem spune o rugaciune scurta sau ne putem ruga pentru ceva important. Este un moment scurt dar intens. Eu nu am putut evita sa ma emotionez. Chiar daca nu ceri decat sanatate (chiar si atunci cand o ai), tot te emotionezi. Bineinteles ca imbratisarea este simbolica. Mormantul cu moastele Sfantului se afla intr-o capela mica, undeva sub statuia care se lasa imbratisata de mii si mii de persoane. Scarita este “roasa” de atatia pasi… Nu stiu sa va descriu mai mult Catedrala. O sa va pun poze. Va doresc sa ajungeti intr-o buna zi acolo. Sunt simtaminte fel si fel…

Pe de alta parte, R., de fiecare data cand il intalnim pe Apostol intr-un tablou, muzee, etc., mereu reprezentat calare pe cal, cu o sabie in mana, ridicata spre doi mauri ingenunchiati la picioarele calului, imi face aceeasi gluma: “Santiago Matamoros, cel care a curatat Spania de alte natii, ar trebui sa existe unul si in ziua de azi”. Matamoros inseamna “ucide mauri”. Imaginea il reprezinta pe Apostol, cand si-a facut aparitia miraculoasa in batalia contra maurilor, pe 23 mai 844.

Am stat apoi pe scarile templului, uitandu-ne la grupurile de pelerini care soseau pe rand in piata. Acelasi lucru am facut si de pe marginea pietei. Evident ca nu e acelasi lucru, nici pe departe, dar simteam si eu pudin din emotia lor. Ce am observat e ca niciunul nu intra direct in Catedrala. Intrau in piata si ramaneau acolo un timp, in care (multi dintre ei) se descaltau, pentru ca una din penitentele acestui drum o constituie ranile de la picioare, se culcau pe jos (nu sa doarma), se pozau in fel si chip… Si, un lucru taaare placut: mai toti intrau cantand in piata. Sau trageau strigate de bucurie. Mi se zbarleste pielea si acum, cand ma gandesc.

Am fost pe punctul de a vizita Muzeul Catedralei. As fi vrut sa ajung sus, pe acoperis. Pana la urma am ales sa ne continuam plimbarea prin oras. Intrarea se face tot prin Plaza del Obradoiro. Se poate vizita de luni pana duminica, in diverse formule: colectia permanenta (bilet general: 6 euro, bilet redus: 4 euro); Pórtico de la Gloria + colectia permanenta (8 euro); acoperisul, fara nimic altceva (12 euro normal si 10 euro redus); tribuna catedralei + colectia permanenta (10 euro); zona arheologie (10 euro normal, 8 euro redus); combinata (15 euro normal, 12 euro redus). Au drept la bilet redus studentii, somerii, pensionarii si pelerinii. Sunt si tarife speciale pentru grupuri.

De fapt, singurul muzeu in care as fi avut chef sa intru in ziua respectiva este Museo do Pobo Galego, adapostit de fosta manastire San Domingos de Bonaval. Este principalul muzeu etnografic al Galiciei. Am hotarat, in cele din urma, ca nu avem timp de muzee in ziua respectiva.

Oricum, oferta este bogata: Museo Etnográfico Sotelo Blanco (aflat in Avenida San Marcos 77), Fundación Gonzalo Torrente Ballester (pe Rúa do Vilar 7), Museo de Historia Natural Luis Iglesias (Avenida das Ciencias s/n), Museo de la Ciudad y de las Peregrinaciones (Praza das Praterías 12), Centro Galego de Arte Contemporánea (Rúa Ramón del Valle-Inclán) …

Abia acum ne indreptam pasii spre Biroul de Turism. Acolo obtinem harta oficiala a orasului, care ne propune o ruta si ne arata pe langa ce monumente trecem, si putem cere informatii despre ce excursii am putea face. Pacat ca nu ne-am gandit inainte, am fi putut ajunge la Finisterre (acolo unde merg pelerinii dupa ce termina Camino in Santiago). Facem un calcul rapid si nu, nu ne incadram. Ar mai insemna o ora jumate sau doua ore de drum, si astfel intoarcerea ni s-ar transforma in mai bine de patru ore. Las’ ca facem altadata Rías Baixas, sunt consolata, si ajungem noi si acolo.

Ora mesei? A zis cineva ora mesei? Nu puteti rata “pulpo a feira” (caracatita, dom’ne, caracatita e la putere aici), “empanada” de care v-am tot vorbit, si toate fructele de mare posibile si imposibile. Daca sunteti mai… carnivor, cereti “zorza” (din carne de porc), lacón, carne “ao caldeiro”, si, bineinteles, pimientos de Padrón (ardei verzi, mici, foarte apreciati in toata Spania; aveti grija ca sunt picanti, foarte picanti unii din ei). Albariño e obligatoriu, e vinul alb tipic Galiciei. Iar ca desert… tarta de Santiago, cu crucea specifica (intotdeauna m-a dus cu gandul la crucea pe care o “incrusta” mamaie in painea facuta in cuptor sau test).

In drum spre Biroul de Turism dam de Oficina de Peregrino, locul unde li se pune ultima stampila pelerinilor in “carnetelul” numit “compostela” si unde li se inmaneaza traditionalul certificat al pelerinajului. Se afla in imediata apropiere a Catedralei, pe strada Rúa do Vilar, langa Plaza de Platerías. Rúa do Vilar e plina de restaurante, terase si magazine de suveniruri.

Hai sa mai facem o plimbare pe ruta rosie de pe harta centrului istoric. O scurta trecere in revista a monumentelor, pe care o veti putea gasi, mult mai detaliata, in orice ghid al orasului.

Ajungem la concluzia ca, daca Biserica San Martín Pinario nu s-ar afla in imediata apropiere a catedralei, ci intr-un alt oras mai mic sau intr-un sat, ar fi unul din cele mai celebre monumente ale Galiciei. Proximitatea geográfica cu prima, sau spatiala mai bine zis, ii “reduce” mult prezenta. Este vorba de un templu a carui constructie a fost inceputa in sec. XV, fructul unui acord intre cele trei organizatii benedictine ale orasului. Noi am intrat prin Plaza de San Martín, unde da biserica ce dateaza din sec. XVI. Scarile care urca la biserica sunt, de asemenea, vechi. Acolo am trecut pe langa un grup vesel, care fuma… tigari vesele…

Tot in apropierea Catedralei, in aceeasi Praza do Obradoiro, se afla si Spitalul Pelerinilor, construit la ordinul Regilor Catolici intre anii 1501 si 1509. Astazi este un hotel de lux, un “parador”. Am intrat si noi in doua din cele patru curti interioare. Putin mai mult am vazut saptamana trecuta in filmul “Santiago La Mecque” (vi-l recomand;)), caci personajele terminau pelerinajul tragand la acest hotel. Doar putin, insa camerele sunt… regesti!! Capela e si ea tot de prin sec. XVI.

Palacio de Raxoy (al carui nume nu i-a placut lui R., pentru ca Rajoy este presedintele Spaniei;)) este cladirea enorma care ocupa toata partea din fata Catedralei. Stilul (am citit pe net, ca nu stiam) este neoclasic francez (fatada sec. XVIII). Astazi adaposteste organisme oficiale.

Tot in centrul istoric se afla si Palacio de San Jerónimo, astazi sediul oficial al Universitatii. Apropo de Universitate, am intalnit si aici faimoasa “tuna”, un grup de studenti… intarziati, care se imbraca cu pelerine negre si palarii de epoca si canta fel si fel de cantece pe strazi sau la petrecerile tip “Balul Bobocilor” (care nu stiu daca la ei exista;)). Sunt haiosi, mie imi plac, desi nu prea au faima grozava, pentru ca se presupune ca… stau in facultate ani si ani, adica prea vrednici nu sunt. Sau le place sa taie frunza la caini.

Palacio de San Jerónimo este unit cu cel de Fonseca, cu o curte eleganta si sali de expozitie (nu am intrat).

San Paio de Antealtares este una din cele mai vechi manastiri ale orasului, si se afla tot langa Catedrala, pe partea orientala a Pietii Quintana. Casa Deán se afla si ea in Plaza de Platerías, acolo unde argintarii si bijutierii isi aveau atelierele. Bineinteles ca R. nu s-a abtinut sa nu faca un comentariu acid: pe lateralele Catedralei, cumva la subsol, se afla o gramada de magazine de bijuterii. De ce? Care sunt interesele? Ce “plati” primeste biserica de le permite sa faca comert intre zidurile ei?

Santiago are si cateva parcuri mari si frumoase. Ne-am racorit si noi putin in Parque de Bonaval, aflat in spatele manastirii San Domingos de Bonaval. Se spune ca e unul din cele mai frumoase si fascinante spatii verzi ale orasului.

De aici inca o tura, e drept mai scurta, si deja dupa amiaza se apropie de seara. Iar noi tre’ sa ne intoarcem la casele noastre, tot prin satele si muntii Galiciei de nord. Santiago merita. Pana la cei 80-90 de ani pe care am de gand sa-i traiesc, cu siguranta o sa ma mai intorc de doua trei ori. Cu copchilul, cu nepotii, si mai stii... cu stranepotii…

P. S. Pe 25 iulie este Sf. Iacob, patronul Galiciei si al Spaniei. Atunci ajung la Santiago cateva mii de pelerini, este o nebunie. Aceste randuri se vor un umil omagiu (cam intarziat, ce-i drept) adus acestui oras care merita vizitat macar o data in viata.

P. S. 2: Webmaster, m-am gandit sa atasam un filmulet cu ceremonia uriasei cadelnite. Ceva in genul: http://www.youtube.com/watch?v=tr2vZ6WmHSw Daca puneti pe google “video butafumeiro catedral de Santiago” si va place altul, aveti liberul arbitru. Multumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 4452 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI