O aşezare monahală antică şi... nouă

TIPĂREȘTE

Am auzit pentru întâia oară de Peştera Sfântului Andrei prin 1997-1998. Lucram la un calendar cu tema „Biserici din România” şi fotograful cu care colaboram mi-a arătat o imagine care m-a impresionat atât de profund, încât o văd şi acum în faţa ochilor. Era intrarea într-o grotă săpată în stâncă şi având deasupra o cruce. De jur împrejur numai pomi şi frunze arămii (era toamnă). Fotograful mi-a explicat că era Peştera Sfântului Apostol Andrei şi că se afla în Dobrogea.

De atunci mi-am dorit mereu să o văd şi când s-a ivit ocazia, sub forma unui mini-sejur la mare, la 2 Mai (vezi impresii), i-am propus consortului să concepem traseul astfel încât să o putem vizita.

Drumul

Deşi din Bucureşti drumul cel mai scurt este prin Călăraşi, cu trecerea Dunării cu bacul, am preferat să mergem pe Autostrada Soarelui, pentru a nu avea probleme cu nivelul scăzut al apelor fluviului. Am traversat podul de la Feteşti şi după vreo 20 de kilometri am zărit indicatorul către oraşul Cernavodă şi satul Cochirleni. Am cotit la dreapta şi imediat şoseaua s-a bifurcat şi ne-am înscris pe un drum secundar numerotat cu 223, lăsând Cernavodă în dreapta. Până la Cochirleni şoseaua, spartă şi foarte sinuoasă, străbate o zonă viticolă întinsă – Podgoria Cochirleni, care cred că ţine de Societatea Murfatlar. Am trecut apoi prin satul Cochirleni. De aici şoseaua merge paralel cu braţul Dunării şi cu mlaştinile cu stuf, rămas neexploatat după desfiinţarea Combinatului de Celuloză şi Hârtie de la Brăila, singura unitate de prelucrare a stufului din ţară.

Zona pe care am traversat-o, cu satele Rasova, Vlahii, Aliman, Floriile – mai degrabă nişte cătune cu o mână de case, multe din ele bojdeuci care stăteau să se prăbuşească –, mi s-a părut aproape pustie şi extrem de săracă. Multe terenuri necultivate, cu hectare întregi de bălării, se intercalau printre parcelele de porumb şi livezile de piersici. Pe drum, căruţe şi multe gâşte, iar pe margini copii care păşteau turmele de oi şi capre şi cirezile de vite. Foarte puţine maşini. Dealurile golaşe, dezolante, alternau cu cele împădurite. Iarba era pârjolită de arşiţă. Un peisaj ca de capăt de lume. Şoseaua plină de gropi şi de serpentine l-ar fi pus la grea încercare pe un şofer şi mai experimentat decât soţul meu, care are totuşi la activ vreo 40 de ani de condus.

Pe scurt, ne-a trebuit o oră pentru a parcurge cei circa 40 de kilometri până la comuna Ion Corvin şi şoseaua mai lată care face legătura dintre Chiciu şi autostrada A2, tăind Dobrogea de la vest la est. La intersecţia cu această şosea am cotit la dreapta, am ieşit din sat şi după câţiva kilometri am zărit la stânga crucea în X cu indicatorul Mănăstirea Sf. Andrei – 4 km.

Sfântul Apostol Andrei

Conform Evangheliei după Ioan, Andrei şi fratele său Petru/Simon erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret (Marea Galileii). Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, iar la îndemnul acestuia: „Iată mielul lui Dumnezeu! “ (Ioan 1.36), l-a urmat pe Iisus, devenind astfel primul apostol – „cel dintâi chemat”. După învierea lui Isus şi Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim, lucrând la întemeierea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc în jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit şi au tras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare. În tradiţia Bisericii, Apostolului Andrei i-a revenit Scythia (Dobrogea). Mai întâi, Andrei l-a însoţit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în Peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scythia, unde, potrivit scrierilor unor călugări şi legendelor care au circulat pe teritoriul actual al României, ar fi petrecut mai mulţi ani într-o peşteră în Dobrogea. După aceea a continuat misiunea de propovăduire a Evangheliei, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi şi s-a întors în Grecia, consolidând comunităţile creştine înfiinţate de Apostolul Pavel şi de alţi apostoli, ajungând până în Peloponezul grecesc, în orasul Patras. Acolo a murit ca martir, fie răstignit pe o cruce în formă de X, fie, după alte mărturii, legat de un copac.

Moaştele sale s-au păstrat iniţial la Patras. Pe la anul 350 împăratul Constanţiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare) a adus moaştele la Constantinopol, la Biserica Apostolilor. În jurul anului 850 împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminţilor locuitorilor din Patras şi le înapoiază capul sfântului Andrei. În 1208, în timpul Cruciadei a IV-a, relicvele au fost furate şi au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea papa Pius al II-lea a mutat relicvele Sfântului Andrei în Catedrala Sfântul Petru din Roma. În anul 1964 capul Sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras. Fruntea sa se află la Schitul Sfântul Andrei din Muntele Athos, de pe lângă Mănăstirea Vatoped. Părţi din moaştele Sfântului Apostol Andrei se păstreaza în mai multe locuri: în biserici şi catedrale din Rusia, Bulgaria, Germania, Cipru, Georgia, Italia, Polonia, Franţa, Malta, Austria, iar în România la Mănăstirea Peştera Sfântului Andrei (un deget adus relativ recent de la Mănăstirea Trifilliei din Grecia), la biserica Adormirea Maicii Domnului din Târgu Neamţ, catedrala arhiepiscopală din Galaţi, biserica Sfântul Apostol Andrei din Oradea, mănăstirile Neamţ, Secu, Hurezi, catedrala episcopală din Giurgiu şi la Bucureşti la paraclisul provizoriu din apropierea şantierului Catedralei Mântuirii Neamului.

Sfântul Apostol Andrei este patron al Scoţiei (steagul scoţian reprezintă crucea Sfântului Andrei), al României, Spaniei, Siciliei, Greciei şi Rusiei. De asemenea, este ocrotitorul spiritual al oraşelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc., ca şi al marinarilor şi pescarilor.

Descoperirea grotei

Peştera Sfântului Andrei, considerată primul lăcaş de cult creştin de pe teritoriul ţării noaste, este săpată într-un deal cu intrarea orientată spre răsărit. Potrivit izvoarelor creştine, în momentul în care Sfântul Apostol Andrei a sosit în Dobrogea, însoţit de doi ucenici, pentru a propovădui credinţa creştină, şi-a ales drept loc pentru rugăciune această grotă. Se pare că în zonă a existat un puternic centru spiritual al zeului Zamolxe. Vechii preoţi ai lui Zamolxe l-ar fi găzduit pe Sfântul Andrei, fiind creştinaţi şi hirotonisiţi de el şi devenind primii episcopi din Scythia. Apostolul a botezat mulţi alţi oameni în cele nouă izvoare din vecinătatea peşterii.

O baladă dobrogeană face referire la Decebal şi Traian, care ar fi poposit şi ei la peşteră: „La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Cine că-mi venea, /Şi descăleca? /Venea Decebal, /Călare pe-un cal, /Sfinţii că-mi găsea, /Cu ei că-mi vorbea, /Dar nu se-nchidea /Nici cruce-şi făcea. /La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Traian că venea, /La slujbă şedea, /Slujba asculta, /Şi îngenunchea, /şi nu se-nchina. /Pe murg călărea /Şi calea-şi lua, /La cetatea lui, /A Trofeului. ” Evident, este vorba de Tropaeum Traiani de la Adamclisi, aflat la numai circa 20 km de peşteră. Şi iarăşi evident, e vorba de o simplă legendă.

Căzută mult timp în uitare, grota a fost descoperită, în urma unui vis repetat de trei ori, în anul 1918 de către avocatul constănţean Jean Dinu, ajutat de preotul Constantin Lembrău din Adamclisi. Au curăţat-o de vegetaţia care o năpădise, au construit câteva chilii şi după puţin timp aici s-au instalat primii călugări. În 1943 peştera a fost sfinţită de episcopul Chesarie Păunescu.

În perioada comunistă peştera a fost părăsită şi a intrat în paragină, ajungând să fie folosită drept staul. La sfârşitul anilor 1980 credincioşii au reînceput însă să vină să se roage în acest loc. În vara anului 1990 ieromonahul Victor Ghindaoaru şi monahul Nicodim Dinca de la Mănăstirea Sihastria s-au aşezat la Peştera Sfântului Andrei şi schitul a fost înfiinţat oficial în data de 12 decembrie 1990. Pe 8 august 1994 schitul a fost transformat, prin hotararea Sfantului Sinod, în „Mănăstirea Peştera Sfântului Andrei”. Un timp, slujbele s-au ţinut chiar în grotă, în care a fost amenajat un altar mic, înspre răsărit, lângă intrare.

După numeroase minuni şi însănătoşiri miraculoase, astăzi mii de credincioşi se adună aici pe 30 noiembrie, de hramul Sfântul Andrei, zi notată cu roşu în calendarul creştin ortodox, care marchează moartea apostolului (în anul 60 d. Hr.).

Complexul monahal

De la micul monument cu crucea în formă de X şoseaua este impecabilă – proaspăt asfaltată, bine marcată. Trece pe lângă o pădure, după care se deschide o esplanadă largă, cu o parcare generoasă la intrare. Un panou prezintă aşezămintele monahale din zona Dobrogei (inclusiv din Bulgaria) şi un indicator ne îndrumă la dreapta spre izvor. Legenda spune că în aceste locuri nu exista apă, dar Sfântul Andrei a bătut cu toiagul în pământ şi apa a ţâşnit la suprafaţă, limpede şi curată. Cele nouă izvoare tămăduitoare au format pârâul Cuzgun (vechea denumire a localităţii Ion Corvin), care străbate pădurea ce înconjoară mănăstirea. După 1990 în jurul izvoarelor au fost construite ziduri din piatră pentru a le proteja. Izvoarele au fost cuprinse într-o micuţă capelă (baptisteriu) unde, după ce am parcurs un drum de pământ de circa 500 de metri, am văzut că se lucra. După finalizarea lucrărilor apele vor fi sfinţite şi pelerinii vor putea lua acasă apă sfinţită chiar de la izvoarele unde au fost botezaţi, potrivit legendei, primii creştini români: Innu, Pinnul şi Rimnul.

Am revenit în parcare, trecând pe lângă câteva case în curţile cărora două femei întindeau rufe la uscat. În rest, pustiu, cu excepţia unei familii venite cu maşina să viziteze complexul monahal şi a unei haite de câini care apărau cu străşnicie, mârâind vârtos, intrarea la biserica mică, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, prima înălţată pe acest loc, în 1995. Are o singură turlă şi pictura exterioară nu e finalizată. Aici se păstrează moaştele Sfântului Andrei (degetul), dar din păcate biserica era închisă şi n-am putut să o vizităm. Lângă ea se înşiră, însă cu faţa spre esplanadă, chiliile călugărilor, foarte îngrijite, precum şi clădirea administrativă.

Am trecut pe lângă ele şi, lăsând în stânga porţiunea de iarbă mărginită de tufe de trandafiri, am urcat cele câteva trepte până la platforma pe care se află grota. Intrarea în grotă a fost lărgită şi zidită cu piatră şi i s-a adăugat o turlă cu o cruce în vârf. În stânga şi în dreapta intrării sunt două laviţe sau paturi din piatră, despre care legenda spune că ar fi fost loc de odihnă pentru Sfântul Apostol. Peste tot, pe mese sau prinse în pereţii grotei, sunt numeroase icoane care îi înfăţişează pe Sfântul Andrei şi pe Maica Domnului, de tavan stau atârnate mătănii iar în despicăturile dintre pietre au fost vârâte acatiste, lăsate de oamenii veniţi aici ca să se roage. Există şi o mică masă de altar, în spatele căreia se află o icoană a sfântului iar de o parte şi de alta două icoane de mai mari dimensiuni, una a Sfântului Andrei, cealaltă a Fecioarei Maria.

Sigur, după lucrările de amenajare grota nu mai are acel aspect sută la sută natural pe care îl remarcasem în fotografia pe care o reprodusesem în calendar, însă păstrează o ambianţă pioasă, încărcată de spiritualitate. Şi, aidoma atâtor pelerini înaintea mea, ca şi a celor, încă şi mai mulţi, care or să vină, m-am închinat şi eu în faţa icoanelor şi m-am rugat pentru sănătatea şi bunăstarea celor apropiaţi.

La ieşirea din grotă, vizavi de aceasta, e locul unde se aprind lumânările – pentru morţi şi vii. Şi asta am făcut, cu gândul la tata şi alţi oameni dragi mie dispăruţi de pe această lume, dar şi la cei care acum îmi bucură viaţa. Am intrat apoi în magazinul de suveniruri, aflat pe o latură a micii esplanade, şi am cumpărat o icoană şi o reproducere sculptată în piatră a intrării în grotă.

De acolo, de pe deluşor, se vede cel mai bine biserica mare, cu cinci turle, ridicată între 1998-2002. Contrar marii majorităţi a lăcaşurilor noi de cult, aceasta m-a impresionat prin dimensiunile perfect proporţionate, care îi conferă zvelteţe şi totodată un aer impunător. Intrarea e flancată de stâlpi solizi din piatră şi deasupra sa este pictat chipul blând al Sfântului Andrei, care pare că ne pofteşte înăuntru. Am păşit pe podeaua din marmură în interior, unde, de o parte şi de alta a uşii, sunt înfăţişaţi în picturi votive, conform tradiţiei, ctitorii acestei biserici, printre care Preafericitul Teoctist. Am admirat frescele cu sfinţi şi scene biblice, imensul candelabru aurit, ca şi icoanele ferecate în argint, dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost catapeteasma din lemn lăcuit, cu imagini care respectă întru totul canoanele picturii bizantine. Cu mare bucurie mi-am dat sema că lunga tradiţie a picturii bisericeşti autentice nu s-a pierdut în România.

Singurul meu regret în timpul acestei vizite a fost că n-am zărit nicăieri panouri explicative. Sigur, eu sosisem de acasă „înarmată” cu informaţii, dar nu toţi pelerinii vin aici în cunoştinţă de cauză. Şi e păcat, căci istoria grotei, legendele care o înconjoară şi mai ales viaţa Sfântului Apostol Andrei merită ştiute. La fel, niciun călugăr nu se afla prin preajmă pentru a-i îndruma pe vizitatori. Mai mult, într-o discuţie purtată cu un îngrijitor al grădinii soţul a aflat că în mănăstire mai sunt acum doar trei călugări. De ce s-a ajuns ca acest complex monahal nou şi atât de important pentru noi, românii, să găzduiască în prezent un număr atât de mic de slujitori ai bisericii rămâne pentru mine un mister.

---

VIZUALIZĂRI: 2921 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI