De la Horezu la Voineasa

TIPĂREȘTE

Vine weekendul… In Bucuresti, caldura mare. Ce sa facem, un’sa mergem? Trebuie sa gasim un loc unde sa putem respira… Iar daca mai avem si ce vedea in zona, cu atat mai bine. Luam harta si desenam un contur imaginar in jurul Bucurestiului, cat sa incadram zona care ar putea fi acoperita in 3-4 ore de mers cu masina, ca plecam dupa ce iesim de la munca. Acu, incepem sa eliminam zonele a) in care am mai fost (de mii de ori) – si pica Valea Prahovei; b) in care e foarte aglomerat – si renuntam la zona Bran; c) in care iti rupi masina – si iese din calcul Transfagarasanul, la fel si zona Leresti – Voina; d) in care poate e la fel de cald ca la noi si tot asa pana cand pe harta ramane tot mai clara zona Horezu.

Evrika! Asta e!

Zona de deal, sigur trebuie sa fie frumos, iar de vazut, maaaama, cate sunt! Si n-am ajuns niciodata pe aici.

O scurta cautare pe site-urile pensiunilor din zona e argumentul final: cu 70 ron/ noapte putem dormi linistiti la pensiuni dragute de 3 margarete.

Ziua de vineri e dusa, asa ca nu ne propunem sa vedem nimic, nu ne grabim. Oprim in Ramnicu Valcea pentru cina, la cel mai grozav restaurant – mult peste ce puteam spera ca vom gasi: Gallo Nero, vizavi de C. E. C. -ul nou.

Locatie superba, mancare grozava, preturi decente. Stam pe terasa si, surpriza, chiar se poate respira, desi suntem “la sosea”: restaurantul e retras cu vreo 5 metri de trotuar si strada, iar spatiul acesta e acoperit cu pomisori si verdeata.

Ciorba de burta (7,5 roni) e perfecta asa cum au adus-o ei, nu ii mai trebuie nici smantana, nici ardei iute (parca ar fi facut-o mama), salata cu muschi de vita si parmezan e perrrrfecta (si la jumate pretul fata de un local probabil la fel de renumit in Bucuresti cum e Gallo Nero in Valcea) iar coastele de porc pe care le infuleca sotul “au gust de porc proaspat taiat”, dupa cum se minuneaza el.

Focaccia a fost iarasi o surpriza pentru mine, la fel cum si sotul s-a mirat ca salata lui de vara era mare si proaspata, frumos prezentata si nu ingramadita intr-un bol. Parca drumul e mai frumos acum, ca avem si burta linistita.

Oricum, si pana acum drumul a fost ok: nici stricat, nici aglomerat.

Pana la Horezu mai sunt 47 de kilometri, pe care insa ii facem pe intuneric. La 10 seara ajungem la Pensiunea Dana, click aici, ne alegem camera si-apoi iesim pe-afara sa respiram. Ca doar de asta am venit.

Desi nu obisnuiesc sa ma intind la vorba cu proprietarii de pensiuni – nu ma intereseaza nici cat au investit, nici cat de nesimtiti au fost aia dinaintea noastra nici alte vaicareli de genul asta, si multi din pacate nu stiu sa-ti zica de altceva, aici, la Dana, a fost alta poveste.

Proprietarul a stat cu noi afara pana dupa miezul noptii, la o sticla de vin, si-am povestit despre locuri prin care am ajuns si noi, si el, dar in perioade diferite, am dezbatut subiectul “panouri solare” si programul “Casa Verde” si cate si mai cate altele, fara sa se planga nici de cat il costa pe el sa intretina pensiunea si nici de cum nu se descurca sa-si scoata banii cu tarifele aplicate. In fine, a fost chiar placut. Mai ales ca am avut ocazia sa ma infofolesc intr-un jerseu moale, lucru pe care de cand asteptam sa il fac…

Dimineata ne trezim, deschidem geamul cat sa intre putin aer curat si… adormim la loc. E linistita si tare frumoasa zona… Cand ne trezim de-a binelea e deja tarziu, si hotaram sa sarim peste micul dejun. Aveam o lista cu multe locuri de vazut.

Atelierele de ceramica din Horezu si magazinele cu suveniruri sunt atractia oraselului. Sunt insirate pe strada principala si iti fac cu ochiul cu o gramada de produse. Noroc ca stim din povestile de aseara ca aici majoritatea marfii expuse nu e de prin zona…

Analizam putin oferta si constatam ca asa si e: jucarii din China, vaze din complexul Europa, vase de lut pe care scrie mare Korund. De unde sa mai stii ce e din Horezu si ce nu?

Dupa cateva magazine cu vanzatoare fitoase, dam intr-unul de o doamna amabila care ne explica diferentele: de exemplu castroanele de Horezu sunt frumos si migalos pictate doar in interior, dar pe exterior sunt nesmaltuite. Ele sunt modelate manual din lut, fiecare in parte, apoi puse unul in altul si bagate la cuptor. Daca ar fi smaltuite si pe exterior, s-ar lipi intre ele si s-ar strica. Celelalte castroane insa, facute in ungurime, sunt smaltuite pe exterior (au luciu) dar in interior nu poti zice ca sunt pictate.

Tehnica e alta: se stropesc cu cativa picuri de vopsea, in culori diferite, apoi acestea se intind si se amesteca, asa cum un copil ar amesteca acuarelele. Totusi, lumea le prefera: fiind smaltuite pe exterior, lasa impresia ca pot fi spalate fara probleme, desi doamna ne spune ca si cele de Horezu, asa poroase cum par, se spala tot asa de bine.

Asadar, avantaj unguri, mai ales ca vasele lor nu sunt facute manual ci turnate fiecare intr-o forma si bagate in cuptor. Si ungurii mai au un avantaj fata de horezeni: lutul din zona Harghita se usuca intr-o zi, doua, pe cand produsele lucrate cu lutul din Valcea au nevoie de doua saptamani sa se usuce.

Daca vreti ceramica de Horezu si numai Horezu, atunci luati-o pe strada Olari (de la Pensiunea Dana in sus) si acolo veti gasi mai multe ateliere de ceramica ale familiilor din zona. Preturile ar putea fi ceva mai mari decat prin centru, dar macar stiti ca ati luat ceva facut de oamenii din zona, ceva autentic.

Noi ne-am facut turul si vrem sa mergem mai departe. Avem nevoie insa de ceva bani, si aflam ca sunt 4 bancomate in oras. Fiind sambata, 3 erau in vacanta si functiona doar unul. Sfatul meu: nu mergeti fara bani “lichizi” in zona, duminica cine stie daca n-o vrea si al patrulea bancomat sa mearga si el la biserica…

Muzeul Trovantilor e un alt loc de pe lista lunga de obiective din zona. Ne intoarcem putin spre Valcea, cativa kilometri, si ajungem la Costesti - comuna care a intrat in istorie dupa celebra “batalie cu minerii”, cand acestia au fost impiedicati sa vina din nou la Bucuresti. Deci, daca vreti, puteti spune ca ati fost si la Costesti… S-ar putea ca satenii inca sa mai aiba casti si scuturi “confiscate” de la jandarmi, cum se laudau pe-atunci rudelor ce ii vizitau.

Ok, revenim la Trovanti. Oricum, si la fata locului am trecut de ei si dupa ce mi-am dat seama a trebuit sa ne intoarcem. Asa de bine sunt marcati… Reperul ar fi acesta: Muzeul trovantilor e intr-o curba mare la stanga, fix in varf de panta. Daca vedeti un panou pe care nu mai scrie nimic si o bariera ruginita, sa stiti ca tocmai acolo trebuie sa opriti. Trovantii mai sunt numiti de taranii din zona si “pietrele care cresc”.

Nimeni nu stie clar sa spuna cum au aparut, nici de ce la scurt timp dupa fiecare ploaie cresc si nici de ce se inmultesc. Geologii nu s-au pus de acord asupra originii lor, asa ca si satenii si vizitatorii se simt “ca-n filme” cand vad ca pe spinarea trovantilor mari si batrani incep sa apara “pui” rotunzi, identici cu strabunii lor.

In cariera de nisip de pe marginea drumului au mai ramas doar trovantii mari, mari de cativa metri si grei de cateva tone. Pe cei mici (mai frumosi, mai interesanti) mai degraba ii poti admira in magazinele de suveniruri din Horezu (nici macar nu am vrut sa stiu cat costa, nu incurajez deloc aceasta practica).

La fel, curtile oamenilor sunt pline de trovanti: ba isi proptesc poarta cu ei, ba isi marcheaza rondurile de flori. Barbarie… Si ca ziceam de trovantii care au mai ramas in Muzeu (Arie Naturala Protejata, cica) : noroc cu bariera aceea ruginita, care a fost pusa pentru ca oamenii luau si trovantii mari si ii foloseau la constructia caselor. Romania, mereu surprinzatoare…

Plecam de la Trovanti inapoi spre Horezu, ca vazusem pe drum un indicator spre Culele de la Maldaresti. Noroc ca citisem si pe AFA despre ele, ca altfel indicatorul acela micut nu era prea convingator. Dupa vreo 4 km ajungem.

Complexul Muzeal Maldaresti (taxa de vizitare 3 lei) are, spre norocul nostru, muzeograf, care ne plimba si ne spune cate ceva despre locul in care tocmai am ajuns.

Culele sunt niste constructii inalte, sub forma de turn – de fapt denumirea vine de la cuvantul kule, care in limba turca inseamna turn. Sunt case boieresti fortificate, cu peretii grosi, usi masive si guri de tragere, construite de boieri pe mosiile lor pentru a se apara de invaziile turcilor.

Motivul pentru care au fost construite, de a locui acolo in “vremuri grele” si nu permanent, explica simplitatea cu care au fost mobilate si numarul redus de camere.

Despre Cula Greceanu se spune ca este cea mai veche si ca a fost construita de catre unul din capitanii lui Mihai Viteazu, Tudor Maldar. Alte surse istorice spun insa ca a fost ridicata din temelii la sfarsitul secolului 18 de catre “jupan Gheorghe Maldarescu”. Iar numele de azi il are pentru ca a trecut, prin zestre, de la familia Maldarescu la familia Greceanu.

Daca va pasioneaza istoria, cu siguranta veti avea un partener placut de discutie in persoana volubilului domn muzeograf, care pare sa stie cate in Luna si in stele. El va va explica si despre picturile facute de Olga Greceanu, in interior.

Cula Maldarescu (1812) poarta si numele lui I. G. Duca, pentru ca acesta a cumparat-o in anul 1910 si a amenajat interiorul. Usa de gorun masiv se deschide si, in fata, vedem beciul. N-a mai ramas nimic inauntru, decat stalpii enormi de lemn, care sustin grinzile masive.

Daca n-ar fi fost pasiunea celor ce intretin locul, probabil nici mai sus, in spatiul de locuit, nu ar mai fi fost multe: in perioada comunista constructia cula a fost la un moment dat dormitor pentru tractoristi, si ei au facut focul cu podelele si cu o parte din mobila din incaperi.

I. G. Duca si-a construit aici, in 1912, si o casa de vacanta care azi poate fi vizitata. Iar in constructia care pe atunci era folosita pentru personal (slugi, sau cum li s-o fi zicand la vremea aceea), acum s-a amenajat un mini-hotel cu 5 camere de doua si trei locuri. Conditiile sunt modeste, intr-adevar, mirosul de vechi persista, dar camerele sunt curate, maricele, racoroase (fara a fi nevoie de aer conditionat), fiecare cu baia ei, iar in spatiul comun exista frigider, spatiu de gatit si chiar masina de spalat rufe.

Linistea, aerul curat si curtea imensa, plina de flori, iarba si pomii, sunt un argument bun pentru a da 60 de roni pe o noapte de cazare. Atata ca, pana in 10 septembrie, toate locurile sunt rezervate (si cand am fost noi erau toate ocupate).

Pestera Polovragi este urmatorul obiectiv pe lista. Ajungem in satul cu acelasi nume, il traversam, ajungem la Manastrirea Polovragi si acolo facem stanga, spre un drum forestier. Intram in Cheile Oltetului si peisajul ne face sa ne felicitam ca am ales aceasta destinatie.

Superb…

Masina poate fi lasata pe drum, in portiuni unde drumul e mai lat sau, daca ai tupeu cu carul, chiar in poarta pesterii. Noi n-am putut face asta ca ne-au luat-o altii inainte…

Am fost uimita de multimea de oameni in slapi care venisera, vorba aia, la munte, iar in pestera unde temperatura constanta este de 9 grade se plangeau de frig.

Am platit 2, 4 roni pentru intrare si am plecat singuri sa vizitam, desi la ora aceea conform programului ar fi trebuit sa plecam cu un ghid (tururile cu ghid s-ar desfasura la fiecare 30 de minute).

Ce-i drept, o doamna ne-a spus “mergeti ca va prind din urma”, dar ne-a prins cand deja noi ne intorceam. Probabil s-o fi bazat pe faptul ca accesul in Polovragi se face usor, pestera fiind lata (chiar si de 10 m) si inalta (2-8 metri). Din cei 9. 000 de metri lungime, cat are pestera, se pot vizita cam 800. Noi am stat inauntru cam 45 de minute.

Am iesit de la Polovragi si am intrebat unde duce drumul, daca e sa ne continuam drumul prin Cheile Oltetului. “La Voineasa”, ni se spune, si cum exact acolo doream sa ajungem, am zis sa incercam. Drumul e superb: merge paralel cu raul si trece prin padure, pe langa luminisuri pline de corturi. Totusi, fiind drum de pamant si piatra, ne-a luat aproape o ora sa parcurgem 12 km. Iar noi ar fi trebuit sa mai facem vreo 18 pana la lacul Petrimanu, de acolo sa mergem spre Ciunget si abia apoi sa coboram spre Voineasa. Un sofer de Aro, care ne-a explicat ca pe drum vom gasi stanci “cat capul de elefant”, ne-a convins sa facem cale intoarsa. Prilej cu care am ajuns iar pe DN si am mers spre Baia de Fier, sa vizitam si Pestera Muierii. Aici masina se lasa in parcarea cu plata si se urca pe o carare, prin padure, pana la intrarea in pestera. Se achita cate 6 lei/ adult, 3 lei/copil si 5 lei taxa foto dupa care ghidul isi incepe turul (aici se intra doar cu ghid, o data pe ora, la fix).

Din explicatiile ghidului am inteles ca aceasta este prima pestera electrificata din Romania, ca este cea mai lunga (ca galerie vizitabila) din Romania si a patra din Europa (desi pe net nu am gasit confirmarea…), ca cei 3.600 metri ai sai sunt dispusi pe 4 niveluri si ca intr-unul din ele au fost descoperite 165 de schelete de ursi de pestera.

Tot ghidul mai spunea ca anual aici ajung zeci de mii de vizitatori (ce-i drept, si grupul cu care am intrat noi era foarte numeros). Daca e sa dai crezare legendelor si “gurii lumii”, cum ca aici s-ar petrece minuni, atunci unii vizitatori probabil ca pentru asta vin. Caci sunt multi care spun ca, dupa mai multe vizite la Pestera Muierii, au scapat de infertilitate (in cazul femeilor) sau ca, daca aveau astm bronsic, diabet, reumatism, dereglari hormonale, depresii, stress sau insomnii, starea lor s-a imbunatatit.

Ce a uitat insa ghidul sa ne spuna: ca pestera are portiuni unde se ingusteaza si trebuie sa mergi aplecat pentru a putea trece, existand o zona unde mersul piticului este cea mai sigura metoda de a scapa de loviturile la cap sau spate.

Pentru o femeie gravida sau o persoana in varsta aceste portiuni sunt o proba de foc. Altfel, pentru persoanele fara probleme de sanatate nu exista nici o problema. Interesant la aceasta pestera este ca intri pe o parte si iesi pe alta – ca sa ajungeti la parcarea unde ati lasat masina trebuie sa mergeti pe marginea drumului national cam un kilometru.

Daca reusiti sa va prelungiti sejurul in zona Horezu, iata o lista de unde mai puteti alege niste obiective de vizitat, cu precizarea ca toate se afla la maxim 30 km de Horezu:

-Pestera Liliecilor, cu punct de plecare de la Manastirea Bistrita

-Pestera Ursilor, in apropierea aceleiasi Manastiri Bistrita

-Manastirea Bistrita, situata la 12 km distanta de Horezu

-Manastirile Horezu, Polovragi, Arnota, Surpatele, Govora, Manastirea dintr-un lemn

-Schiturile Papusa, Patrunsa, Sfantul Stefan, Sfintii Apostoli

- Parcul National Buila-Vanturarita, situat intre raurile Bistrita si Olanesti, numit si "Piatra Craiului din Oltenia”

-Cheile Bistritei, lungi de 1, 5 km, sunt cele mai înguste chei din Romania

Iar daca ajungeti in zona in luna septembrie, incercati sa vedeti daca nu cumva tocmai se desfasoara unul dintre aceste evenimente:

"Brâul de Aur", sarbatoare a jocului popular de la Barbatesti;

"Targul International al tiganilor", organizat in 8 septembrie in satul Bistrita, comuna Costesti;

"Festivalul Eco-Etno-Folk-Film" care se tine anual la inceputul lui septembrie, la Casa de Cultura "Dinu Sararu" din Slatioara. Aici sunt unde sunt premiate productii cinematografice de scurt metraj pe teme ecologice, etnologice si folclorice.

Stiind toate acestea, banuiesc ca sunteti de acord cu mine cand spun ca in zona Horezu nu va puteti plictisi si ca multi dintre voi nu stiati ca sunt atatea lucruri interesante de facut / vazut pe aici.

Pentru ca noi tineam mortis sa mergem mai departe, si pentru ca in sfarsit eram atat de aproape de Ranca cea mult mediatizata pe AFA, am luat-o intr-acolo.

Drumul foarte bun, proaspat facut (banuiesc ca de asta nu avea inca parapeti) urca spre „statiunea in devenire”, cum bine i s-a mai spus.

Gasim usor pensiunea Valea Mariei (desi, daca e sa te iei dupa indicator, depasesti intrarea).

Parcarea e plina, dar tocmai se lucreaza pentru inca doua locuri de „cazare” pentru masini. Rupti de foame, intram direct in restaurant si comandam: ciorba de burta, ciorba de pui, pomana porcului si un snitel cu cartofi prajiti.

Aflam ca exista si varianta „meniului zilei”, cu pret fix, 25 roni, dar cum deja am ales, nu mai conteaza (nota de plata a fost de 49 roni, deci nici un regret...).

Adaugam si o carafa de sirop de zmeura la comanda si plecam sa dam o tura pe afara.

Desi relieful nu-i ajuta mai deloc, proprietarii isi dau silinta si scot tot ce se poate din terenul in panta pe care il au: au terasat curtea si au facut un loc de joaca mare pentru copii, acum vroiau sa puna gazon pe celalalt nivel, mai de jos. De apreciat…

Ne intoarcem la masa, ne ghiftuim bine (desi din felul doi ramane mult in farfurie…) si, abia cand spuneam ca as fi comandat si desert dar nu mai e loc de el, iaca vine o domnisoara draguta si ne anunta ca platoul cu negresa cu nuci e din partea casei.

Prajitura a fost excelenta, asa ca… i-am facut loc.

Am mai stat putin cu proprietarul, care m-a lamurit ca de aia vedeam eu negru cu telescopul din restaurant, ca ma uitam direct la plasa de tantari. Mi-a reglat el „x-ul si y-ul”, am aruncat un ochi spre imprejurimi si, cu regretul ca nu ne vom putea uita si la stele, hotaram ca daca tot nu sunt aici locuri libere de cazare sa plecam mai departe.

Ignoram sfaturile cum ca ar fi mai bine sa trecem Transalpina a doua zi, de cu dimineata, caci de doream mult sa ajungem la Voineasa, si la 8 seara pornim iar la drum. Drumul e frumos – mai ales portiunea care este asfaltata. Lipsa marcajului si a parapetilor imi dau emotii, dar noroc ca nu sunt eu la volan…

Emotiile se inmultesc atunci cand incepem sa coboram si asfaltul dispare. Drumul e lung, nici vorba sa ne intoarcem, desi cineva de la Ranca ne spunea ca a avut nevoie de doua ore si jumatate ca sa parcurga aceasta portiune.

Pe drum alt sofer ne incurajeaza: „care doua ore, de aici mai aveti vreo 20 de minute”. Asa-i la munte, daca ti se spun „20 de minute”, asteapta-te sa fie macar dublu.

Noi, cu o masina mai inalta, am facut o ora pana la Obarsia Lotrului. Aici, supriza mare: nu gasim absolut nici un loc de cazare. In schimb, pe marginea drumului, zeci, sute de corturi, cum n-am vazut niciodata pe unde am mai umblat.

N-aveam de ales, asa ca am pornit spre Voineasa. Aveam numere de telefon de la vreo 20 de pensiuni, asa ca aici sigur trebuia sa fie usor sa ne cazam. Pe drum, corturi pe stanga, corturi pe dreapta, lume multa la gratare, muzica data la maxim…

Si in vreo 40 de minute ajungem la Voineasa.

Eh, aici o sa imi inchei povestea. Cu o singura mentiune: ala care mai zice ca Voineasa e moarta, ca e parasita, ca aici nu se intampla nimic, sa vina sa stea de vorba si cu mine. Ca sa-i explic eu cum Voineasa era plina-ochi si cum, dupa ce am epuizat toate numerele de telefon din agenda si am sunat si intrebat la toate pensiunile care mai aveau lumina aprinsa, a trebuit sa spunem brusc „stop vacanta” si sa ne intoarcem acasa in toiul noptii…

Ceea ce nu va doresc si voua!

---

VIZUALIZĂRI: 12116 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI