Insula Inelul de piatră şi Canalul Alionte

TIPĂREȘTE

Nu departe de cetarea romană Capidava, în josul Dunării, se găseşte o insula, Insula inelul de piatră, cunoscută de cei care frecventează zona ca Insula de la Capidava. Initial erau două insule, insula mare (Insula inelul de piatră) şi o soră mai mica, insula mica. Mai nou, datorită aluviunilor aduse de bătrânul fluviu, cele două s-au unit printr-o limbă îngustă de pământ. Deşi frecventată de pescarii amatori sau de doritorii de ieşiri la „iarbă verde”, insula se animează în fiecare an, pe la începutul lunii august când se organizează Tabăra Atlantykron, cunoscută, mai nou, sub numele de Academia de Vara Atlantykron. Aşa am aflat şi eu despre frumoasa insula şi de zonele din vecinătate, prin 1990, când o mână de entuziaşti, pasionaţi de SF, susţinuţi de personalităţi ale zilelor acelea, politice, artistice sau din sfera academică, au început să organizeze tabăra. Acolo mi-am petrecut multe vacanţe şi tot acolo am aflat farmecul oferit de plimbările cu lotca lipovenească şi cât de frumos poate fi pe malul bătrânului Danubius. An după an, participanţi şi organizatori au făcut din insulă, chiar dacă doar pentru două săptămâni, unul dintre locurile în care visele pot deveni realitate, iar noile gadget-uri şi internetul pot fi utilizate şi altfel decât pentru a accesa reţelele de socializare. Ce este de remarcat? Sunt mulţi tineri care vin an de an. Unii dintre ei sunt copiii „visătorilor” din ’90.

Revenind la măreţul fluviu, în aval de insulă se află Canalul Alionte. Mergând cu barca spre Topalu, te abaţi la stânga şi intri pe Alionte. Cu toate că Alionte ar trebui să facă un ocol prin Balta Ialomiţei şi să te poarte destul de mult prin „junglă” până să te readucă în Dunăre, dincolo de Topalu, nu după mult timp constaţi că acesta este blocat. Chiar şi aşa ceea ce vezi este minunat. Apa are adâncime mică, este calma, uneori prea calmă, mângâiantă de copacii care o ating. Malurile sunt greu abordabile, uneori abrupte, cu vegetaţie abundentă. Toată atmosfera te ţine în suspans, asteptând ca din moment în moment un monstru să-şi facă apariţia. E multă linişte. Din când în când, câte o pasăre îşi face simţită prezenţa. Cei mai de temut sunt ţânţarii. Sunt peste tot, „paznici” ai peştilor care „sar” în jur.

Nu mă pricep la pescuit dar se pare că zona este căutată de pescari. Se „dă” la răpitor, iar dacă TE PRICEPI, poţi prinde orice, pe canal sau la gura de vărsare a acestuia. Sunt pline forum-urile pescarilor de informaţii utile, aşa că îi las pe aceştia cu detaliile. Eu mă rezum la poveşti despre ceea ce am văzut.

Lăţimea canalului este diferită. Uneori e atât de îngust, iar apa atât de puţin adâncă, încăt ai senzaţia că vei rămâne agăţat în vegetaţia din jur sau în una dintre crengile care plutesc. Sunt porţiuni unde apa pare că nu mai curge, dovadă stratul de mătasea broaştei care-i dă o culoare verzuie, ca a unei bălţi. În jur canale ca într-un labirint, vegetatie specifică bălţilor, păsări şi peşti neliniştiţi. Locul pare rupt de realitate, nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de apropare de Dunăre care numai liniştită nu e într-o zi cu vânt, aşa cum a fost cea în care am făcut „cunoştinţă” cu Alionte. Să ştiţi că nu este foarte uşor să-l „cunoşti”. Dacă Dunărea este scăzută, canalul nu este navigabil.

Locul are o magie aparte. Nu vi-l pot recomanda ca pescar pentru că nu sunt, dar este atâta contradicţie în trăirile celui ce-l vizitează încăt îl consider o „nadă” pentru zilele în care doriţi să vă depărtaţi de cotidian.

---

VIZUALIZĂRI: 4217 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI