Jurnal de Gerar 2010 - Sub Cerurile Ciucasului

TIPĂREȘTE

Iarna de Ciucas, aflata undeva la hotarul dintre “totusi te vad” si “nu-mi vine sa cred”, iti poate lasa sufletul zambet chiar daca inima-ti ploua a foc. Sub cerurile Ciucasului timpul are alte preocupari, nu lasa urme pe tamplele muntelui, nu-ti reaminteste de tine, te face sa crezi ca nici macar nu exista, te tine la distanta, daruindu-ti confortul vesniciei. Aici totul in jurul tau freamata a farmec, iar, odata ce ai patruns in aceasta lume, treburile de fiecare zi nu mai reusesc sa tina pasul cu tine si raman la poalele muntelui, bodoganind de stele. Da, marea armada a naturii marsaluieste inaintea ochilor tai in tinuta de sarbatoare fredonand muzica pacii, te invaluie pe nesimtite si te trece vama vazduhului, oferindu-ti marea feerie a vietii.

Suntem in 16 gerar, anul 2010, eu asteptand, incarcat cu toate cele necesare calatoriei, in fata blocului pe Laurentiu si trasura lui cu amprente latine sa vina sa ma ridice in directia Vaii Teleajanului, spre Cheia. Andrei, probabil fumandu-si ultima tigara dinaintea excursiei, se afla undeva mai la nord de mine, vizavi de liceul Iulia Hasdeu, de asemenea in asteptare ”de Laurentiu”. Paul, la o ora distanta de Bucuresti, in Tatarani, satelit al Ploestiului, sa nu-l credeti ce zice, va spun eu, inca doarme. Surpriza vilegiaturii, Catalin si Ionela, pe picior de plecare, la putin timp, aveau sa ma sune: „’neata, bai, grasule, venim si noi! ”

Asadar, tocmai ati asistat la primul act al excursiei. Nimic deosebit. V-ati aflat de zeci, probabil sute de ori in astfel de ipostaze si pentru marea majoritatea dintre noi acest inceput de drum are un singur numitor comun: nerabdarea. Dorinta de a te vedea cat mai repede la margini de munte si de a respira cat mai grabnic farmec de culmi. Desigur, cunoasteti raspunsul celebru al lui George Leight Mallory. Intrebat fiind de ce vrea sa urce pe Everest, el a replicat sec: pentru ca exista! Nu ma indoiesc ca pentru acele vremuri aceasta reactie a fost una mai mult decat inspirata si adecvata, nu degeaba a ramas in istorie, dar in contextul actual, cand muntele incepe sa devina din ce in ce mai mult o afacere (sau deja este), in sensul ”nesportiv” al cuvantului, eu vad oarecum diferit lucrurile si ma grabesc sa raspund: pentru ca exist! Poate parea bizar, dar eu nu merg la munte pentru ca se afla acolo, ci pentru ca eu ma aflu aici, pentru ca sufletul meu tanjeste dupa el si pentru ca doar prin el reusesc sa ma mentin Eu!

Iata-ne ajunsi in Cheia, ne pregatim rucsacurile, ne punem bocancii si ne indreptam spre poteca ce duce in Poiana Zaganului, traversand drumul national. Inca dela inceput Ionela se desprinde in frunte, de altfel ea a stat mai tot timpul turei in primele randuri, urmata de Catalin. Andrei si Paul au completat esalonul doi, iar eu cu Laurentiu, hmm, va las sa ghiciti.

Am urcat incet spre poiana, insotiti de patru-cinci patrupede, pe poteca inzapezita prin care se zareau urmele altor drumeti. Soarele scapa printre ramurile copacilor, iar umbra fugarita de lumina jucausa a diminetii imprima covorului de nea o stralucire aparte. Adanc, pe alocuri patat, intins cat poti vedea saltat pe varfuri, zugravit in albastru de Teodora, fetita mea de nici doi ani, cerul plutea deasupra capetelor noastre, mai-mai sa atinga crengile copacilor.

Pana sa ajungem in poiana, am fost depasiti de un grup de turisti incarcat cu rucsacuri usoare; ale noastre fiind mai grele si mai voluminoase, nu prea ne-au ingaduit luxul mersului lejer. Bineanteles, bucuria de a comunica cu muntele direct din cort compenseaza mai mult decat suficient efortul depus, iar amintirile adunate de-a lungul timpului te fac sa nu regreti greutatile indurate. Camparea in conditii de iarna poate ca nu difera prea mult fata de cea de vara, insa totul decurge mult mai greu. Pregatirea suprafetei pentru montat cortul si fixarea lui, mentinerea bocancilor in stare cat mai uscata, schimbul hainelor sau toaleta zilnica, prepararea mancarii, topirea zapezii pentru ceai, supa etc, in anumite situatii, toate aceste activitati pot deveni intr-adevar dificile. In zapada pufoasa cuiele obisnuite nu te ajuta, prinderea cortului o faci cu pioletii, betele de schi sau cu ancore speciale (da, stiu ca sunt scumpe, insa poti improviza; eu am facut dintr-un profil de aluminiu lat de 5-6cm si lung de 50cm o ancora pentru cort, zic eu, foarte buna).

Bun, suntem la Stana din Zaganu, loc de popas si servit masa. Aici, un soare arzator m-a facut sa regret ochelarii pe care ii uitasem acasa, insa Laurentiu s-a milostivit de mine si mi-a imprumutat noii lui ochelari de schi (el avea doua perechi). Acum, sa se abtina dela comentarii inutile cum ca am fost gura-casca si sa ma vorbeasca tot netu’. Nadajduiesc ca doua beri sunt suficiente pentru a-l multumi pe pagubos.

Paul scoate din rucsac un chec, pe care, spre groaza mea, il imparte cu darnicie! Pai bine, mai, finule, cand mai vii cu bunatati d’astea mai intai treci pe la nas! Sub nicio forma nu te dai pe mana lupilor! Eu stiu mai bine cum sa-mi fac, pardon, sa fac imparteala! Ei, mai am de lucru cu tine!

Ridicam panzele, cu Ionela si Catalin la prora, Andrei, undeva pe la tribord, mergea tacut precum un matelot incercat, iar Paul se fataia cu o camera de filmat incantator de nefolositoare in directia babordului, bucurandu-se ca un mus ce vede pentru prima oara o insula exotica. Cat ne priveste pe noi, Laurentiu si subsemnatul, restul echipajului, leneveam la pupa. Navigam peste marea de nea, printre brazii cu cetini dalbe, in directia recifurilor din Zaganu, cu cerul in panze si norii spanzurati de catarg, fascinati de maretia naturii. Eram la capatul lumii, fericiti, fixand cu luneta farul Zaganului, treceam pe la baza intinselor faleze inaintand lin cu maxim doua noduri pe ora spre insula Gropsoarelor.

Ceata! Merg de saisprezece ani pe munte, dar, spre rusinea mea, Ciucasul mi-a atras atentia numai in ultimele aproximativ optisprezece luni. Ei, in tot acest timp am urcat Culmea Gropsoarele-Zaganu de patru ori, de doua ori vara si de doua ori iarna. Prima oara am ajuns pe Varful Gropsoarele pe o ploaie usoara, mocaneasca, iar urmatoarele trei intalniri cu varful au avut loc numai in ceata si vant puternic!

Din cand in cand, soarele se lua la tranta cu ceata, oferindu-ne un spectacol de lumini care nu poate fi redat nici macar cu ajutorul aparatului de fotografiat si cu atat mai putin in scris. Era in zile mari, isi facea de cap, constient de maretia lui, se distra pe seama noastra fara sa-i pese de gura lumii.

Ne-am oprit un pic la fostele statii seismice (initial eu am crezut ca au fost ridicate in scopuri meteorologice), dupa care ne-am indreptat spre Saua Chirusca unde ceata s-a ridicat, ramanad in urma noastra. A inceput sa se iteasca in fata noastra Varful Ciucas, la inceput discret dupa care tot mai vizibil, ne-a trimis sarutul serii in vreme ce noi am ratacit poteca marcata prin zapada in care uneori scapam si pana peste genunchi. Am urmat curba de nivel pana ce am urcat pe o mica culme aflata vizavi de fosta Cabana Ciucas. Vedeam fundatia noii cabane si mai trebuia doar sa coboram in vale, spre Paraul Berii, pentru a urca direct la ea, dar se innoptase si am hotarat sa montam corturile (practic eram pe una din culmile aflate in extremitatea nord-vestica a culmii Gropsoarele-Zaganu). In timp ce traversam pe curba de nivel spre culmea unde aveam sa ridicam tabara am vazut o multime de luminite cum coborau de pe varf. Se insirau pe o distanta apreciabila si in noapte parea un sarpe de foc.

Ne apucam de montat corturile. Noile mele ancore de fixat cortul si-au facut treaba de minune. Ma apuc repede si fac o supa, dupa care mai trantesc una. Terminam de mancat, Paul se introduce in cort si eu mai pun de un ceai, din rezervele lui Laurentiu, dupa care patrund si eu la adapost, ma aranjez un pic si ma var in sacul de dormit. Nu aveam somn, l-am tinut pe Paul ceva mai mult de vorba si in cele din urma constat ca simpaticul meu fin s-a bagat in sac fara sa-si dea seama ca este pe dos! Culmea, a indraznit chiar sa se contrazica cu mine cum ca asa este bine, de parca nu eu l-am comandat! In cele din urma nu-si explica cum la inceput fermoarul era pe stanga, dupa care a ajuns sa fie in dreapta! Pai, simplu, ai sacul pe dos!!! A sfarsit dand vina pe Magnolia, sotia lui, pentru ca i-a strans sacul gresit acasa!!! Eu am continuat, ca si acum de altfel, sa fac glume pe seama lui, mai ales dupa greseala cu checul!

Sforaituri! Mai, fratilor, imi vibra tenda la cort de facea chiciura sa cada mai ceva ca o ploaie de meteoriti! Din directia cortului lui Andrei se auzeau niste sforaituri, da’ nu din acelea care te fac sa-ti umfli pieptul de mandrie ca ale tale sunt mai-mai, ci d’alea de invidie, de campion, ce te fac sa-ti revizuiesti parerea despre tine.

Noaptea frig, la inceput cu cer senin si plin de stele, dupa care ceata si vant. Nu prea am avut somn. M-am trezit din juma-n juma’ de ora, asteptand dimineata care se incapatana sa intarzie. In sfarsit, se lumineaza, trec pe hrana rece (nu am avut tragere sa pornesc primusul), dupa care ma apuc sa-mi fac rucsacul. Parasesc cortul si ma apuc sa „trag” si eu niste poze sau cum ar zice Laurentiu, sa ma apuc de o „sedinta foto”! Ma, ma lesi! Da’ ce-o fi fost in capul meu?

Va sa zica, ceata si vant! Suntem gata de plecare si vrem sa ne vedem cat mai repede la adapostul brazilor. Urmam linia culmii si in cele din urma coboram direct spre Paraul Berii printre brazii albi de nea. Privelistea este de vis, rar te intalnesti cu asemenea momente, si parca ai vrea sa dureze cat mai mult, sa uiti de orasul imbacsit si aglomerat, cu indivizi crispati si reci, unde omenia pierde din ce in ce mai mult teren.

Tinem talvegul vaii pana ce dam in drumul forestier si traseul marcat, cruce albastra spre Podul Berii si banda galbena spre Muntele Rosu. Noi alegem drumul spre Cabana Muntele Rosu pe parcursul caruia ne intalnim cu cateva grupuri de drumeti, cu unele schimband cateva vorbe. Ajungem la Cabana Muntele Rosu, mai mergem putin pe drumul forestier si facem o pauza de ciocolata, unii, si de poze, iertati, fotografii, altii. Aici intind gluma la maxim si-i umplu lui Catalin geanta foto cu zapada, iar la sfarsit ii trantesc si-o poza. Na, uite asa de nesuferit! . Prea ma lua in tarbaca, strengarul! Pentru moment m-a fulgerat un gand: ma, da’ daca ii faceam ghidusia lui Laurentiu? Vai, cred ca la primul click al camerei foto eram direct pe Varful Ciucas cu cortul montat si cu oala pe primus, punand de ceai!

Ei, am ajuns si la final, in drumul national, asteptand pe Laurentiu si Catalin, plecati inainte, sa vina cu masinile. Ce sa va mai spun? ! A fost o excursie pe care nu o voi uita niciodata, incantatoare, magica, cu prieteni dragi si minunati! A fost un vis trait sub Cerurile Ciucasului!

La revedere, batrane Ciucas! Sa-i transmiti Zaganului toate cele bune din partea noastra si sa aiba rabdare ca o sa ne reantalnim curand!

http://boreal2007.wordpress.com/2010/01/26/jurnal-de-gerar-2010-sub-cerurile-ciucasului/

---

VIZUALIZĂRI: 1802 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI