Grota Miresei – pregăteşte bani... ca de nuntă

TIPĂREȘTE

Slănic Prahova e o staţiune pe care nu o cunosc mai deloc, nu-mi vine să o vizitez niciodată iar acum am înţeles şi de ce. Vestigiile comuniste rămase par mai numeroase decât palidele construcţii noi, care nu impresionează. Am mai fost aici cu 10 ani în urmă, ca să văd salina, dar am constatat că nu am reţinut nimic şi nici nu e de mirare, atunci, ca şi acum, am rămas cu o impresie generală de dezolare, deprimare şi resemnare, precum mireasa cu pricina.

Şi, fiindcă prietenii noştri belgi, de acum cunoscuţi vouă după apetitul pentru mâncare bună (vezi impresii), au dorit să guste o ciorbă de burtă adevărată, am riscat să ne aventurăm în prima cârciumă întâlnită în cale, cu numele straniu de Grota Miresei. De fapt, înainte de a vedea salina, ne-am abătut, în stânga, pe un drum în pantă (strada Baia Baciului) ce ne-a dus către un ştrand, care, probabil, vara, oferă ceva senzaţii turiştilor. Accesul spre ştrand se face prin acest restaurant, şansa noastră că s-a întâmplat în acest fel, pentru că am observat, în treacăt, ce frumos este amenajat şi că erau câţiva clienţi care nu păreau deloc nemulţumiţi. Am profitat repede că fiul meu dorea să încerce toaleta şi am făcut repejor un sondaj printre cei prezenţi, cu întrebări de genul dacă-i bună mâncarea, dacă e comestibilă ciorba de burtă şi dacă mai există prin Slănic un alt restaurant mai bun. Răspunsurile unanime de mulţumire ne-au decis să-l încercăm dar mai târziu, după o scurtă vizită prin ştrand şi la grota miresei, care chiar există în realitate. Bine, să nu exagerăm, este o grotă care nu impresionează prin nimic decât prin legenda ţesută în jurul ei. Astfel, conform spuselor localnicilor, în 1914 s-a format grota prin prăbuşirea unei minei de sare iar în 1920 o mireasă nefericită, la patru zile după nuntă, s-a aruncat din vârful stâncii pentru că părinţii au dat-o cu forţa unui mire care nu-i plăcea; astfel, acel loc, unde muntele de sare se întâlneşte cu apa adusă de ploi, a căpătat numele de Grota Miresei.

Un soare frumos şi o senzaţie de căldură plăcută ne-au însoţit, surprinzător, în acest ultim weekend de noiembrie. Un lac sărat, câteva construcţii supraetajate din lemn, bune pentru stat la plajă, o terasă deasupra, una dedesubt, anticipez că vara locaţia arată mult mai bine. Perfect şi acum pentru copiii noştri, care s-au apucat să arunce cu pietre în lac, distracţia lor favorită, spre marea mea deznădejde.

Am aflat de la personalul restaurantului că, de fapt, acesta este complexul de agrement Baia Baciului, fiind format nu numai din Muntele de sare (declarat rezervaţie naturală), cu Grota Miresei şi Baia Miresei (albă, plină ochi de sare), ci şi Lacul Mare numit şi Baia Baciului, cam de 5000 mp şi adânc de 7 m, precum şi Baia Porcilor de 1500 mp, sub 1 m, conţinând nămol terapeutic. În fine, totul sună atât de frumos când auzi informaţiile şi atât de deprimant în realitate, când constaţi că muntele se prăbuşeşte pe zi ce trece, iar staţiunea se degradează constant, ca Băile Herculane, de pildă, o bijuterie în perioada comunistă, acum potrivită pentru un film cu poltergeist (dar totuşi, ajutată mult de un cadru natural de excepţie, spre deosebire de Slănic Prahova).

După o jumătate de oră, ne-am retras în restaurant, undeva în dreapta de la intrare, într-un decor absolut românesc vânătoresc, cu trofee de cerbi, fazani, vulpi, cu mulţi ştiuleţi de porumb atârnaţi precum perdelele de lumini de Crăciun, cu borcane de murături şi alte elemente ornamentale de bucătărie, care îţi atrăgeau instantaneu privirea. Am remarcat un şemineu, o colecţie salină înşirată în jurul încăperii, tablourile de sfârşit de secol XIX, când staţiunea intra în circuitul balnear. Ce vremuri!

Şi, deşi cornul abundenţei de decoraţiuni parcă suflase înadins într-acolo, totul plăcea ochiului, fără să-l deranjeze, aşa cum te-ai fi aşteptat, creând o atmosferă de basm românesc.

Basm care s-a întrerupt brusc, odată cu răsfoirea meniului. Preţurile sunt de sărbătoare, ca şi ambianţa, o ciorbă de burtă 10 ron, smântâna 2 ron, ardeiul şi pâinea costau şi ele, un felul doi pornea de la 20 ron, fără garnitură sau salată care costau de la 7 ron fiecare, desertul pleca de la 12 ron o plăcintă sau crema de zahăr ars şi mergeau până la 18 ron, profiterolul.

Exista şi un meniul zilei la 25 ron (două variante), cu ciorbă, felul II şi desert, mai ieftin ca la Paris dar mai scump ca în Bucureşti în buricul târgului. Aş fi de acord dacă restaurantul ar fi strămutat într-o zonă turistică a ţării cu peisaje de vis şi afluenţă de turişti cu buzunarele pline (ca o alternativă la Taverna Sârbului din Sinaia, de exemplu). Dar în locul dezolant în care este el amplasat, în mijlocul unei populaţii care nu pare a depăşi nivelul scăzut-mediu de trai, este ca o provocare burlescă.

În fine, după lecturarea fără pic de entuziasm a meniului, ne-am oprit la patru ciorbe de burtă şi două ciorbe de perişoare, cu toate adiţionalele, la care s-au adăugat, in time, două porţii de cremă de zahăr ars, două beri româneşti (belgii mei erau sătui de bere flamandă, cum e posibil?), trei sucuri şi o vişinată de casă (50 gr., 5 ron, în sfârşit un preţ decent), foarte bună. În acorduri de muzică populară, vişinata şi compania plăcută a prietenilor noştri m-au făcut să mă destind treptat şi să aştept cu nerăbdare ciorbele de pomină. Mărturisesc că aveam mari emoţii, sunt al fan al ciorbei de burtă dar pot să număr pe degetele de la două mâini locurile din ţară unde am mâncat ceva adevărat, cea mai bună fiind aceea făcută de tatăl meu, de la care nu am reuşit să învăţ nimic, spre marea mea ruşine.

Când au sosit, aveam emoţii, mă gândeam că ceva naşpa ar putea să ne strice cheful, dar, nici vorbă, şi ciorba de burtă şi cea de perişoare au fost la înălţime, porţii nici prea mari dar nici prea mici, foarte gustoase şi nu trebuia să pescuieşti pentru niţică burtă, fără a fi în exces, totuşi.

Ospătăriţa era trecută de prima tinereţe dar amabilă, plăcut impresionată de băieţelul meu, mare vrăjitor de felul lui, care a dat-o gata cu câteva complimente bine ţintite (Nu l-am învăţat eu, dar merg la fix întotdeauna!). Dragi chelneri şi ospătari, nu aţi vrea voi să faceţi un efort şi să nu mai exclamaţi niciodată la clienţi: „Atât?!! Doar atât?!! ”? Nimic nu mă înnebuneşte mai tare decât ticăitul pendulului când vreau să dorm şi întrebarea asta stupidă, tipic românească. Adică, doar ciorbă şi desert? Fără căzut sub masă de atâta mâncare?! Nici nu-mi pot imagina tonul sau faţa ei dacă aş fi solicitat doar o apă plată cu lămâie şi atât. Oare ar fi reuşit să-şi mascheze dispreţul sau dezamăgirea?

Crema de zahăr ars nu a fost rea, dar nici o revelaţie, a pus însă capac foamei noastre deja potolită bine de preţurile condimentate.

Per total, consumaţia a ajuns la 120 ron, fără bacşiş, pentru 4 adulţi, un puber şi un băieţel mititel, ospătăriţa insistând pe faptul că ne-a făcut un discount, nu am înţeles de cât şi de ce. Surprinzător pentru mine, dar nici măcar nu am întrebat!

La ieşire, pe o măsuţă erau un platou mare cu ghiudem, slăninuţă, telemea, ceapă roşie, extrem de apetisante şi un ulcior de ceramică cu ţuică. Aşa că, am făcut acum ce ar fi trebuit să fac la intrare, am gustat un pic din aperitive şi, chiar dacă telemeaua era extrem de sărată, slăninuţa era moale şi ţi se topea în gură. Am observat, citind celelalte review-uri despre locaţie, că această întâmpinare frumoasă a clienţilor este o tradiţie şi că aperitivele se schimbă periodic, având acelaşi gust deosebit.

În final, trecând peste amănuntele semnificative legate de preţ, este un restaurant frumos cu o mâncare gustoasă, care ar da clasă câtorva locaţii similare de pe Valea Prahovei.

Nu-mi permit eu să dau sfaturi, restaurantul era ocupat cam un sfert, duminica la ora 15.00, dar, mă întreb, ce s-ar întâmpla dacă preţurile ar mai scădea un pic, aşa, ca în perioadă de criză? Hei, mă aude, oare, cineva?

---

VIZUALIZĂRI: 11022 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI