Dubova – cu barca pe Dunare, la cazane

TIPĂREȘTE

Mersul cu barca pe Dunare este într-adevăr o experienţă unică. Nimic nu se compară cu legănatul pe valurile de un verde adânc, în bătaia vântului ce şerpuieşte printre pereţii de stâncă ai cazanelor. După un mic ocol ce ne-a dus pe mijlocul apei, ghidul nostru ne-a pus în temă cu traseul ce urma să-l străbatem.

Prima oprire …la aproximativ 500 de metri de la ieşirea din golf, ajungem la intrarea în peştera Ponicova, denumită şi Peştera de la Gura Apei sau Peştera Liliecilor săpată de Dunăre în peretele Ciucarului Mare.

Aruncăm o privire scurtă in interior, încercând să ne dăm seama dacă ceea ce se vede sunt umbrele stâncilor subacvatice sau misterioasecreaturi ce ne urmăresc cu privirile lor întunecate. Ne vom întoarce aici însa intrând pe partea accesibilă de pe uscat. Am fi intrat noi şi acum dar eram îmbrăcaţi prea frumos şi în definitiv în plan era doar plimbarea nu şi explorarea peşterilor.

Ne îndepărtăm uşor, şi reluăm firul apei spre a ajunge la destinaţia următoare: peştera veteranilor.

Undeva la poalele stâncilor, ascuns de ramurile aplecate ale unor anini, se afla un mic debarcader. Spun mic pentru că pe el nu încapeau mai mult de doi oameni în acelaşi timp. Peştera este considerată a fi una de categorie mijlocie, având lungimea de 64 m.

După un scurt culoar de acces, se intră în ceea ce se numeşte “sala mare”.

Peştera este de fapt o grotă mare…înaltă de 20 de metri şi având în peretele sudic o fereastră prin care în zilele însorite, razele soarelui creează o superbă imagine.

În partea stângă se găseşte şi o galerie ce urca …undeva…dar după spusele ghidului se înfunda puţin mai sus.

Numeroasele inscripţii de pe zidurile peşterii spun clar că istoria acestui loc nu a fost deloc liniştită. Folosită ca şi altar al lui Zamolxe de către daci, părăsită apoi sute de ani a fost folosită drept adăpost de către animalele din zonă.

Începând cu secolul XVII ocupaţia austriacă şi-a făcut simţită prezenţa, în peşteră fiind construite ziduri de piatră, istoricii spunând că aici şi-au avut cazarma ostaşi ai garnizoanei din Caransebeş, după numele comandantului acestora – Veterani, dându-i-se şi numele. În partea din spate a sălii mari am dat peste ceea ce se numeşte “fântâna turcului”…nu mă întrebaţi de ce i se spune aşa, însă sigur nu este opera aceluiaşi turc ce a săpat şi fântâna din Castelul Huniazilor.

Am părăsit peştera, de data aceasta duşi uşor de curentul Dunării, spre golful Dubovei. Ici şi colo, peşti gigantici îşi făceau simţită prezenţa prin sărituri ce ne făceau să înţelegem că locul nostru nu prea era acolo ci…pe mal. Ajunşi la pensiune, ne-am aşezat la un pahar de vorbă şi unul de ţuică cu nea Petrică, gazda noastră, povestindu-i pe unde am fost şi ce am văzut, de parcă el ar fi fost din Lună. Grătarul fumega din greu, fleicile sfârâiau deasupra jarului, mujdeiul era gata. Mai încerc încă odată să-l trag de limbă despre traseul de mâine însă fără folos… “Lasă că vedeţi voi mâine”, ne ameninţa el zâmbind de sub pălărie…” vă duc eu în locuri unde nici nu aţi visat că veţi ajunge. ” La întrebările noastre repetate obsesiv, nu ne-a răspuns decât cu încă un pahar de ţuică…”vedeţi voi…dar mâine”. Am renunţat la a mai insista…mă aştepta încă o partidă de pescuit nocturn pe malul Dunării.

A doua zi…la şedinţa scurtă ţinută la cafeaua de dimineaţă, am stabilit cam ce şi cum trebuie să luăm cu noi, să nu cărăm greutăţi aiurea, să luăm apa şi obligatoriu... lanterne.

Urcaţi în maşini, am parcurs câţiva km pe drumul spre Moldova Nouă şi am tras... pe stânga într-o parcare. “De aici…pe jos…gata cu boieria”. L-am privit aşa…cu o jumătate de privire şi l-am urmat plini de voioşie pe un drumeag ce ducea undeva în pădure.

Încetul cu încetul cărarea, (poate e greşit spus cărarea…că era cam lată, mă rog, e bine că nu aveai cum să te rătăceşti) începea să cam urce…şi să urce…şi să urce…ne-am dat seama la un moment dat că scoteam limba de un cot şi sudoarea curgea de pe noi de parcă am fi traversat un deşert. Pauzele deveneau din ce în ce mai dese.

În cele din urmă, după un urcuş printre stânci ieşite într-un mod bizar şi tufe de liliac, urcuş ce nu cred că a durat mai mult de 30 de minute, am ajuns pe Platoul Ciucarului Mare. Totul în jur părea din altă lume…uitată undeva în timp.

Drumul era acum destul de lin, chiar plăcut mersului şi puteai alege chiar două variante... prin marginea pădurii, mai plăcut ce-i drept pentru că era umbră, sau pe cărarea paralelă, în plin soare. Am preferat drumul însorit, chiar dacă era o căldură sufocantă…aveai posibilitatea să admiri de jur împrejur dolinele împadurite ale Almajului, imagine stranie, semănând cu dunele de nisip, acoperite însă de păduri nesfârşite.

Am mers aşa preţ de o jumătate de oră cred, alternând soarele cu umbra, căţărându-ne pe liane, mâncând fructele pădurii, păşind cu atenţie să nu supărăm vreo viperă sau vreun scorpion. Nu am întâlnit nici un exemplar din vietăţile de mai sus, cu toatecă mi-aş fi dorit să le văd în sălbăticie dar poate că e mai bine…nu ştiu cum ar fi reacţionat copiii sau cei mai slabi de înger.

Imaginea ce ni se dezvăluia în faţa ochilor era de neînchipuit…la picioarele nostre se arată golful Dubovei în toată deschiderea lui şi în dreapta, Cazanele mici spre Golful Mraconiei.

Şlepurile încărcate păreau cutii de chibrituri. Ne desprindem cu greu de punctul de belvedere asupra golfului şi o luăm la pas pe o cărare îngustă ce ne conducea adânc în sălbăticie. “Atenţie pe unde călcaţi…sunt vipere destule pe aici! ”…am făcut ochii mari şi l-am urmat pe nea Petrică fără să putem scoate vreun cuvânt. Ne-am oprit preţ de câteva minute pe un pinten de stâncă ce se ridică deasupra Dunării, admirând Cazanele în toată măreţia lor, am făcut încă un milion de poze, ne-am tras sufletul şi am început drumul de întoarcere.

Contează foarte mult să ai pe cineva care să ştie pe ce poteci să te îndrume, să-ţi arate ce şi cum în zona pe care o parcurgi. Drumul de întoarcere a fost diferit de cel de urcare…superb. Sunt sărac…sunt sărac în vocabular…nu vă pot spune cât de frumoase sunt acele locuri.

Ajunşi la şosea, am dat atacul la un bufet aşezat strategic lângă locul de parcare, am dat pe gât câteva sticle de suc, bere şi câteva zeci de îngheţate, ne-am urcat în maşini şi am continuat drumul. După vreo 2 km, am intrat pe un drum neamenajat, în stânga, lângă o fostă balastieră. Am debarcat şi am luat-o din nou la drum spre...

PEŞTERA PONICOVA

Peisajul era cu totul altul…în jur, totul era verde, pădurea ne înconjura şi ne acoperea pe măsură ce înaintam în inima muntelui.

Drumul devenea din ce în ce mai dificil…nu mai exista cărare bătătorită... înaintăm pe un făgaş uriaş, plin de bolovăniş haotic aşezat de natură, peisaj neobişnuit şi vizibil contrastant faţă de ceea ce văzusem până acum. Doar fluturii ce zburdau vioi prin puţinele luminişuri întâlnite în cale, ne dădeau de înţeles că totuş, aici există viaţă.

Aflăm într-un tâziu că ne aflam în cheile Ponicovei, care se îngustau din ce în ce mai mult, pereţii se apropiau şi ne împingeau spre intrarea în ceea ce se numeşte Ogaşul Ponicovei, o galerie imensă cu lăţimi ce ajung la 20 de metri şi înaltă de 30.

După coborâri spectaculoase spre adâncurile peşterii, ne dăm seama că ne aflăm într-o gravă eroare…. nimeni, dar nimeni nu luase…lanterne. Ce facem? Deja ne aflam într-un loc destul de întunecos... oare unde ne-o fi fost capul? Să ne întoarcem? Ni se părea destul de normal…nu poţi intra într-o peşteră neamenajată fără să ai o sursă de lumină la tine. Aici ajungem la partea în care imaginaţia românului îşi arată “muşchii”. Ajutându-ne de lumina blitzurilor aparatelor de fotografiat şi de micuţa lanternă a unui telefon mobil, am început înaintarea în întuneric. Am bâjbâit cam 200 de metri, cred, încercând să nu ne rupem picioarele blindate în adidaşi, printre bolovanii imenşi. Cred că am fi concurat cu destul de multe şanse la concursul “nebunii anului”…În momentul în care ne hotărâsem să facem cale întoarsă, spre uimirea noastră, am sesizat că din străfundurile peşterii se apropiau nişte…luminiţe…aşa…ca nişte licurici. Priveam toţi spre ciudatul fenomen, vorbind în şoaptă şi făcând tot felul de supoziţii.

Ca să scurtez momentul…de groază şi totuşi comic în felul lui, luminiţele s-au dovedit a fi…lanternele unor turişti ce ajunseseră în peşteră cu barca, de pe Dunăre şi au intrat prin apă până la brâu pentru a ajunge la porţiunea uscată.

Erau ghidaţi de nea Nelu…. vă amintiţi? Nea Nelu…barcagiul nostru de ieri. Am răsuflat uşuraţi şi ne-am continuat drumul prin peşteră cu ajutorul lor.

Am constatat cu stupoare că trecusem cu nonşalanţa neştiutorului pe lângă aşa zisa scară către sala Coloanelor. Am urcat mai mult târâş, deoarece treptele sunt doar nişte “chestii” săpate în zig-zag în peretele abrupt şi aşa destul de sfărâmicios, ajungând la un culoar lat de vreo…10 metri, numit Galeria Concreţiunilor, partea cea mai frumosă a peşterii, unde am întâlnit formaţiuni calcaroase cu forme uimitoare de un alb ireal numite “anemolite”.

Am căscat gura (la propriu) vreo juma’ de oră, răcoarea din peşteră determinându-ne să facem cale întoarsă. Dacă la urcare a fost cum a fost, coborârea a fost o adevărată aventură. Doar întâmplarea a făcut să ajungem teferi la baza scării. Am renunţat să mai mergem la Galeria cu Argilă şi la Galeria liliecilor... clar, nu eram pregatiţi pentru un asemenea traseu. Ne-am despărţit de grupul cu lanterne şi orbecăind am ajuns la ieşirea din peşteră, profund impresionaţi de sălbăticia locurilor. Parcă ne părea rău că plecam... era prea frumos... dar locul nostru nu era acolo.

---

VIZUALIZĂRI: 4499 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI