GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Pelerinaj de o zi la schitul Iezeru.
Pentru că biserica din cartierul meu poartă și hramul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezeru Vâlcii, preotul paroh a reușit să obțină, pentru câteva zile, moaștele sfântului și astfel, a organizat un pelerinaj pentru aducerea moaștelor în procesiune; acest eveniment a fost posibil deoarece în câteva zile urmau să se împlineasca 6 ani de la târnosirea bisericii.
Sfântul Antonie de la Iezeru Vâlcii a fost un negustor din vemea lui Constantin Brancoveanu, dar cu timpul a îmbrățisat viața monahală, lasând toată averea sa bisericilor. În total a trăit 92 de ani, dintre care, 28 in sihăstrie.
În dimineața aceea de septembrie, la ora 6, când încă „umblă lupii prin oraș˝, noi ne-am adunat în biserică pentru că preotul a săvârșit o slujbă scurtă cu rugăciuni pentru călătorie. După aceea, ne-am îmbarcat cu toții în autocare. Două autocare, plus câteva mașini personale, astfel că eram în total în jur de 100 de persoane. Fiind o ocazie deosebită, din partea bisericii, s-a chemat și un cameraman profesionist care a filmat și fotografiat totul.
Cu noi, printre pelerini, a venit și un călugăr de la Sihăstria Rarăului, dar fiind bolnav de cancer, stă mai mult prin București, pe la spitale. Se plimba, săracul, dintr-un autocar într-altul și ne povestea la microfon ce minuni a făcut Dumnezeu cu el.
Ca să facem un popas, ne-am oprit la Dealu Negru pentru a mânca vestiții mici de acolo. În afara de acest popas, nu ne-am mai oprit, ci am mers direct la schitul Iezeru. O bună bucată de drum a fost formată numai din serpentine și am intrat pe un drum forestier unde mașinile au parcat și noi am mai mers pe jos puțin. Am uscat scările schitului și am intrat în biserica unde am fost întâmpinați de moaștele Sfântului Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea și părintele Onufrie (călugarul despre care am scris mai sus) a făcut niște rugăciuni de mulțumire pentru faptul că am ajuns acolo cu bine. Biserica despre care vă spun, era nouă și era construită în continuarea chiliilor. Biserica veche, situată în mijlocul complexului monahal era în curs de restaurare.
Din biserică am fost sa vizităm peștera în care s-a nevoit Cuviosul. Această peșteră se afla undeva la altitudine și pană să începem să urcăm, am putut să vedem și gospodăria maicilor cu grădini cu legume care iți făceau poftă, dar și cotețul păsărilor. După cum vă spuneam, apoi am început să urcăm. Mi-am dat seama cât antrenament au măicuțele care urcă în fiecare zi acolo pentru a aprinde lumânări. Au și antrenament, și curaj, căci drumul e destul de anevoios, abrupt și cu râpe. Puține persoane în varsta s-au încumetat să parcurgă acest drum, ținând cont că erau și porțiuni în care erau bare de susținere. Într-un final, am ajuns la peștera lucrată în piatră chiar de către Sfânt și am intrat pe rând să ne închinăm. Acolo preoții care erau cu noi au ținut slujba acatistului. Am aflat că la puțina distanță de această peștera se nevoiesc două măicuțe, care duc viață de sihăstrie. Bineînteles că nu am fost acolo, pentru a nu le tulbura liniștea.
Eu nu mai mâncasem până atunci coarne (fructe), dar acolo am avut ocazia pentru că erau o mulțime de astfel de arbuști și am putut aduna câteva.
La întoarcere, calea era mai ușoară, fiind coborâre, dar la fel de periculoasă pentru că se putea aluneca pe acel pământ.
Pe măsură ce ne apropiam înapoi de schit prindeam curaj, îmbiați fiind de mirosul de mâncare ce venea dinspre trapeza mănăstirii. Când am ajuns, măicuțele ne așteptau cu masa pregătită, dar trebuia să intram în serii, nefiind spațiu pentru 100 de persoane (trapeza avea o capacitate de 30-40 de locuri). Acolo am cam uitat toți de evlavie și abia așteptam să ne vină rândul. Pentru că măicuțele duc o viata mai aspră, la această mănăstire nu se manâncă cu carne, deși era într-o zi de joi. Însă ciorba de cartofi și iahnia de fasole au avut un gust așa bun și nu le voi uita niciodată. De câte ori văd acum aceste mâncăruri, îmi dau seama că nu pot concura niciodată cu cele mâncate acolo. Când am ieșit din trapeză, pe o masă erau carafe cu lapte bătut și pelerinii iși turnau în căni. Mama s-a mirat când a văzut că mă uitam cu poftă la acele carafe, pentru că știe că eu nu prea mă omor cu laptele bătut. Dar m-am dus și am băut două căni pline. Părintele Onufrie, deși bolnav de cancer la o vârstă atât de fragedă (23 de ani), ne-a făcut o surpriză, cum de altfel multe alte surprize ne-a făcut. Suferința l-a învățat că trebuie să ne bucurăm de fiecare dar al lui Dumnezeu. Cozonacul făcut de cuvioșia sa (care a ajuns la toată lumea), aveai senzația că e făcut de cel mai bun patiser.
După ce am mâncat cu toții, preoții au luat moaștele din biserică. Mi-a rămas în memorie chipul unei măicuțe foarte în vârstă care stătea în genunchi și plângea de dorul sfântului care urma să plece pentru doar câteva zile la București. Am înțeles, din evlavia sa, că îl venerează și că îl consideră ca pe un părinte, prieten și ocrotitor, ca și cum acesta ar fi înca în viață. Am mers în procesiune până la o fântână din apropiere, unde era și o troiță. S-au făcut câteva rugăciuni, deoarece măicuțele ne-au spus că acel izvor a apărut la rugăciunea Cuviosului. Tot acolo ne așteptau și autocarele și un microbuz unde s-au depus moaștele.
Am oprit la Arhiepiscopia Râmnicului, unde am fost întâmpinați de un reprezentat al episcopiei. S-a ținut în biserică o slujbă și am primit binecuvântarea pentru a pleca la București.
La întoarcere nu am mai făcut opriri, decât la vreo două stații de benzină și la una dintre ele am asistat la o minune: stăteam în autocar, priveam pe geam, unde cu mare uimire am constat că părintele Onufrie, care până nu de mult se deplasa cu cârje și când l-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, era în cărucior cu rotile, ca să nu mai spun de faptul că era și orb și i-a revenit vederea datorită credinței puternice, se luase la întrecere, la alergat, cu unul dintre băieții care vin la biserică. Cineva a surprins minunea într-o fotografie, exact în timp ce părintele sărea un șanț (deocamdată nu găsesc CD-ul unde am acea poză, dar imediat ce dau de el, am sa pun aici imaginea). Toată lumea care a văzut, a rămas stupefiată, pentru că unul dintre diagnosticele părintelui era de necroză de cap femural.
Spre seară am coborât din autocar în București prin apropierea bisericii unde credincioșii care nu au putut să vină în pelerinaj, ne așteptau. Din nou în procesiune preoții au depus racla într-un baldachin spre închinare.
Câte zile a stat Sfântul aici, s-au ținut slujbe aproape în permanență, în cinstea sa și spre mângâierea sufletească a celor care veneau cu evlavie și credință și apelau la mijlocirea sa înaintea lui Dumnezeu.
Trimis de alexa91 in 09.03.13 12:28:18
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în #LA PAS PRIN OLTENIA.
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (alexa91); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
- Coordonate GPS: 45.20473700 N, 24.17172400 E - CONFIRMATE
ECOURI la acest articol
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@admin: aș vrea, dacă se poate, să adaug filmulețul din linkul acesta: youtube pentru că este realizat cu ocazia acestui pelerinaj.
Rezolvat.
Sunt multe minuni pe care nu le surprindem pixelat, dar le trăim, iar imprejurimile M. Iezer sunt unele dintre acestea...
La Iezer, măicuţele gătesc serafic, chiar dacă proteina de origine animală lipseşte, ele prepară mâncăruri care acasă sunt obişnuite, fără interes, dar care aici sunt mai gustoase. Drumul lung parcurs, iar apoi drumeţia prin pădure, spre peştera pomenită nu putea decât să vă deschidă apetituri pantagruelice. Am nimerit şi eu într-una din zilele când la cuhnia monahală măicuţele au pregătit supă de roşii cu zarzavaturi din grădinile situate în dosul curţilor mănăstireşti. Trapeză era inundată de miasme îmbietoare care testau cu succes reflexele pavloviene ale pelerinilor aşezaţi la mese. Copiii, cît sunt ei de ligavi, aici au păpat tot, fără îndemnuri suplimentare ori şantaje materiale.
Drumul spre peşteră se termină în poiana desprinsă parcă din basmele fraţilor Grimm, căsuţele cochete din lemn de brad ale măicuţelor care se roagă în apropierea lăcaşului Sf. Andrei, fîntâna cu ghizduri din care se scoate apă pentru jgheaburile vitelor, pomii sădiţi cu grijă şi iarba atent cosită, dau linişte şi absorb parcă toate grijile cotidiene sau perene.
La Deduleşti micii nu mai sunt ce au fost odată... De curând, au apărut zvonuri (din surse autorizate) că în compoziţia acestora s-au "strecurat" prin nebăgare de seamă, nechezături suave. Dacă până la apariţia acestor colportări, se vorbea că la Deduleşti sunt cei mai gustoşi mititei din ţară, iar câinii care amuşină printre mese dispar miraculos a doua zi, iacătă că au venit timpurile în care cabalinele de aiurea au intrat în legendele secrete ale micilor de Deduleşti, detronând patrupede canide din topul neoficial al animalelor care se întrec să intre în reţetele culinare din zona respectivă.
Nu vă faceţi iluzii, în anul 2010 când dvs. aţi poposit la tavernele deduleştiene, secretele erau încă bine păstrate, sub "oblăduirea" atentă a autorităţilor sanitar-veterinare.
@zapacitu: Este corect, majoritatea minunilor nu se pot tipări pe hârtii, dar cu siguranță rămân încrustate în sufletele celor ce le trăiesc. De fiecare dată mă gândesc că minuni nu erau numai „pe vremea sfinților˝, așa cum cred mulți, ci minuni se întâmplă în fiecare zi; noi trebuie doar să ne deschidem ochii și inimile pentru a le primi. La fel și cu sfinții; ei încă există, dar stau ascunși în chiliile sau peșterile lor, departe de ochii lumii. Iar dacă noi cumva alflăm de vreunul, dacă îi găsim vreun defect, nu îl mai considerăm ca fiind plăcut în ochii lui Dumnezeu, uitând că sfinții... tot oameni sunt.
Cât despre mâncarea preparată de măicuțe, chiar de nu era cu carne, eu încă mă gândesc cu jind la ea și mă gândesc: cu așa mâncare, să tot ții post! M-aș lipsi și de mititeii de la Dedulești pentru încă o ciorbă din aceea de cartofi. Nu știam că la Dealu Negru s-a introdus carne și de altă proveniență, dar nu m-ar mira. Când am fost acolo, auzeam pe cineva că spunea că locului i se mai spune și „La cățeaua leșinată˝- să aibă oare vreo legătură?
Mutat în rubrica "Schitul Iezer - Sfântul Antonie [Cheia], OLĂNEȘTI" (nou-creată pe sait)
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Aug.2024 Drumeție schiturile Iezer și Jghiaburi jud Vâlcea — scris în 13.08.24 de kemi27 din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2015 Schitul Iezer şi tragediile care s-au întâmplat acolo. — scris în 04.09.15 de Michi din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Nov.2014 Schitul Iezer - loc de rugaciune si liniste — scris în 13.03.15 de bica adriana din RM .VALCEA - RECOMANDĂ
- Oct.2013 O veche vatră de credință – Iezer (Vâlcea) // Schitul Iezer și Peștera Cuv. Antonie — scris în 30.10.15 de tata123 🔱 din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Aug.2011 In pas de bicicleta, pe la Schitul Iezer — scris în 08.09.11 de AndreeaG din RAMNICU VALCEA - RECOMANDĂ