Transfăgărășanul de la un capăt la altul

TIPĂREȘTE

Am finalizat micul nostru circuit de trei zile din vara acestui an printr-o incursiune pe Transfăgărășan. După provocarea pe care ne-o propusese Transalpina (vezi aici), ideea comparării celor două cele mai înalte șosele alpine din țara noastră, la momente temporale identice (mijlocul lunii iulie 2011), a fost atât de tentantă, încât n-am ezitat nicio clipă atunci când a fost să hotărâm ruta de întoarcere acasă.

Pentru că înnoptasem la Ocna Sibiului, în acea dimineață proaspătă și însorită, drumul ne-a purtat mai întâi pe centura Sibiului, o miniautostradă frumos întreținută, parte a drumului european E 68 (DN1), extrem de utilă celor care în trafic fiind nu doresc să-și piardă fluența traversând marele oraș.

Am ajuns destul de repede la punctul de intersecție între E68 (DN1) - spre Brașov și E81 (DN7) -spre Valea Oltului. Având în vedere drumul lung ce ne aștepta, am găsit util ca în acel loc să facem ”plinul” de combustibil, pentru că pe următorul parcurs nu știam dacă vom mai întâlni o benzinărie. Și, dacă n-am fost cumva superficială la identificarea din mers a reperelor de acest fel, îndrăznesc să afirm că nici n-am mai întâlnit vreo alta până spre Curtea de Argeș.

Șoseaua E68 (DN1) spre Brașov este una foarte frumoasă și întreținută impecabil. Fără a fi spectaculoase, peisajele naturale și satele străbătute ne-au oferit satisfacția că iată, românii pot fi și ei buni gospodari și că străinii care trec pe aici au toate motivele să plece mai departe cu amintiri plăcute.

Am străbătut pe rând localitățile Bradu, Avrig, Porumbacu de Jos, Cârța, o distanță de aproximativ 45 km, numărând de la intersecția cu E81 (DN7). Apoi am apucat-o spre dreapta, potrivit semnalizării rutiere. Drumul DN7C spre Cârțișoara este începutul Transfăgărășanului și debutul unei noi aventuri pentru toți cei pregătiți să-l străbată: o aventură a celor curajoși să-și pună la încercare abilitățile de conducători auto, a celor gata să încerce senzații tari zburând cu parapanta pe deasupra munților și a hăurilor, a celor neînfricați în a înfrunta înălțimile cu rucsacul în spate, sau a celor doar pierduți în nesfârșită contemplare pe marginea căii rutiere.

Până a începe să urce, șoseaua străbate mai întâi un crâng plin de vegetație de-a lungul cursului râului Cârțișoara. Cu câțiva ani în urmă zona era plină de corturi ale celor ce găsiseră popas mai îndelungat la marginea râului sau veniseră doar pentru un week-end la iarbă verde. Acum, am regăsit locurile fragmentate în petice de teren împrejmuite cu garduri de șipci sau de sârmă ghimpată, semn că pământul din zonă a constituit obiectul mai multor retrocedări. Nu am confirmarea certă, dar cred ca acum este posibil ca unele dintre aceste parcele să fie închiriate iubitorilor de drumeții cu cortul, pentru că în câteva locuri, bine îngrădite, am zărit adevărate tabere de corturi.

Curând, drumul a început să urce. Panta, destul de sinuoasă și abruptă nu pare însă prea periculoasă pentru că pădurea însoțește traseul până la Cabana Cascada Bâlea, ascunzând de cele mai multe ori peisajul de jur împrejur și odată cu el, prăpastiile ce mărginesc drumul.

Odată ajunși la Cabana Bâlea Cascadă, mai nou denumită ”hotel”, am decis să facem un popas. Nu pentru odihnă, nici pentru a ne reveni din amețeala serpentinelor, ci pentru a împlini un vis al meu și al soțului meu, acela de a reedita după mulți ani un fragment din călătoria săptămânii noastre de miere: o escaladă până la Cascada Bâlea.

Am parcat mașina pe marginea drumului, dar într-o zonă delimitată ca fiind in afara spațiului carosabil, ne-am suplimentat echipamentul cu câte un hanorac (vremea era cam rece la această altitudine și chiar apăruseră câțiva nori), am luat cu noi două sticluțe cu apă și câteva tablete de ciocolată și am pornit-o la drum, depășind hotelul și stația de pornire a telecabinei, pe urma marcajului cu cerc alb ce urma să ne ducă la cascadă.

Despre această drumeție, ce să vă spun? ! Pentru cei tineri efortul nu este foarte mare, cu excepția unei treceri la înălțime, pe o potecă alunecoasă după ploaie și lată de numai treizeci de cm, mărginită pe-o parte de abis, iar de cealaltă de peretele muntelui. Este un loc pe care eu însămi l-am depășit cu mare greutate (am rău de înălțime) și la care m-am gândit cu groază tot restul drumului, fiindcă știam că tot pe acolo ne vom reîntoarce. Am fost martoră și la o scenă emoționantă, când o tânără, după ce a fost înduplecată de partenerul ei să treacă pe acea potecă și a reușit, a izbucnit în final într-un hohot de plâns de răsuna pădurea, semn al descătușării emoției prin care trecuse! Ce s-o fi întâmplat la întoarcere nu știu, dar poate că au urcat mai sus, până la Bâlea Lac, așa cum am făcut și noi cu mulți ani în urmă… Spun asta pentru că erau deja echipați cu rucsacuri și cort.

Una peste alta, am parcurs acest drum cu mare efort din parte-mi, de parcă îmi mai trebuia o dovadă că am ajuns la anii când grija inimii ar trebui să mă preocupe mai mult decât tentația pentru aventură, sport și savoarea descoperirii unor locuri mai puțin accesibile.

Oricum, priveliștea cascadei văzută de la bază și foarte aproape de tumultul apelor ce se revarsă din înălțimi pe o distanță de aproximativ 60 m, este o răsplată binemeritată pentru toți cei ce ajung acolo, fie urcând de la cabana Bâlea Cascadă, fie coborând dinspre Bâlea Lac. Cascada Bâlea este cea mai mare cascadă în trepte din România și una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă de pe teritoriul țării noastre. Merită a fi văzută …pe viu!

Ei, dar până la urmă, după aproape două ore, ne-am întors cu bine la cabană. Am dat o raită prin bazarul de suveniruri din apropiere și, bineînțeles, n-am putut face față tentației de a achiziționa un nou magnet pentru frigider, unul purtând imaginea …. cascadei.

Drumul nostru a continuat într-o voinicească urcare pe serpentine, printre culmile Făgărașilor de-o parte și căldarea glaciară a Bâlei pe cealaltă parte. Pădurea se restrânge treptat, lăsând loc unei panorame impresionante spre nord, către Țara Făgărașului și spre sud spre Circul Glaciar Bâlea. Peisajul glaciar este deosebit și sălbatic, așa cum în puține locuri din țară poți să întâlnești.

Ne-am oprit și noi pe parcurs, pentru a imortaliza fascinanta priveliște: pădurile seculare întinse până spre orizont, stâncile semețe desenând figuri stranii peste verdele vegetației, firul argintiu al Cascadei Bâlea străbătând povârnișul, Cabana Bâlea Cascadă aflată la picioarele noastre ca o mică jucărie de copil, un munte transformat ad-hoc în vulcan, într-atât de reală era imaginea norului ce-i ascundea vârful.

La un moment dat, pe partea dreaptă a drumului, două terase mici ieșite din coasta muntelui fac loc celor două monumente închinate eroilor constructori, cei care uneori, chiar cu jertfa vieții, au plămădit acest veritabil drum al zeilor. Am poposit și noi vreme de câteva minute în apropierea acestor monumente: primul, Poarta geniștilor, este închinat detașamentelor de geniu din armata României, care în martie 1971 au străpuns muntele în acest cel mai riscant punct al său, făcând loc Transfăgărășanului; al doilea, Poarta întâlnirii, este dedicat celor două subunități de geniu ale armatei, care înaintând din sensuri opuse, au reușit ca în august 1971 să se întâlnească pe această terasă a muntelui.

Curând, drumul printre prăpaștii se sfârșește, natura capătă o nouă înfățișare: străbatem Căldarea Glaciară Bâlea, locul unui fost ghețar topit cu multe mii de ani în urmă, printre culmi stâncoase cu vegetație săracă, jnepeni și ierburi pitice pe ici-colo. Se zăresc numeroase cărări ce brăzdează pantele munților, semn că pe aici sunt accesibile diverse trasee montane de contur și de creastă și că ele sunt des frecventate. Câteva povârnișuri sunt consolidate prin plase metalice, contraparapeți sau alte construcții menite să stabilizeze versanții și să protejeze drumul de căderea necontrolată a pietrelor sau chiar a stâncilor. Drumul însă are un desen sinuos, unduindu-se când spre dreapta, când spre stânga, într-o pantă lină, cu unghi de urcare abia observabil. Peisajul este cu adevărat unic și nu mai poate fi întâlnit nicăieri în România.

După doar câțiva kilometri calea rutieră începe iarăși a urca vizibil, în același balans neîntrerupt al serpentinelor. Sus, ne așteaptă cea mai cunoscută zonă turistică a Transfăgărășanului: lacul Bâlea și cabanele din zona lui (Paltinu, Bâlea Lac I și Bâlea Lac II) . Ne aflăm la altitudinea de 2042 m și ne pregătim de un alt popas. Dar unde? ! Am constatat cu surprindere că deși nu ne aflam în week-end, plin sezonul estival de vacanțe și concedii a adunat în acest loc atâția turiști în trecere, încât nu mai sunt locuri de parcare (sunt două parcări improvizate, cu plată, de-o parte și de alta a drumului). Am fost nevoiți de aceea să facem vreo câteva ture dus-întors pe acestă mică porțiune a Transfăgărășanului, vânând eliberarea unui loc de parcare. Din fericire, nu am avut a aștepta prea mult, astfel încât repede ne-am putut bucura de liberatatea și frumusețea locului.

Vreme de jumătate de oră am hoinărit prin acea zonă, de altfel foarte cunoscută de noi, în atât de multe incursiuni pe Transfăgărășan încât nici nu le mai știu numărul. Dar niciodată nu m-am săturat de contemplarea acestui minunat peisaj și de popasurile uneori prelungite la câteva ore sau transformate în start spre înălțimile munților din jur.

Din păcate, atmosfera la momentul vizitei noastre era destul de încărcată, pături groase de nori începuseră să îmbrace crestele munților, așa încât o bună parte din panorama înconjurătoare era ascunsă privirilor noastre. Imaginea lacului Bâlea și a cabanelor așezate pe malul său era încă pe deplin vizibilă, motiv pentru le-am imortalizat în grabă pe aparatul foto, temându-mă ca norul de ceață să nu șteargă acele imagini înaintea începerii…ședinței foto!

Alături de stația de telecabină, cea care face legătura cu Cabana Cascada Bâlea (inclusiv în lunile de iarnă, când accesul cu mijloace rutiere pe Transfăgărășan este restricționat), o ridicătură de pământ stâncos, un delușor cu alte cuvinte, este rampa perfectă de vizionare a panoramei căldării Bâlei. Se zărește desenul întortochiat al Transfăgărășanului până departe spre orizont, mici autoturisme ce-l străbat, pata roșie a telecabinei care coboară spre Bâlea Cascadă. Îți pare că toată această adâncitură mărginită de crestele Făgărașilor o poți ține între palme și că o poți mângâia ca pe o pasăre captivă. Este un sentiment de plinătate să privești lumea de aici, de sus, și să simți răsuflarea vântului prin toate mădularele. Poate de aceea, gestul de a deschide brațele larg spre imensitatea din jur, deși este doar o copie a ipostazei din filmul Titanic, pare atât de firesc și de ispititor!

Frigul a pus curând stăpânire pe munte, iar câțiva stropi grei ne-au gonit în cele din urmă spre parcare.

Pornind din nou la drum, am avut foarte repede parte de o adevărată surpriză: tunelul rutier Capra-Bâlea Lac, care străpunge muntele Paltinul pe cea mai mare distanță cu destinație similară din țară - 887 metri -a fost reabilitat! Au fost consolidați pereții, s-au deschis două refugii pentru caz de urgență și ce e cel mai important, traseul său a fost în întregime electrificat! Tunelul arăta aproape ca unul austriac și a fost o încântare să-l străbatem, motiv pentru care conducătorul auto (soțul meu) a ținut să salute acest confort neobișnuit în România, claxonând de câteva ori, în pofida interdicției de care eram conștienți. Ulterior, am aflat de la niște prieteni de prin partea locului că tunelul a fost dotat și cu două uși glisante, câte una la fiecare capăt, care opresc la propriu accesul auto spre și dinspre Bâlea Lac, în perioada de restricție (1 noiembrie-30 iunie).

La ieșirea din tunel, parcă pătrundem într-o altă lume, fenomen pe care mărturisesc, nu îl surprindeam pentru prima oară: cerul este aproape senin, vântul s-a mai domolit, drumul în coborâre ne oferă un nou peisaj, cel al pășunilor alpine de mare altitudine. Coborâm așa, parcă dansând un vals de-a lungul serpentinelor, până la Cascada Capra. E un punct de popas foarte popular pentru foarte mulți dintre turiștii de pe Transfăgărășan, atât datorită micului bazar din lungul drumului, cât mai ales șansei de a te fotografia alături de cursul înspumat al apei.

Noi am trecut însă pe lângă cascadă fără o mai opri, căci locul ne era prea bine cunoscut din atâtea popasuri trecute. La fel am depășit Cabana Capra, proaspăt renovată și în orice moment în așteptare de oaspeți. Prin împrejurimi am zărit nu puține mașini parcate alături de corturi și grătare fumegânde, semn că sălbăticia și puritatea acestor locuri cândva virgine, va fi foarte curând compromisă definitiv.

Am depășit câteva semituneluri, apoi ne-am regăsit la poalele masivului muntos, într-o zonă foarte frumoasă, loc mult frecventat cândva de turiștii cu corturi. Acum accesul pare restricționat, mai ales că în imediata vecinătate a podului se află în plin proces de construcție o cabană (sau hotel ori pensiune?), iar peisajul a fost mult remodelat (în rău) de utilajele de construcție.

În fine, am depășit în trecere punctul de popas cunoscut sub numele de Piscul Negru, o mică așezare care tindea cu un deceniu în urmă să devină o atractivă stațiune turistică. Din lipsa finanțării, proiectul a rămas în stadiul de…proiect, așa că astăzi Piscul Negru nu poate oferi nimic mai mult decât cazare de tranzit (în hotelul omonim și în alte câteva pensiuni mai mici).

Mergând mai departe, am oprit pe un refugiu lateral drumului, pe care zărisem o masă cu bănci de piatră. Credeam că e locul potrivit pentru a servi masa de prânz, căci sărisem peste micul dejun și foamea începuse să ne apese. Din păcate, la coborâre, în ciuda prospețimii aerului și a pădurii din jur, care ar fi trebuit să ne binedispună, am descoperit acolo un adevărat depozit de resturi menajere, urme grețoase ale ambalajelor și ale meniurilor servite de alți români ce poposiseră anterior în același loc. Noroc că spațiul era destul de larg, așa că ne-am îndepărtat câțiva metri de locul cu pricina, abandonând ideea popasului la masa de piatră și bănci așijderea. Ne-am scos din portbagaj propriul mobilier de voiaj (o masă și patru scaune extensibile) și ne-am ospătat cu brânză, roșii, ardei și resturile consistente de friptură rămase de la cina din seara precedentă.

Curând, alături de noi au poposit patru mașini de polonezi, familii cu copii. Am întâlnit atâția polonezi în vara asta, încât ca semn de mulțumire pentru atenția dată meleagurilor noastre, fie și numai alegând România ca rută de tranzit, i-am salutat cu un binevoitor ”hello! ”. Ne-au răspuns și ei la fel. După vizibila agitație și privirile iscoditoare de jur împrejur, am înțeles că ceea ce căutau era locul special amenajat pentru necesități firești. ”I'm sorry, us toilet is in forest…. all bush's toilet! ” m-am arătat eu utilă, arătând cu mâna de jur împrejur, ca să fiu sigură că am fost înțeleasă. Înainte de a părăsi parcarea n-au ezitat să facă o fotografie mormanului de gunoaie, lângă care tocmai își savuraseră sandwichurile. Și probabil că în cadru ne-au ”prins” și pe noi …

În sfârșit, după masă ne-am reluat drumul spre barajul Vidraru. Trecând pe lângă ramnificația de pe partea dreaptă a drumului, cea care duce la Cabana Cumpăna, am sesizat din mers bariera și anunțul care interzicea accesul în acea direcție. Drumul cu pricina este unul din cele două drumuri forestiere care permit accesul la Cabana Cumpăna și zona de agrement din jurul ei. Am înțeles deci că cel puțin pe moment este practicabil doar drumul ce pornește din capătul barajului Vidraru și se unduiește de-a lungul lacului până la cabană. Dintr-o discuție ulterioară cu un obișnuit al locurilor am înțeles că accesul a fost restricționat pe unul din drumuri datorită ravagiilor pe care le-au făcut ploile din ultima vreme, deci e o situație temporară, până la remedierea porțiunii afectate. Oricum, părerea mea e că niciunul dintre cele două căi rutiere nu îndeplinește cerințele minime ale unui drum civilizat (nu sunt asfaltate, nici măcar pietruite cu rocă de macadam, sunt pline de gropi, băltoace și noroaie, iar despre semnalizare rutieră, ce să mai vorbim? !) și e mare păcat, pentru că zona spre care se îndreaptă este foarte frumoasă și merită a-ți petrece acolo măcar un week-end.

Și fiindcă am pomenit de calitatea drumului, mă reîntorc la Transfăgărășan, încercând să pun un mic diagnostic stării lui de …sănătate! Ei bine, străbătând această mare magistrală alpină de la un capăt la altul, am putut să constat personal că pe parcursul Cârța- Hotel Cascada Bâlea-Bâlea Lac-Cabana Capra -Piscul Negru-Complexul Turistic Valea cu Pești drumul este foarte bun, cu asfalt aflat (încă) în perfectă stare de utilitate. La începutul lunii iulie a. c. pe Trasfăgărășan era proiectat a se desfășura raliul Argeșului, motiv pentru care mai multe porțiuni din drum au fost reasfaltate. Proiectul reabilitării n-a fost finalizat (glumeții știu de ce: n-a fost chip să se procure asfalt portocaliu... :)), așa încât dincolo de Valea cu Pești, până la barajul Vidraru, conducătorul auto trebuie să se înarmeze cu niscaiva răbdare pentru a ocoli gropile din carosabil. Din fericire, e o distanță de numai 7 km, care oricum trebuie parcursă cu viteză ponderată, din cauza numeroaselor curbe periculoase. De la baraj până la Curtea de Argeș și de acolo până la Pitești autoturismele pot călători fără grijă, starea drumului este foarte bună.

Revenind la traseul nostru, n-aș putea să nu amintesc despre panorama încântătoare a lacului de acumulare Vidraru, din păcate zărită doar din loc în loc, prin ferestrele vegetației care mărginește drumul pe partea dreaptă. Printr-un astfel de locaș am zărit imaginea complexului turistic Cumpăna, aflat la coada lacului: cabana omonimă, șirurile de căsuțe în care am poposit și noi de atâtea ori, micul debarcader pentru vaporașul ce face croaziere pe lac, căteva bărci acostate la mal, altele puctând în larg suprafața apei. A fost cu neputință să zărim fie și numai un cort, unul dintre cele care cândva populau din plin această așezare. Din cauza drumurilor de acces de care am vorbit mai înainte, complexul de la Cumpăna a fost pierdut în uitare și din ce în ce mai puțini turiști, îndeosebi cei împătimiți cu mersul pe jos sau cu bicicleta, îi mai calcă pragul.

Cu totul alta este situația noului Complex turistic Valea cu Pești, amplasat chiar pe Trasfăgărășan, la o distanță de numai 7 km de Barajul Vidraru. Este un complex de 4 stele, modern, proaspăt renovat și extins, care asigură cazare în 60 de camere și masă într-un restaurant cu 150 de locuri. Poate fi locul perfect pentru popas de o noapte în trecere pe Transfăgărășan, sau pentru teambuilding și workshop, căci aici există și o sală de conferințe, iar izolarea și depărtarea de orice alte tentații turistice, asigură cadrul perfect pentru a te dedica studiului. Judecând după numărul mare de autoturisme parcate în zonă, se pare că o astfel de întrunire tocmai era în curs de desfășurare.

În sfîrșit, am ajuns la barajul Vidraru! Nu se poate să treci pe aici fără a face un popas. Pentru noi este al nu știu câtelea, dar ne-am oprit ca de fiecare dată în trecut, pentru că panorama lacului admirată de pe baraj este fascinantă și seducătoare. De mulți ani n-am mai vazut lacul copleșit de gunoaie și peturi aruncate cu nepăsare în apă și am fost încântați să descoperim că nici acum peisajul nu s-a schimbat: oglinda lacului este curată, liniștită și tăcută, doar două ambarcațiuni de agrement desenau linii subțiri pe suprafața apei… De jur împrejur pădurea de un verde închis și siluetele estompate ale Făgărașilor din depărtare întregesc tabloul acelei naturi modelate de mâna omului.

Pornind din nou la drum, am coborât ultimele serpentine și pante ale Trasfăgărășanului cu senzația că drumul a fost prea scurt și că plimbarea s-a sfârșit prea repede. Am oprit de aceea la popasul turistic de la Căpățâneni, lângă clădirea Electrocentrale Curtea de Argeș, acolo de unde pornește cărarea ce duce la Cetatea Poenari. Cei tineri voiau să urce, pentru mine căldura și oboseala acumulată au fost argumente pe seama cărora am hotărât să-i aștept chiar acolo. Ceea ce am și făcut: în timp ce ceilalți membri ai familiei escaladau cele 1480 de trepte până la legendara cetate a lui Vlad Țepeș, eu am ”descoperit” savoarea unei cafele proaspete, dar și curățenia și aspectul cu totul civilizat al unui loc în care se duce tot omul….

După întoarcerea alor mei de la cetate, niciun popas nu ne-a mai tentat până la Pitești, nici măcar Curtea de Argeș cu a sa minunată mănăstire. Pentru cei mai rar trecători pe acolo, ca și pentru turiștii de ocazie, orașul lui Negru Vodă este un popas care merită a fi făcut, pentru că oferă multe puncte de deosebit interes turistic.

A fost un drum lung și minunat, pe care recunosc, nu voi ezita să-l străbat ori de câte ori voi mai avea prilejul. Comparația cu Transalpina a fost desigur, inevitabilă. Și fără să fac exces de patriotism local (doar sunt argeșeancă!) afirm cu toată convingerea că nu voi putea niciodată să stabilesc o ierarhie între cele două șosele alpine, dar nici să pun semn de egalitate. Pentru că în pofida impresionantelor peisaje panoramice de la înălțimea celor mai înalte culmi muntoase, cele două nu seamănă una cu cealaltă, ba chiar aș putea spune că fiecare în parte oferă trecătorului ceea ce-i lipsește celeilalte. Pe plan publicitar, ceea ce-i lipsește Transfăgărășanului, dar nu și Transalpinei, este un site propriu, o pagină web permanent actualizată despre starea drumului și a vremii, pentru că așa cum știm cu toții, traseul nu e practicabil tot anul cu mijloace rutiere. Informațiile de ultimă oră ar fi de neprețuit pentru orice turist care dorește să străbată această impresionantă șosea.

Iar voi, dragi cititori, dacă nu veți vedea cu ochii voștri aceste două minunate căi rutiere și peisajul ce le înconjoară, veți avea nevoie de un enorm efort de imaginație, plămădit în parte pe seama fotografiilor, dar ciunt în ceea ce privește trăirea, sentimentul și emoția….

---

VIZUALIZĂRI: 10160 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI