Team building

TIPĂREȘTE

Cred că a fost ultimul sfârșit de săptămână perfect al unui început canicular de toamnă. Poate, tocmai ca o ispită de nerefuzat…

Dincolo de imaginea demnă de filmele cu Stan și Bran, a mașinuței încărcate cu șapte oameni serioși, care, cu icnete și vai, au ajuns la Fântâna lui Botorog. Binecunoscut reper pentru montaniarzi, o noutate absolută pentru mine, în acea frumoasă dimineață de septembrie.

Deși mi se spusese că va urma un traseu de vreo 11 ore, mi-am zis că, ce, nu am mai mers eu kilometri pe munte? Da, am mers. Deci, nici o problemă. Mai ales când am pornit la drum, pe panta spiralată din pădure, spre cabana Curmătura.

O adevărată preumblare de voie, de vreo două ore. Puțin cam cald, dar, una peste alta, în regulă. Ne mai intersectam cu diverși, îmbrăcați în echipamente mulate, cu șepci, rucsace și pioleți, iar discuțiile încropite mi se păreau de-a dreptul science-fiction… „Încotro?” întreba, cunoscător, onorabilul domn M, cel care ne gâdilase orgoliul să pornim în expediție. „Prin Șaua Crăpătura”, spuneau unii… „Pe la Turnu, apoi spre vârful Ascuțit”, ziceau alții, iar domnul M îi privea admirativ. „Pe la lanțuri?” „Da, pe acolo, apoi vrem să ajungem la Grind, poate dormim acolo, poate coborâm”. Iar eu îmi imaginam aventuri de vis, rupte din filmul Everest; oricum ceva departe de lumea dezlănțuită în care noi, protagoniștii acestei povești, ne ducem modesta viață cotidiană. De aceea îl priveam oarecum uimit pe domnul M cum se grăbea, de parcă îl mânau turcii, deși nu era decât un matinal opt și jumătate… Doar doamna L ne privea, compătimitor. „Eu am fost… Poate vreți să coborâm prin Prăpăstii și să mai stăm la taclale”… Aiurea, cum să coborâm prin Prăpăstii? Auzi, prăpăstii! Ce, suntem vulturi? „Tocmai, pentru că nu suntem”… a răspuns, cu blândețe, doamna L…

Iar poteca până la cabana Curmătura am parcurs-o voioși, toți cei șapte care ne îngrămădiserăm, cu noaptea în cap, în mașinuța domnului M. Cu oprirea de rigoare în Poiana Zănoagei, de unde am fotografiat artistic peretele calcaros vertical, gândindu-mă la potențialii alpiniști care s-ar fi încumetat să-i calce fruntariile…

Ultima porțiune, prin pădure, am străbătut-o alene, mai o discuție, mai o ciupercă, până când, brusc, după niște copaci, am ajuns la colțul cabanei. Unde am găsit o atmosferă veselă, cu oameni de toate vârstele, unii care își făceau încă toaleta de dimineață, fie de la corturile din vale, fie de la priciul cabanei. Inspirat, bântuit fiind de unele presimțiri de pe drumul anterior, am cumpărat o sticlă de apă la jumătate – nu aveau alta – pe care am golit-o instantaneu, apoi m-am îndreptat spre masa din lemn, cu vedere la creastă, unde adăstau prietenii mei. Am zăbovit câteva minute, am glumit, am schimbat binețe cu ceilalți turiști, printre care am regăsit pe cei câțiva în costume mulate și pioleți – sau poate că erau alții, dar în aceeași ținută. Apoi, domnul M a dat semnalul plecării… „Sigur nu vreți să vă întoarceți prin Prăpăstii?” a întrebat doamna L. Mult mai târziu i-am înțeles privirea...

Am pornit pe dincolo de cabană și ne-am oprit la un izvor, de sub poteca cu dungă albastră. În timp ce ne umpleam sticlele cu apa căreia aveam să îi simt lipsa câteva ore mai târziu, am apucat să aud cum domnul M bombănea ceva despre dunga galbenă, pe care o părăsisem când am ajuns la cabană. Cum că, adică, nu eram pe drumul cel bun, dar se gândea el la ceva...

Și am pornit, în sus, alături de onorabilii domni M și S, împreună cu stimabila doamnă R. Ceilalți, lipsiți de curaj – am zis eu, inițial, dar, doar mai înțelepți, aveam să cuget ulterior – au rămas la cabană, pentru a coborî prin Prăpăstii, ce-or fi fost alea...

Bun, la început, drumul a fost normal, un urcuș prin pădure, poate puțin cam abrupt, dar, totuși, fără vreo dificultate evidentă. Chiar m-am mirat să văd cum domnul M rămânea în urmă. Pentru ca, apoi, să dăm de ceva grohotiș, dar, iar, nu l-am băgat în seamă, mânat de niscaiva adrenalină. La puțin timp după, poteca s-a îngustat simțitor și, la o pauză între copaci, s-a ițit prima prăpastie și prima priveliște copleșitoare asupra cabanei Curmătura, unde, cu o poză puternic zoom-ată, ne-am descoperit prietenii, ceilalți trei, care puneau lumea la cale, la adăpostul spătarelor din bârne ale băncilor cu vedere la creastă.

Nu știu de ce, m-am simțit pentru o clipă un personaj din „Toate pânzele sus”, în urcușul acestuia prin înălțimile patagoneze... Nici nu bănuiam cât de aproape de adevăr eram. Dar nu atunci, la jumătatea urcușului pe traseul zis Karol Lehmann... Care, îndată după prăpastia adâncă, a început să se înșurubeze pe lângă o stâncă înaltă, calcaroasă, în plin soare, de credeam că o să ne coacem ca niște gândaci... Apropo, imaginația-mi mă ducea la cuiburi de viperă ascunse pe sub pietrele calde... Tot acolo, pe urcușul pietros, am întâlnit o familie dublă – mama, tata, fiica și ginerele (sau fiul și nora, nu știu), care coborau spre cabană. Veseli, veniseră dinspre Turnu, pe lanțuri. Zburdau, nu alta, iar tânăra a și comentat că iar urmează traseul căprițelor. Naiv, am râs, crezând că se exprimă metaforic. Aiurea!

Poteca a părăsit adăpostul peretelui stâncos, ca să dispară; doar marcajul se zărea, undeva, vertical, pe alte pietre, de am zis că e o glumă sadică. Nu era o glumă sadică, pe acolo, pentru prima oară în acea zi, aveam să mă folosesc de toate cele patru membre ca să înaintez. Tare! Dar scurt, deoarece, imediat, ne-am trezit pe drumul de creastă către ceea ce se numește Padina Închisă. Cum domnul M tot rămânea în urmă, am adăstat în șaua largă, cu vedere de vis spre Țara Bârsei. Și am admirat cum, ca pe bulevard, grupuri-grupuri mergeau ba spre Vîrful Ascuțit, ba spre Turnu. Oare ce or fi alea?

La un moment dat, am întrebat un montaniard cu ștate vechi – haine bătute de vreme, clop boțit, din vremea războiului de secesiune american, bocanci scâlciați și tatuaje șterse pe brațe, ca la 50 de ani – cum crede el că e mai comod de coborât spre Curmătura. S-a uitat la noi, pantofarii, plin de milă, dar și de admirație – probabil că se întreba cum de am supraviețuit până acolo – apoi a răspuns, alegându-și cu grijă cuvintele, ca să nu ne jignească, poate, că e mai bine să ne întoarcem pe unde am venit, pe Lehmann, adică, deși, în timpul urcușului, doamna R și cu mine decretasem clar că trebuie să căutăm alt traseu, acela părându-ni-se mult prea dificil – câtă copilărie și naivitate în acest decret! ”Dar cum e pe la Turnu?” „A, nici vorbă, pe acolo e mai bine să urci, nu să cobori”...

Foc și pară s-a făcut domnul M, abia ajuns în șa, când a auzit o asemenea neghiobie. Dar nici vorbă, nu mai urcăm la Vârful Ascuțit, pentru că nu îl mai ținea un picior, coborâm prin Turnu, că e mai scurt și mai sigur...

Da?

Eh, o să vedeți!

După o oră de odihnă în șa, am pornit spre vârful Turnu, pe drumul de creastă. Chiar de creastă, pe o potecă îngustă, mărginită de prăpastia adâncă ce lăsa privirii Plaiul Foii și șoseaua, cam așa cum se văd asemenea lucruri de obicei din avion. Apropo de avion, micul aeroplan ce făcea zboruri de agrement își târa existența la sute de metri SUB noi, de ne-am umplut piepturile de mândrie... Doar pentru puțin, deoarece domnul S, cincizeci de metri mai încolo, după ce și-a închis aparatul de fotografiat, a râs, arătând cu degetul în sus. Poteca era foarte bine marcată cu cercul roșu, doar că, de acolo, părea dintr-un film de desene animate. Cum spuneam, până atunci, poteca era străjuită de o prăpastie, la stânga și de stânci sau copăcei, la dreapta, dar, totuși, putea fi numită potecă. Dar de acolo, marcajul urca vertical, pe piatra calcaroasă. Nici urmă de potecă, în sensul clasic al înțelesului. Ioi! Pune-te și cațără, exact ca în copilărie. Priza înseamna trei puncte de sprijin, niciodată mai puțin... Și, pe cât posibil, nasul în stâncă, nu privirea în prăpastie. Și așa am ajuns iar pe poteca de creastă, de data asta plină ca pe Lipscani, la Turnu. Cu o priveliște incredibilă spre Piatra Mică, Zărnești și chiar cetatea Râșnovului, în zare. Vremea era incredibilă, senin, fără nici o adiere de vânt! Chiar și montniarzii de clasă se mirau și se bucurau, ca niște capre negre, pe colții periculoși de stâncă.

Am stat, am chiuit, ne-am fotografiat la răscrucea traseelor, am râs de ne-curajul prietenilor noștri și am purces la coborâș. Ce mai putea fi rău de acum? Iar domnul M, expertul nostru, ne asigura că el știe, că totul va fi lejer. Așa că am pornit, doamna R prima – noi, fiind cavaleri, am lăsat-o – eu, domnul S și domnul M, închizând coloana. La început a fost ușor, o serpentină abruptă, dar sigură. Până când doamna R s-a oprit pe un ștei, ca să lase un grup de tineri să urce. A durat ceva până ce au urcat toți, timp în care am închegat discuția cu cei ajunși. „Mai e mult până la cabană?” Nu știu cine m-a pus să deschid gura, crezând că mai avem vreo oră de plimbare... „A, noi urcăm de două ore jumate, dar cred că o să faceți vreo trei”... Oare cât de ageamii păream, dacă era a doua oară în decurs de 60 de minute când ni se făceau asemenea complimente? „Păi?” „A, aveți abrupturile astea de coborât, apoi câteva de urcat, apoi vin porțiunile cu cablu. O să vă distrați”. Și au plecat, mai departe, pe drumul lor.

Și noi, pe al nostru...

Vertical, în jos, cu priză – știți, mereu, trei puncte de sprijin... Dacă până acum ni s-a părut greu, de acum... Am pus aparatul de fotografiat în rucsac, mi-am dat jos ceasul de la mână și, gata, ca o capră neagră. Acum începeam să pricep poanta cu traseul de căprițe al tinerei de pe Lehmann. Acolo era, într-adevăr, de căprițe, deoarece caprele abia aici se regăseau.

Și dă-i, și luptă... Unul, doi, al treilea abrupt, nu se mai terminau. Dar era palpitant; probabil că suprarenalele și-au făcut norma anuală de adrenalină.

Asta, până când au apărut cablurile de oțel... Mai întâi unul orizontal, așa, de încălzire, doar ca să îți verifici aderența tălpilor bocancilor pe roca verticală, căci altfel nu puteai traversa. Și au urmat... Mai oblice, mai verticale, vreo trei coborâșuri. Și, colac peste pupăză, la un moment dat, iar film de desene animate... Punctul roșu a luat-o din nou, în sus, vertical, pe pietre, încât domnul S, care tăcuse până atunci, în spate, a bombănit: „Dar, parcă trebuia să coborâm”. Am urcat, cu nasul la perete, zidul vertical, doar ca să sărim, la propriu, pe cablul care te purta, orizontal, peste o altă prăpastie. Unde ne-am întâlnit cu alt grup de tineri, care urcau. Cred că am dezamăgit o tânără domnișoară, povestindu-le ce îi așteaptă, că prietenul acesteia, montaniard, după aparențe, a simțit nevoia să adauge că ceea ce trăisem până atunci a fost partea relativ ușoară a drumului. Nu am vrut să îl credem, dar realitatea acelei zile ne-a învățat o lecție: „dacă ți se pare că drumul de acum e greu, așteaptă doar etapa următoare”... Din păcate, puștiul a avut dreptate, deoarece ultimele trei porțiuni cu cabluri au fost diabolice. Iar la ultima, a trebuit să facem un tur de imaginație și de forță; aici, doamna R mi-a cedat întâietatea, pe principiul că, decât ea, mai sigur e să cad eu. Cavaler, ca de obicei, m-am conformat și, după ce am rămas suspendat între două stânci, am cugetat că cel mai bine e să îmi iau avânt, să dau drumul picioarelor în abis și să pendulez din brațe dintr-o parte în alta. În fond, viața e frumoasă!

Ceea ce am făcut, pasându-le și celorlați, care așteptau deznodământul, secretul fericirii. Și așa am reușit cu toții să ajungem teferi pe poteca prin pădure, care avea să ne ducă, în cele din urmă, la Curmătura. Bine, probabil că supraviețuirea noastră miraculoasă se datorează încăpățânării destinului de a crede că niște astfel de ageamii pot numai să se încumete a gândi un astfel de traseu, darămite să îl efectueze...

Să nu credeți că ceea ce a urmat până la cabană a fost parfum, dar, pentru noi, cele câteva mici escalade care ne-au mai așteptat, au fost simple jocuri de copii. Așa că am zburdat până la izvorul din care ne-am adăpat din belșug. Îl părăsisem la ora 11, iar acum era 17... Dar priveam în sus, la peretele vertical, alb, calcaros, cu un sentiment straniu.

Am Fost Acolo!

De aceea, nu am mai pierdut vremea; în fond, un învingător nu mai are ce să caute lângă victima sa, o dată bătălia încheiată și am purces la vale, prin Prăpăstii, adică pe acolo pe unde refuzasem să cobor, șase ore mai devreme. Pe cât de înfricoșătoare este denumirea traseului, pe atât de banal este. O coborâre de voie pe un drum forestier. Atât doar că, la un moment dat, intri în așa-zisele Prăpăstii; un canion, de fapt, săpat de secul Râu Mare... Un canion spectaculos, care arunca umbre fantomatice acum, la apus de soare.

Undeva, pe la un 19.30, regăseam mașinuța, care se odihnise, binemeritat, la Fântâna lui Botorog... Doar ca să privim, încă o dată, din depărtare, un perete vertical, înalt, alb...

---

VIZUALIZĂRI: 2471 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI