Sus, sus, sus, pe creste sus, la Cheile Turzii.

TIPĂREȘTE

Motto: Înălţimile nu sunt atât de cutreierate ca pieţele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puţini tovaraşi de drum.

Vladimir Ghika

După câteva tentative nereuşite în vara asta am reuşit, în sfârşit, să vizitez un loc de mare interes turistic situat la o distanță destul de mărișoară de locul meu de domiciliu. Este un loc situat la aproximativ 6 km de Turda, vizibil atât de pe DN75 cât şi de pe autostradă, Cheile Turzii.

Date tehnice despre acest interesant obiectiv găsim pe multe site-uri turistice şi chiar în unele review-uri AFA, (aicisau aici.) Eu mi-am propus să vin cu oarece noutăţi informative şi observaţiile mele din această frumoasă zonă la sfârşit de august 2013.

Am ajuns la Chei venind dinspre Alba-Iulia, pe DN75, având cazare în apropierea satului Moldoveneşti, apoi pe drumul judetean DJ103G spre satul Cheia. După ce am parcurs în urcare cam doi km din drumul judeţean (asfaltat şi destul de bun), am ajuns în prima parcare de pe Dealul Alb. Este o parcare destul de mare şi locul de unde se poate admira panoramic defileul. Tot în perimetrul parcării sunt şi nişte căsuţe în construcţie, semn că turismul în zonă a reînviat.

De aici înainte urmează coborârea spre intrarea in chei, destul de abruptă,pe un drum neasfaltat. O parte din turişti au preferat să lase maşinile în parcare, descurajaţi cred de unele informaţii mai vechi în legătură cu starea drumului.

Probabil că la întoarcere au regretat acest lucru, pentru că drumul chiar aşa abrupt este pietruit şi se poate parcurge cu orice tip de autoturism. Să cobori obosit de pe crestele cheilor şi apoi să constaţi că mai ai încă un km de urcat până la maşină este destul de descurajant.

La coborârea drumului forestier am ajuns intr-un şes unde era o construcţie şi instalate câteva corturi. După cca 200 de metri am ajuns la Cabana Cheile Turzii ,din faţa intrării pe chei, unde am parcat maşina alături de altele cu număr de Ungaria şi un autocar.

În curtea cabanei erau instalate şi două corturi mici alături de trei motociclete de ultimă generaţie. Erau turişti din Cracovia care făceau turul României pe motocicletă. Cu unul din ei am străbătut o porţiune din traseu şi am avut un schimb de păreri pe teme turistice.

În curtea cabanei sunt amenajate canapele pentru odihnă, un restaurant, o terasă, iar pe un panou montat pe unul din pereţii cabanei sunt trecute informaţii despre Cheile Turzii şi harta traseelor.

Intrarea în perimetrul cheilor (de fapt ieşirea, pentru că ne aflăm în avalul râului Hăşdate, ”vinovat” de săparea muntelui) se face prin coborârea uşoară a unor trepte, apoi se ajunge la o baracă din lemn unde se află casa de bilete.

Cum pentru unii este prea devreme să începi ziua de muncă la orele 9:00, am trecut de casa de bilete neavând cui achita cei 4 lei de persoană, tariful perceput pentru vizitarea cheilor. Şi odată cu noi şi restul turiştilor, un grup din Ungaria, câteva familii din România şi polonezii.

De la casa de bilete am intrat pe o alee printr-un coridor de copaci umbroşi, un traseu plăcut şi foarte uşor de parcurs. Ajunşi la râu au început să apară pietrele şi imaginile deosebite al stâncilor şi grohotişurilor.

Am trecut primul pod (al patrulea de la intrarea dispre Petreştii de Jos), apoi pe lîngă stânci şi pe lângă apă şi după al patrulea pod (primul din amonte spre aval) am ajuns la una din peşterile cele mai cunoscute din cca 60 câte are defileul, Cetăţeaua Mare .

Această peşteră se mai numeşte şi Peştera lui Balică, după numele lui Nichita Balică, un haiduc din Petreştii de Jos, care a participat la lupta împotriva stăpânirii austriece iniţiată de Gheorghe Doja.

Deşi nu este aşa de spectaculoasă, merită să urcaţi micul povârniş şi să o vizitaţi, mai ales că pe stânca de vis-à-vis se poate observa o altă peşteră, însă greu accesibilă.

Una din stâncile care m-au impresionat cel mai mult a fost una ce semăna cu peretele uni bloc cu foarte multe etaje. Când m-am uitat în sus mi-am zis în sinea mea,:” trebuie neapărat să ajung deasupra acestei stânci”.

Mai departe traseul se îngustează din ce în ce mai mult, mergem pe pietre şi ne agăţăm de cabluri, iar imaginile sunt copleşitoare. Mă aşteptam ca dificultatea parcurgerii traseului să crească (inclusiv andrenalina), dar am avut parte de o surpriză.

Când după o stâncă mai abruptă mă aşteptam să apară una şi mai şi mi-a apărut în faţă o deschidere largă, semn că traseul prin chei a luat sfârşit. Am parcurs ultima porţiune împreună cu unul dintre polonezi (ceilalţi împreună cu restul grupurilor s-au întors înapoi de la porţiunea amenajată cu cabluri), prilej cu care am făcut un schimb de impresii turistice.

Ajunşi într-o poiană străjuită de cele două creste ale cheilor, Dealul Sindului (dreapta, cum vii dinspre cabană) şi Culmea Mănăstirii (pe stânga, din acelaşi sens) ne-am odihnit un pic la o masă cu canapele, după care am reperat împreună cu polonezul marcajele cu cruce roşie, care indicau traseele de întoarcere la cabană pe deasupra cheilor.

Cum aveam două alternative de întoarcere am ales să urcăm Dealul Sindului (acum stânga, cum vii dinspre Petreştii de Jos). Dat fiind faptul că ascensiunea acestei creste nu era tocmai uşoară, am hotărât să facem pauze mai dese, aşa că polonezul (mult mai tânăr ca noi) ne-a luat-o înainte.

În urcarea noastră am întâlnit mulţi aluni de pădure, am profitat de această oportunitate, am cules alune şi aproape pe neobservate am ajuns în vîrful Sindului.

Pe un platou cu multă verdeaţă şi mici arbuşti am făcut un popas şi am admirat minunatele privelişti, atât spre satul Petreştii de Jos şi dealurile sale, cât şi spre stâncile golaşe de pe cealaltă creastă a defileului.

Am continuat să traversăm platoul şi la un moment dat am ajuns în apropierea unor stânci mai ciudate unde pe una din ele se află o cruce din metal. Este aşa zisă Cruce a Sănduleştilor, un simbol al cutezanţei alpiniştilor montată acolo de Asociaţia Alpiniştilor din Turda. Accesul la această stâncă este unul mai dificil şi nici nu am încercat să ajungem acolo.

Într-o poieniţă din apropiere, am dat de nişte tineri, care urcaseră Dealul Sindului în sens invers, dinspre cabană. I-am întrebat cum e traseul ce urma ca noi să-l coborâm şi mi-au răspuns că este unul destul de greu.

Aveam să ne convingem când am început să coborâm. O cărare pe buza prăpastiei, apoi o potecă printr-o mica pădure cu o înclinaţie mult mai mare decât cea de pe dealul pe care tocmai îl urcasem. Bucuroşi că am fost inspiraţi şi am ales traseul “cel mai uşor” am coborât potecile întortocheate ale Sindului şi am ajuns la locul de plecare, Cabana Cheile Turzii.

Aici m-am întâlnit cu polonezul şi ca să mă explic de ce am întârziat i-am arătat cele aproximativ două kg de alune culese de pe Dealul Sindului .

Urcarea rampei spre parcarea din vârful Dealului Alb a decurs fără probleme, chiar lejer, nu cum afirma cineva că a cuplat 4*4 să poată urca.

Vă recomand vizitarea Cheilor Turzii, dar nu numai defileul, ci şi una din cele două creste. Un citat spune: ”E greu să urci muntele, dar adevărata frumuseţe este în vârf”. Urcând pe unul din cele două creste ale defileului veţi avea ocazia să vă convingeţi.

Vă doresc o călătorie cât mai plăcută!

---

VIZUALIZĂRI: 6855 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI