Cabana Fata Padurii - Arpas, muntii Fagaras

TIPĂREȘTE

Acum cativa ani voiam sa traversam Transfagarasanul pornind din nord din comuna Carta. Nu am rezistat amintirilor puternice si l-am rugat pe sot sa faca un mic ocol pe la cabana Fata Padurii la cativa kilometri de Arpas si de unde incepea drumul spre cabanele Turnuri, Podragul si varful Moldovanu. Am gasit-o in ruina, cu geamurile sparte si un aspect care dadea impresia ca demult nu mai trecuse nimeni pe acolo. Am intrebat doi localnici ce s-a intamplat cu fata padurii? Nu stiau nimic precis: ori ca a murit, ori ca a plecat in Germania, ori ca a fost inchisa (?).

Cu mult timp inainte, pe vremea in care cei ce cititi nu erati prinsi nici in previziuni demografice, cand parintii vostri nu erau proiectati iar bunicii va erau copilandri, adica in anii 1956-58, m-am angajat ca stagiara la Combinatul Chimic I. V. Stalin de la poalele Fagarasului. Prima impresie a fost de imens pentru ca intr-adevar pana la statia de alimentare cu apa mergeai kilometri costis prin padure iar in partea dinspre munte nu exista niciun gard. Ce le trebuia caprioarelor, vulpilor, ursilor si lupilor gard? Iarna, din sectia unde fusesem repartizata - fabrica de acid sulfuric - auzeam lupii urland iar caprioarele traversau zilnic aleile asfaltate ale Combinatului. Mi s-a pus in vedere sa nu ies din perimetrul sectiei si singurele drumuri permise erau la Pavilonul Administrativ, cantina si cabinetul medical. Mi-ar fi placut sa scap juma' de ora de mirosul de bioxid de sulf si sa ma rasfat in poiene. Atunci nu mi-a facut nicio impresie aceasta interdictie. Din fabrica mi-au ramas in amintire ciorapii de nylon perforati de gazele acide, mirosul de slana si pastrav prajit pe cuptoarele de pirita pe care muncitorii isi preparau dejunul cat si ratia zilnica ca spor de toxicitate constand in juma’de paine neagra aburinda, juma’ de litru de lapte gras de bivolita si o conserva mare de carne de poc in suc propriu, adica intr-o grasime alba si moale care era aproape tot atat de buna cat si carnea. Aveam program de sase ore si dimineata ne lua autobuzul fabricii din centrul oraselului, la sase juma’ si nu de putine ori am simtit ca inghetam la minus 27 – 30 grade. Locuiam intr-un bloc cu un singur etaj de tip gruzin si doua familii cu doi copii imparteam un apartament de doua camere. Blocul era construit de rusi in timpul in care a functionat Sovrom, un fel de societea mixta in care noi veneam cu materia prima si manopera iar ei luau produsele (ingrasaminte chimice), explozivi si bineinteles profitul. Initial a fost o fabricuta chimica de mica importanta rechizitionata de nemti care au parcelat terenul, au tras sosele de asfalt si au pus bazele sectiei de nitroglicerina. Apoi au venit rusii si dupa moartea lui Stalin Combinatul a devenit romanesc, cu numele de C.Ch. Victoria iar colonia muncitoreasca Ucea s-a transformat in orasul Victoria. Mancam la cantina: supa de varza sau fasole, cartofi de Fagaras si multa carne de porc sau vita - gatite gras, gustos, ardeleneste. Din firava piata incropita langa gara abia puteam lua o gaina sau un ou pentru fetita. Fumam Marasesti si Carpati si la nevoie Nationale. La cantina am remarcat o femeie frumoasa, de vreo 40 de ani, trupesa, inalta, blonda, cu niste ochi cu care cand te privea te punea in inferioritate. Era un fel de sefa de sala sau bucatar sef si dupa cum o tratau directorii si personalitatile Combinatului era cineva pe plan local. Curand am aflat ca i se spune fata padurii iar numele ei adevarat sasesc nu-l mai retin. Avea o cabanita in munte unde primea oaspeti si nu putine au fost datile cand la cabana ei se organizau adevarate chefuri. sau se consumau mici aventuri inerente unui oras mic. Se spunea ca a trait cu un partizan care a fost ucis, altii ca a furat alimente de la cantina ca sa-i ajute, altii ca i-a tradat. Pentru mine era o figura exotica si abia acum dupa peste cincizeci de ani, punand cap la cap ce mi-a mai ramas in memorie cu ce am mai citit, persista un semn de intrebare asupra fetei padurii.

In anii 1948-1956 in mai toti muntii Romaniei s-au refugiat si au luptat echipe de partizani proveniti din studenti inflacarati, militari regalisti, elevi cu capul plin de idealuri, tarani saraciti de cote, fosti legionari, taranisti si liberali fugind de Gherla, in general majoritatea intelectuali. Actiunea lor romantica si eroica in acelas timp avea la baza ura contra comunismului, credinta crestina si regalismul. In partea de nord a muntilor Fagaras s-a constituit un grup condus de studentul Ion Gavrila zis Ogoranu acesta avand sansa sa supravirtuiasca si dupa caderea comunismului. Au fugit in munti in 1946 si au fost sprijiniti cu alimente si imbracaminte de satenii din comunele apropiate cum ar fi Carta, Avrig, Lisa (satul natal al lui O. Paler), Vistea si Vistisoara, Dragus si altele. Daca la inceput securitatea nu i-a considerat un pericol statal, dupa 1950 a organizat un centru de coordonare la Sibiu cu misiunea de a-i prinde si chinui pana vor spune legaturile si subventiiile pe care le au. Dormeau in fanete, soproane, magazii, isi lasau scrisori in puncte de ei stiute pe cararile muntilor si practic Grupul carpatin din muntii Fagaras tindea sa faca din regiune o insula de libertate. Nu aveau un loc stabil in care sa se adune: azi erau la Balea, maine la Mrea Sambata, poimaine erau vazuti in sat, raspoimaine pe Negoiu. Ca prima masura au fost infiltrati sau cumparati informatori in si din familiile partizanilor. Chiar mama lui Ioan Gavrila s-a rugat de preotul comunei sa nu-l mai pomeneasca pe fiul ei la morti, ca el traieste si astfel a aflat securitatea. Au fost foarte multe ambuscade in care partizanii trageau ca sa-si salveze viata practicand o lupta de gherila. In 1952, au descins la cabana Balea, au luat bani, alimente si echipamente de la turisti dand in schimb chitante, au transportat in locuri ascunse o parte din povara dar cand s-au intors sa ia restul ii astepta securitatea.

Povestea asta am auzit-o de la cabanierul de la Balea lac dupa cativa ani. Cine era prins era chinuit ca in Evul Mediu sa vorbeasca si cativa dintre ei, printre care si un medic, fiindu-le teama ca nu mai suporta schingiuirrile s-au sinucis. Eu am trait o experienta reala: aveam un maistru in sectie, un om foarte sociabil, bun familist. La un moment dat nu a mai venit la serviciu si mi-am pus probleme cu acoperirea turei, Dupa vreo doua zile a venit un tovaras care m-a intrebat daca maistrul a vorbit la singurul telefon cu fir de exterir de la mine din birou ‘’Si ce a spus?’’; "Nu stiu ca am iesit din birou’’. S-a uitat dezaprobator la mine si ulterior s-a raspandit zvonul ca maistrul delapidase. Ce? Vitriol? N-am mai auzit de el. Pedeapsa era clara: condamnarea la moarte si executia. Ata se strangea tot mai tare in jurul gatului, deja cazusera destui, populatia terorizata de securitate incepea sa-si apere pielea, partizanii erau din ce in ce mai singuri. Atunci americanii au hotarat sa-i salveze - era in plin razboi rece si dadea bine - dar parasutistii veniti sa-i recupereze au cazut in mainile comunistilor, prin delatiunea spionului Kim Philby care a informat NKVD-ul. Nu mai aveau alta alternativa decat sa fuga din tara. Numai ca si aceasta actiune a fost pusa la cale de securitate care trimitea infiltrati ce le stabilea o data si o adresa de la care erau arestati. Cativa incapatanati printre care si Ion Gavrila au refuzat sa "plece", preferand sa moara pe pamantul tarii. A fugit in judetul Alba avand pronuntate in urma lui cateva condamnari la moarte. A stat ascuns 29 de ani, da 29, baricadandu-se intr-un dulap din casa cand intra cineva, pentru ca in 1976 sa fie prins in urma unei delatiuni. I-a fost comutata pedeapsa in inchisoare pe viata gratie interventiei lui Nixon. Sansa istoricilor a fost ca a apucat sa mai traiasca ani buni, pana in 2006 si sa scrie cateva volume despre miscarea partizanilor din munti. Aici nu discut crezul lui politic, poate discutabil, ci de sacrificiul pentru onoare si exemplul de darzenie pe care ni l-a dat.

Fata padurii, frumoasa sasoaica din Arpas, de existat a existat, am cunoscut-o… i-a tradat sau i-a ajutat?

---

VIZUALIZĂRI: 9681 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI