Case memoriale... de neuitat

TIPĂREȘTE

Casa memoriala Vasile Alecsandri de la Mircesti-cea mai veche casa memoriala romaneasca

Am vazut-o intaia data acum cativa ani. M-a cucerit cu aerul ei patriarhal, cu gradina imensa din jur si cu infatisarea de conac autentic coborat din filele cartii de istorie.

Pentru ca mi s-a parut cea mai fermecatoare casa memoriala pe care am vizitat-o vreodata, anul acesta am tinut cu totdindinsul sa o revad.

Ca argument suplimentar deloc neglijabil, nici sotul, nici fiica mea nu o vazusera, asa ca distanta de la Pojorata la Mircesti ni s-a parut tuturor o nimica toata... 145 de km.

Dupa un drum la fel de bun ca celalalte toate drumuri din Moldova, pe ruta Pojorata-Gura Humorului-Vadu Moldovei- Mircesti, urmand indicatiile GPS-ului, iata ajunsi la Mircesti putin dupa ora pranzului. Pentru a gasi muzeul memorial a trebuit sa apelam la localnici, care au fost, ca de fiecare data, extrem de binevoitori.

Ajungem pe o strada ce are pe partea dreapta un parc imens... il recunosc... e punctul terminus al calatoriei noastre.

Aleea marginita de copaci seculari ne conduce catre casa. Nu e nimeni... sau cel putin nu pare sa fie. Mi sa strange inima gandindu-ma ca am facut atat amar de drum doar ca sa gasim o casa inchisa. Din fericire nu e asa... dupa cateva minute bune apare cineva care ne intreaba daca dorim sa vizitam casa. Ne da biletele si ne arata sensul vizitei... fara sa ne insoteasca insa...

Ne descurcam si singuri, in fond, in dreptul fiecarui obiect expus sunt scrise cateva cuvinte. Casa e mare, mai mare decat cea de la Ipotesti... are la fel de mult farmec. Numai ca aici totul e prafuit. Nerenovat de foarte, foarte mult timp, astfel incat constructia pare destul de subrezita.

Exponatele sunt insa, remarcabile. Nu poti sa nu privesti cu emotie manuscrisele pieselor de teatru sau cateva editii princeps ale acestora, precum „Fantana Blanduziei”.

Multe piese de mobilier de secol XIX, gratioase si cu un parfum aparte de epoca. Intr- una dintre camere gasim un pian vechi cu suporturi pentru lumanari (evident, nu aparuse inca electricitatea). Incaperi comune, gen sufragerie, si incaperi cu nota personala... biroul poetului, de pilda.

Uniforma lui de diplomat, palaria... o parte din fiinta lui se afla aici. Incarcatura emotionala e din ce in ce mai puternica. Fotografiile par a prinde viata... te trece un fior cand intalnesti privirile ce traverseaza secolele. Dincolo de toate, e o atmosfera patriarhala aproape ireala... o oaza de spiritualitate si cultura la cativa metri de zbuciumul vietii cotidiene.

Atmosfera are o multitudine de coordonate... istorice, literare, diplomatice, imbinea dintre ele sugerand personalitatea complexa a poetului, pasoptistului, diplomatului Vasile Alecsandri.

Incheiem turul casei memoriale stand cateva clipe in cerdac... aruncam o privire gradinii... candva o gradina ingrjita... astazi napadita in mare parte de balarii. Dar pana si gradina aceasta dominata de nuci si stejari isi are farmecul ei...

Si nu putem pleca inainte de a-i aduce un ultim omagiu Bardului de la Mircesti, cel care a fost nu numai un mare poet si dramaturg, dar si un reformator al epocii sale.

Nu de aici, din cerdac, anuntase eliberarea tuturor tiganilor robi pe mosia sa si nu tot aici scrisese cu generozitate despre Eminescu, cand acesta era doar o promisiune: „E unul care canta mai bine decat mine? /Cu-atat mai bine tarii si lui cu-atat mai bine””...

Vasile Alecsandri odihneste intru vesnicie in capela din vecinatatea casei... dar creatia sa de la „Penes Curcanul” la „Hora Unirii”, traieste in inimile a milioane de romani de un secol incoace.

Casa memoriala „Mihai Eminescu” de la Ipotesti, casa memoriala a inimii mele

Pentru ca am fost educata conform axiomei care sustine ca Eminescu reprezinta zeul suprem al poeziei si pentru ca nu fusesem niciodata la Ipotesti, dorinta de a ajunge acolo a fost mai puternica decat orice alt ipotetic contraargument.

Cum drumurile principale din Bucovina sunt absolut impecabile, iata-ne, dupa vreo 2 ore si 130 km, coborand din masina fix in fata casei memoriale.

In sfarsit imi vedeam cu ochii un vis din adolescenta, un vis ce astepta de peste 30 de ani sa se izbandeasca.

Am patruns in curte, pe poarta, cu emotie nemarturisita, fara sa ne opreasca nimeni. In fata, o mica bisericuta si un cimitir, in dreapta, partea din spate a unei vechi case boieresti. Ocolim casa ca sa ajungem la usa din fata si atunci zarim in lateral un amfiteatru in aer liber, si, dincolo de el, cateva constructii moderne.

Ajungem in fata usii de la intrare... e incuiata... cineva ne spune ca doamna care se ocupa de prezentarea casei va veni imediat. Abia acum simt frigul... aproape ca iti ingheata rasuflarea... termometrul din masina arata numai 7 grdae Celsius. Dar cui ii pasa de termometru cand, la cativa metri se afla locul cu cea mai mare rezonanta in sufletul iubitorilor de poezie din Romania?

Miroase intens a fan cosit... o masina de tuns iarba se afla uitata, undeva in apropiere. Avem timp sa facem cateva poze si sa admiram copacii umbrosi din fata casei memoriale.

In final, apare si ghida, o doamna tare draguta si extrem de deschisa de la care am aflat o seama de lucruri interesante nu numai despre viata de la Ipotesti a familiei poetului, dar si despre ceea ce inseamna, acum, complexul memorial de la Ipotesti.

Casa acesta, in care incepem vizita, este, de fapt, o copie a conacului autentic al familiei. Cladirea originala s-a prabusit si a fost necesara reconstructia ei din temelii... de doua ori, chiar. Renovarile succesive nu au fost atat de agresive incat sa stearga complet patina timpului.

E inauntru o lumina dulce si un miros de carti vechi... un parfum inconfundabil. de biblioteca... Odaile sunt fermecatoare, mobilerul vechi si celelalte elemente decorative proiectandu-te in atmosfera plina de efervescenta a secolului al XIX-lea. Sunt doar cateva odai... vreo patru, ni se explica faptul ca aici stateau doar parintii si fetele... baietii, printre care si poetul, au locuit intr-o alta cladire, separata. Cu timpul, acea cladire s-a prabusit iar in locul ei se afla acum amfiteatrul.

Nu poti sa nu fii miscat de apropierea obiectelor personale ale familiei Eminovici... de la dulapul sculptat in lemn de trandafir in camera Henriettei, pana la lavita primita ca zestre, la casatorie, de mama poetului, aceasta fiind cea mai valoroasa piesa de mobilier a casei memoriale... din spusele ghidei.

In vitrina din sufragerie, un set de lingurite de argint inscriptinate cu monograma lui Mihai Eminescu... pe o masuta, cutia cu farduri a poetului de pe vremea in care lucrase la teatru.

Te cuprinde, fara sa vrei, un fior... e ca si cum ai putea atinge, cu ochii mintii, urmele pasilor marelui poet. Aflam de la ghida noastra ca acest muzeu a fost infiintat la initiativa unuia dintre fratii Luceafarului, iar majoritatea obiectelor sunt cele originale. Un merit deosebit il are mostenitorul celei care cumparase conacul de la familia Eminovici si care l-a donat, impreuna cu obiectele care au constituit zestrea mamei lui Eminescu, vandute odata cu cladirea propriu-zisa.

Am parasit cladirea, luandu-ne ramas bun de la doamna nostra, nu inainte de a mai primi cateva informatii extrem de interesante.

Pentru ca ne-a mirat de faptul ca suntem singurii vizitatori, si pentru ca banuiam ca banii stransi din taxa de intrare sunt extrem de putini, din pacate, am intrebat ghida cum se descurca... raspunsul a fost unul sincer si promt: Foarte, foarte greu...

Complexul memorial cuprinde mai multe cladiri, una dintre ele este un minimotel, unde sunt gazduiti tineri artisti in cadrul taberelor de creatie, alta cladire, noua si ea, contine o expozitie cu obiecte din diverse etape ale vietii lui Eminescu si sali de conferinte, in timp ce alta cladire are destinatie administrativa.

Toate cladirile, precum si curtea sunt foarte bine intretinute, si, trebuie sa marturisesc, ca din punctul meu de vedere, evocarea personalitatii lui Mihai Eminescu se fac aici intr-un mod extrem de inteligent, meritul conceperii unui astfel de muzeu apartinandu-i, se pare lui Ion Caramitru, care, din postura episodica de ministru al culturii, s-a implicat personal in acest proiect.

Am vizitat si expozitia din noua cladire... aici am pasit pe scena vietii lui Mihai Eminescu. Primii ani sunt ilustrati prin alaturarea de obiecte taranesti si de obiecte provenind din familii boieresti. unele ilustrand originea tatalui si celelalte originea mamei. Urmeaza ilustrarea etapei studiilor la Cernauti, etapa teatrului, cea de student la Viena si cea de la Bucuresti.

M-a impresionat mult austeritatea obiectelor lui Eminescu (o sa puteti vedea, de pilda, nelipsitul sau ibric de cafea) si m-a trecut un fior privind o autentica si delicata rochie a marii sale iubiri, Veronica Micle.

Daca viata i-a separat, posteritatea a avut grija sa ii puna alaturi, fie si numai in casa memoriala a poetului...

Sunt prezentate fotografii de familie, obiecte personale si obiecte din epoca respectiva.

Am revenit un curte si am mirosit aerul plin de miresmele primaverii, caci intre timp frigul se inmuiase, ia soarele incepuse sa prinda puteri. Era atata liniste incat aveai strania senzatie ca timpul s-a oprit in loc si ca natura isi tine, pentru o vremelnica clipa, respiratia aburita...

Plecand, nu am putut sa nu intorc capul catre casa aceea veche dar semeata... catre curtea plin de verdeata si de pomi... mi-am intiparit-o in minte si in suflet, gandindu-ma ca a fost un prilej unic de a privi, ca printr-o fereastra magica, fragmente importante din viata unuia dintre cei mai mari poeti romantici ai lumii, o aparitie fara egal in constelatia literaturii romane.

Dar nu acolo avea sa se termine intalnirea noastra cu Eminescu... la sugestia ghidei am pornit spre lacul ce a apartinut familiei poetului... Lacul codrilor albastri.

Un indicator ne indeamna sa facem la stanga... si de acolo am mers cam 4 km... ne-au ajutat cu indicatii localnicii. Am ajuns intr-o padure, intr-un loc marginit de o bariera, unde se infunda drumul. Cativa metri mai incolo in dreapta, un ocol silvic si un drum forestier. Dam sa o luam pe acolo dar cineva ne opreste... ne indica aleea din spatele barierei. Pe acolo e lacul... la vreo 500 de metri... dupa spusele omului nu se poate ajunge cu cu masina... doar pe jos.

Si am pornit... drumul e unul cu adevarat magic, intr-atat de bine se armonizeaza verdele crud al frunzelor cu trilul neobosit al pasarilor si cu parfumul indescriptibil al copacilor abia de curand infrunziti. Aleea e complet acoperita de frunzisul pomilor, iar lumina soarelui abia reuseste sa se strecoare prin bariera vegetala. La un moment dat, dupa un damb, se intrezareste lacul, o oglinda de apa marginita de trestii si pe ici-colo acoperita de frunze de nufar.

Este, evident, Lacul lui Eminescu... lacul codrilor albastri... lacul iubirii si al visarii.

Casa memoriala Calistrat Hogas din Piatra Neamt- o casa ce face parte din lista monumentelor de arhitectura din Patrimoniul National

Un oras cu un farmec aparte... o imbinare inedita si placuta intre vechi si nou... orasul al carui nume va fi intotdeauna legat de opera inconfundabila a lui Calistrat Hogas.

Casa memoriala a scriitorului se afla in centrul orasulului, pe o strada cu multe cladiri din alte timpuri.

Intr- o curte mare, se proiecteaza silueta casei boieresti, solida, bine proportionata si cu pereti varuiti in alb... Inauntru, o doamna cat se poate de draguta, ne invit sa intram, oferindu-se sa ne fie ghid.

Casa ni se dezvaluie incet-incet, de la sufragera imensa pana la dormitorul conjugal.

E o casa ca o poveste... o incursiune inedita in lumea unuia dintre cei mai mari amatori de calatorii din literatura romana, un scriitor extrem de expresiv si de natural...

Muzeul a luat nastere la initiativa unei dintre fiicele scriitorului si s-a rezumat initial doar la o camera... acum intreaga casa este pusa la dispozitia publicului doritor de cunoastere.

Ghida ne dezvaluie, pe rand, fiecare incapere in parte, conturand un tablou din ce in ce mai viu si mai pitoresc al vietii scriitorului pasionat intr-atat de calatorii incat se spune ca si-a petrecut mai mult timp in excursii decat acasa.

Hogas era un om care aprecia laturile frumoase ale vietii... de la placerea scrisului pana la placerea savurarii unei cesti de cafea... si asta fara a fi nici o clipa un om superficial, ci, dimpotriva.

Casa e o radiografie a vietii unei familii de intelectuali de la sfarsitul secolului al XIX-lea, inceputul secolului XX... cu preocuparile lor culturale, dar si cu mici detalii din viata lor cotidiana, admirabil prezentate...

Doamna se straduieste sa ne introduca in atmosfera... are un fel foarte placut de a povesti, o face cu pasiune si nu din rutina... ai senzatia ca traiesti, pentru cateva clipe, in epoca pe care ti-o evoca cu atata har...

In muzeu se afla manuscrise, carti, dar si cateva exponate inedite... pelerina despre care scriitorul spunea ca putea acoperi cu ea... lumea. si una dintre potcoavele „Pisicutei”, celebra sa tovarasa de drumetii.

Multe obiecte de familie, de la sevicii de cafea pana la piese de mobilier... cateva sobe uluitor de frumoase, cu coloane lungi, albe, ca un templu in miniatura.

Cel mai fermecator loc mi s-a parut cel al terasei largi din spatele casei, locul de refugiu pentru originalul scriitor. Un colt de natura de o frumusete molcoma si parfumata...

Am parasit casa cu nostalgia pe care ti-o starneste coperta unei carti dragi, citita si rascitita de nenumarate ori in tinerete, pe care o regasesti dupa multi ani de nedreapta uitare.

O proiectie unica intr-o lume plina de farmec si frumusete, sub semnul farmecului de nedescris al drumetiilor montane...

---

VIZUALIZĂRI: 3801 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI