De la ”Liberty” la ”LiBEARty”.

TIPĂREȘTE

A trebuit să vină fiica mea din Marea Britanie pentru a afla de existența acestui, să-i zic, așezământ. A trebuit să vină ea, să mă ia pe sus, să vizităm acest loc atât de impresionant.

Din drumul de la Brașov la Zărnești, cu câteva sute de metri înainte de a intra în Zărnești, se desprinde un drum în dreapta. În intersecție există un indicator, destul de puțin vizibil, ”Spre LIBEARTY”. Drumul, pietruit, relativ puțin prietenos cu autoturismele, urcă mai bine de 100 m pe o distanță de circa 2 km, până într-un fel de parcare improvizată. La sosirea noastră parcarea este relativ plină cu mașini din diverse zone ale țării, dar mai mult de o treime au numere străine. Aici există Sanctuarul de urși LIBEARTY Zărnești.

Ceva mai devreme i-am zis „așezământ”. Nu știu dacă este cel mai potrivit termen. Oricum nu este „muzeu”, sau „expoziție” și în nici un caz „grădină zoologică”. Cred că cel mai potrivit termen este de „azil” pentru câțiva urși „oropsiți ai vieții”, care au posibilitatea aici să-și trăiască aici ultimii ani de viață într-o relativă libertate.

”Sanctuarul”, ca să păstrăm terminologia organizatorilor, este realizarea Asociației Milioane de Prieteni în parteneriat cu World Society for Protection of Animals (Societatea Mondială pentru Protecţia Animalelor) și cu Primăria Zărnești. Asociația Milioane de Prieteni, ca asociație de protecție a animalelor, ia ființă în Brașov în 1997 din inițiativa Cristinei și a lui Roger Lapis, la acea vreme consul francez în România. Scopul inițial al asociației era de a găsi o soluție pentru câinii fără stăpân din Municipiul Brașov, activitate finalizată cu succes, prin înființarea „Azilului de câini Triaj”.

În 1998 întâmplarea face ca soții Lapis să găsească, într-o cușcă minusculă din bare metalice, cu beton drept pardoseală, la un restaurant de lângă Castelul Bran, o ursoaică pe nume Maya, slabă de abia îşi putea ridica capul și uitată de toată lumea, pentru care, singurul scop în viață era să mai primească ceva mâncare de la restaurant. Vreme de 4 ani, doamna Lapis, împreună cu soțul și prietenii, au vizitat-o zilnic pe Maya, aducându-i mâncare, medicamente și vitamine, și petrecând câteva ore cu ea. Deși la un moment dat a părut că Maya își revine, recunoștea și se bucura de apropierea prietenilor, în 2011 starea de depresie revine și începe să se auto-mutileze. În 11 martie 2002 Maya părăsește această lume, în brațele doamnei Lapis, care îi promitea să facă orice pentru ca ea să mai poată alerga liberă prin pădure.

Sanctuarul de urși LIBEARTY Zărnești a luat ființă ca urmare a acestei promisiuni. Cu lucrări începute în 2005 și finalizate în 2008, acoperind aproape 70 ha puse la dispoziție de primăria Zărnești, acest „azil” este dedicat memoriei Mayei. Aici au fost aduși 76 de urși (cifra poate diferi funcție de momentul de raportare), scăpați din diferite situații critice, incompatibile cu drepturile unui animal capturat din sălbăticie (Convenția de la Berna din 1993).

Sunt în prezent în Sanctuar urși de la circuri, urși ce constituiau puncte de atracție la hoteluri, restaurante sau benzinării, sau animale din grădini zoologice de stat sau particulare. Teritoriul este delimitat în 3 loturi, separate prin circa 15 km de garduri electrificate. Gardurile respective, de care vizitatorii sunt sfătuiți să păstreze o distanță de securitate, sunt însoțite de un sistem de supraveghere video. Undeva, cam în centrul rezervației, există un dispecerat care centralizează imaginile captate.

Vizita, în grupuri organizate, însoțite de un ghid din personalul „sanctuarului”, în perioada de vară 2014, s-a făcut cu plecări ale câte unui grup de maxim 25 de persoane, de la poarta de intrare, la orele 9.00,10.00 și 11.00. Presupun că durata zilnică a vizitelor este limitată din rațiuni de protecție a animalelor, de a nu fi stresate de prea mulți curioși veniți să le vadă. Fără informații suplimentare clare, și cu o mare doză de noroc, ajungem în parcare cu câteva minute înainte de ora 11.00, și prindem ultimul grup, care, încă odată am avut noroc, nu depășea 25 de persoane.

După constituirea grupului, de la bariera punctului de intrare, facem câțiva pași până la construcția ce constituie locul de întâmpinare a vizitatorilor. Aici plătim taxa de acces, care nu este chiar mică. Pentru un vizitator normal este de 40 lei. Sunt câteva cazuri de reducere a acestei taxe, particularizate pe copii în diverse grupuri și persoane cu dizabilități. Dar această taxă constituie probabil o importantă sursă de venituri pentru „sanctuar”. Am aflat mai târziu că, numai pentru hrana „pensionarilor” de acolo este nevoie de o tonă de alimente pe zi. După plata taxei de acces, în sala de primire a vizitatorilor ni se prezintă un film de circa 10 – 12 minute, sub lectura doamnei Lapis, cu istoria sanctuarului și a ursoaicei Maya. La început avem parte de o scurtă negociere în ce limbă să fie prezentat filmul. Întrucât majoritatea suntem români, se ajunge la concluzia că pentru început filmul va fi prezentat în limba română, iar după vizită, filmul va mai fi prezentat încă odată în engleză.

În mod normal, deplasarea vizitatorilor prin „sanctuar” se face cu un trenuleț. Surpriza pentru noi este că trenulețul este defect și urmează să ne deplasăm pe jos. Nu știu dacă acest aspect a redus sau nu traseul de vizitat (am parcurs circa 1 km dus și 1 km întors pe același drum), dar a lungit substanțial durata vizitei, estimată în programe la o oră. La un moment dat ne-am intersectat pe drum cu grupul anterior, ce se îndrepta spre ieșire, iar noi am plecat din amplasament aproape de ora 1.00. Aveam să vedem trenulețul, care de fapt este un vehicul gen „mini-car”, cu parcă trei remorci, la capătul traseului nostru, lângă clădirea dispecerat.

După vizionarea filmului, în grup compact și însoțiți de ghid, pornim în explorarea „sanctuarului”. Vizita se face în lungul unui drum care pare a despărți două din loturile „sanctuarului”. Aflăm totuși că împărțirea în loturi este relativă, între acestea existând o serie de tuneluri din țevi de mare diametru îngropate în pământ, inclusiv pe sub drumul pe care mergem. Totodată aflăm că fiecare lot are un număr de bazine cu apă pentru satisfacerea nevoilor locatarilor. Înțeleg însă că fiecare urs și-a stabilit un teritoriu propriu, nu neapărat delimitat fizic, dar probabil recunoscut de vecini. Ca urmare, pe gardul electrificat, în dreptul teritoriului respectiv, există o plachetă, secțiune transversală printr-un trunchi de copac, cu numele locatarului din zonă și data ajungerii în sanctuar. Totuși, imediat după ieșirea din sala de primire a vizitatorilor, pe partea stângă a aleii, se remarcă un grup compact de 4 – 5 urși. Aflăm că aici sunt urșii relativ recent sosiți în rezervație, în curs de acomodare cu noua libertate. După câțiva zeci de metrii, pe partea dreaptă a aleii ne oprim în fața unui imens panou cu numele fondatorilor rezervației, a partenerilor acestora și în centru fotografia unui urs. Deasupra panoului un text ne cere ”REMEMBER MAYA”. Ursul din fotografie este chiar Maya, cea care a generat toată istoria.

Ceva mai sus de panou este amenajat un punct de observație asupra întregului „ sanctuar”, realizat dintr-o pasarelă la circa 5 – 6 m înălțime, realizată între 2 copaci, și cu o scară de acces. Din nefericire, nu a fost dimensionată și pentru un grup de turiști, așa că rămân numai cu fotografiatul ei. Am în schimb ocazia să zâmbesc când descopăr peste drum o … prisacă. Nu este mare, numai vreo 8 – 9 stupi, dar probabil furnizează un desert apreciat de locatarii zonei. Mai remarc o confecție metalic gen pâlnie, cu gura în jos, montată pe toți copacii de lângă gardul electrificat. Întrucât ursul este un animal care se cațără, presupun că acest dispozitiv taie intențiile locatarilor de a trece de cealaltă parte a gardului.

În continuare, ca într-o plimbare ușoară, trecem pe lângă o serie întreagă de „pensionari” ai rezervației, cu numele scris pe gard în dreptul lor. Dar în spatele gardului sunt tot atâtea povești triste, dacă nu chiar dramatice. Ghidul ne spune câteva dintre ele.

Prima este Ursula, decana de vârstă a „sanctuarului”. A fost adusă aici după 28 de ani petrecuți în cușca Grădinii Zoologice din Buhuși, în momentul închiderii acesteia. Din nefericire a fost cam târziu. La controlul medical se descoperă că suferă de o cataractă avansată, dar datorită vârstei, nu mai poate fi operată. Așa că acum, principala preocupare a ursoaicei, atunci când nu mănâncă, este să doarmă. Pentru a o proteja, în orice eventualitate, i s-a construit un țarc propriu.

Vecin cu ea, și tot într-un țarc propriu, este Max. Cel mai masiv, mai cu greutate dintre toți urșii, ar putea fi „șeful de trib”, masculul dominant din zonă. Dar Max este orb. A fost eliberat de pe aleile din zona Castelului Peleș, unde proprietarul îl ținea legat în lanțuri, încercând să atragă turiștii la o fotografie. Capturat când era pui, în 1997, a fost adus în rezervație în 2007. Medicii oftalmologi care l-au consultat au stabilit că retina a fost deteriorată intenționat, când era pui.

Ca o pată de culoare, la un moment dat, în zona țarcurilor celor doi apare un lup. Nu pare stresat de prezența noastră, dar nu stă locului nici un moment, astfel că, până să pregătesc aparatul de fotografiat, dispare. Nu m-am lămurit dacă face parte dintre locuitorii rezervației, sau a ajuns întâmplător în spatele gardului electrificat.

Ceva mai departe, o zonă de gard este opacizată cu ceva gen pânză deasă, de culoare verde. Aflăm de la ghid că în spatele ei este un urs ce trebuie protejat de contactul vizual cu oamenii. Altfel, de câte ori vede un om, se ridică în două picioare și se învârte în loc până i se face rău. Cu părere de rău, nu i-am reținut numele.

Ceva mai departe îl întâlnim pe Tex. Acesta a ajuns în „sanctuar” după ce a fost confiscat de Garda de Mediu de la proprietarul unei ferme din Feldioara, care l-a deținut timp de 4 ani într-o cușcă insalubră, fără a avea nici un document justificativ de proprietate.

Vecin cu el este Jofi. Jofi, împreună cu Jofița, care locuiește ceva mai departe, erau cândva colege de celulă la Gradina Zoologică din Târgu Mureș. Au fost aduse aici de câțiva localnici din Toplița, care le-au găsit de mici pui în pădure. Însă aici existau deja 5 ursi, într-un spațiu destinat în mod normal unui număr mult mai restrâns. Ca urmare, principiul rotației aplicat de administratorii grădinii, astfel ca fiecare să se bucure pe rând de avantajele bârlogului, a bazinului cu apă, sau a spațiului de plimbare, a fost foarte stresant. Acum au suficient spațiu de joacă amândouă și fiecare are bârlogul ei.

După încă câțiva pași, ne întâlnim cu Mura. Născută în 2002, până în 2006, ea a fost artist de circ. Costumată ca pentru spectacol, ea a fost obligată ca, uneori de două ori pe zi, să meargă în două labe pe bicicletă. Cândva în 2006, a intrat în „grevă” și a refuzat să-și mai facă numărul. Trecută pe „linie moartă” și „parcată” în cele mai mizerabile cuști, ajunge în scurt timp în „sanctuar”. Aici se pare că viața ei a început din nou.

Ultimul „pensionar” vizitat, undeva în zona dispeceratului central, este Betsy. Avem o surpriză. Betsy nu este de la noi, ea vine din Texas, Statele unite ale Americii. Europeană la origine, la început, și ea a fost artist de circ. Acest circ a dus-o la un moment dat în America. După ce circul a dat faliment, Betsy a fost obligată să trăiască încă 9 ani într-o cușcă minusculă lângă un restaurant tip „fast-food”. Hrana primită acolo a îmbolnăvit-o de stomac și i-a distrus dinții. Betsy ajunge la Zărnești în 2010, prin intermediul unei Societăți Americane de Protecție a Animalelor. De atunci și până în prezent este ținută în zona de carantină a rezervației. Față de ghid am încercat o glumă, spunând că probabil nu a învățat încă limba română. Nu am avut succes.

Întorcându-ne spre intrare, mai zăresc odată lupul, pe care îl văzusem și la venire, plimbându-se nestingherit prin teritoriul urșilor. Totuși, nici acum nu reușesc să-l prind într-o fotografie.

Tot pe drumul de întoarcere, undeva lateral față de alee remarc o mică capelă. Nu reușesc să întreb ghidul ce reprezintă, acesta fiind foarte ocupat cu un grup de turiști străini. Mult mai târziu, acasă, din o serie de articole de presă, am aflat că pe 4 octombrie (ziua Sfântului Serafim, catolic, ocrotitorul animalelor) s-a ținut aici o slujbă specială, care a încercat să aducă puțină liniște și bucurie necuvântătoarelor. Cu aceiași ocazie am aflat că 4 octombrie este și ”Ziua Mondială a Animalelor”, iar în protecția acestora sunt antrenați și Sfântul Gherasim și Sfântul Francisc de Assisi. Pare-se că un vitraliu al capelei îl reprezintă pe Sfântul Francisc împreună cu lupul domesticit de el.

După ce vedem filmul de prezentare și în varianta engleză, părăsim sanctuarul la aproape două ore de la sosire. Mă încearcă două sentimente complementare. Pe de o parte este mila, compasiunea față de animalele care, după o viață întreagă de chinuri și privațiuni ajung să-și petreacă ultimii ani într-o relativă libertate. Pe de altă parte, este mulțumirea că, prin taxa de intrare plătită, am contribuit și eu, cât de modest am putut, la bunăstarea acestor nefericite animale.

---

VIZUALIZĂRI: 3731 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI