Mahalaua din mijlocul Bucureştiului are un simbol: Mănăstirea Plumbuita

TIPĂREȘTE

Se spune că toate mizeriile Capitalei sunt duse de Colentina, pe râu în jos, către Dunăre. Doar ce-i de soi stă pe loc. So... rămas fiind pe malurile râului cristalin cu ape tulburi ce nu te-mbie să te scalzi în el, fie iarnă-fie vară, nu poci decât să vă introduc în satul lui Bucur. Doar la periferie! Căci aici am crescut! Şi eu, şi mama mea... Bunicii au avut doar norocul de a ajunge prin zonă... Au găsit un petec de pământ pe lângă Bucureşti. În mahalaua de lângă mănăstirea veche, pe al cărui deal era “ucis” comisaru’ Moldovan prin filme. Acum zona e mult mai aproape de centrul Capitalei :).

Pe drumul dinspre Moldova (DN2), cam pe acolo de pe unde tramvaiele trase de cai te duceau către Obor, imediat după pod (după Mc’Drive-ul actual), printre sălciile plângătoare ce străjuiesc malurile Colentinei, vezi o cruce... şi încă una mai încolo... şi niste ziduri de cărămidă. Acu’ depinde de cât eşti de evlavios: ori te închini până-ţi iau unii carnetu’, ori cârmeşti dreapta dupa trecerea enoriaşilor şi apoi, pe langa parcul Plumbuita, la statuie, faci iar dreapta... şi cu Dumnezeu înainte! În caz că ratezi prima stradă (Plumbuita) şi o iei pe a doua, s-ar putea să ajungi în zona unde am copilărit cu voia Domnului: lângă dealu’ bisericii, pe str. Tămâioarei, în penultima casă - a bunicilor. Doar că pentru a ajunge aici tre’ să ai bucşe’ la purtător. Sau 4*4. Că drumu-i plin de pietre de râu. Sigur că bunicii mei au ratat prima stradă aşa că au ajuns pe a doua dintre cele trei! Ei nu aveau harta în dotare si nici goole maps! Iar pe vremea lor Plumbuita nu era peninsulă... După “potop” a devenit... da’ asta-i altă poveste. Şi doar pentru connaisseurs.

Dacă ai pus GPS-ul şi ai nimerit prin dreapta grădiniţei din zonă nu mai ai de străbătut decât un kilometru şi ceva pe drumul cu un pic de ciment pentru a vedea cu ochii tăi o veche mănăstire din Bucureşti. Şi cea mai veche tiparniţă. Tot din satul lui Bucur... Drumu’ cu gropi. Nu te gândi că sunt acolo în aşteptarea unor enoriaşi aflaţi cu un picior în ele... Pomenind de toţi sfinţii cunoscuţi şi restu’, străbaţi un fel de stradă din Capitală. După ce treci pe lângă nişte case în paragină şi nişte vile construite după ureche pe partea stângă şi un fel de parc pe partea dreaptă, după un pik de urcuş, mergând înainte pe cărarea Domnului, ajungi la fix. Ai grijă la hoardele de căţei! Şi la puradei! Nişte porţi mari, verzi, te introduc în “magia” unei mănăstiri din Capitala noastră cea de toate zilele, pe care nici focul, nici războaiele, răzmeliţele sau cutremurele n-au răpus-o... Nici vremurile :) )

Mănăstirea Plumbuita

Prima vizită în mănăstire: acum 30 şi ceva de ani: un popă aruncă un plod într-un “ceaun” şi-l botează. Nasol! Apa - rece, pruncu’-ncepe a răcni... Rău... rău... şi aşa a rămas. :)

Copilărind pe acele meleaguri (de vis, de altfel) dâmboviţene, învăţând arta meşterilor din mănăstire de a sculpta în lemn şi a face tot felul de lucruri “lăsate de la Dumnezeu”, pruncul (care mai crescuse) doar înregistra ce se întâmpla în acest colţ de Rai din mahalalele Bucureştilor. Istoria o învăţai de la moldovenii ce erau aciuţi între zidurile groase ale mânăstirii ce se înalţă semeaţă peste cartierul Plumbuita: “Pi’ la 1560 s-o înşeput construcţia. Scrii şi la poartă. Şe draq di bucureştean îi fi tu? “

“Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Una din legende spune că numele de Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperişul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaş, care a avut loc sub zidurile mânăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulţimea de ghiulele căzute pe acoperişul bisericii, topindu-se, a dat acoperişului un luciu de plumb. ” Asta apare pe site-ul lor de prezentare (manastirea-plumbuita.ro). Dacă nici ei nu-şi ştiu istoria, ce să cereţi unuia ce învăţa să sculpteze cruci? Sau să vadă cum se face un clopot? Nu-mi amintesc decât că ne strângeam să jucăm fotbal pe domeniul mănăstirii – vara, sau la săniuş – iarna. Recunosc că am încălcat cel puţin una dintre cele 10 (parcă) porunci: am furat prune şi piersici din copacii mănăstirii (dar aveau un gust dumnezeiesc – aşa că se iartă).

La sărbători eram prezent – împreună cu prietenii puradei - doar să gust din coliva delicioasă a “babelor” venite la călugări :) Le aşteptam pe drumul spre mănăstire, căţărat în copaci şi le însoţeam până la porţile mari de la intrare, de lemn, sculptate cu tot felul de chipuri - voievozi si sfinţi - de meşterii veniţi p’aici): “Ne dai mamaie ceva? ”. “Vă dau mah, da’ după ce ies! ” Ieşea şi ne dădea! D-zeu ţinea şi cu noi, ăi’ mai mici!

Pe vremuri, la poarta monumentului istoric acostau autocarele cu engleji, americani şi canadieni sau tirurile cu portocale de la greci - casele de copii primeau pachete de la mănăstire in ajun de Sărbători.

Printre cele ce veneau pentru “blagoslovenie” erau şi ceva mioriţe tocmai bune... bune rău. Simeon Tatu, stareţ la vremea respectivă (senator, mai apoi), le primea pe toate, le asculta si... “Nu-l huliţi! E cel mai tare” spuneau mioarele. Poate că se refereau la religie... ! După câteva ore de spovedanie ieşeau cam răvăşite. Mormântul lui, frumos îngrijit de ceilalţi călugări, se află acum lângă intrarea în mânăstire, pe stânga când priviţi poarta.

După ani şi ani am revenit la mănăstirea ce a fost în 1821 reşedinţa unui revoluţionar, Tudor parcă :). Acum eram doar eu şi tata, al cărui ficior’ a simţit ceva divin. Pentru un certificat. De botez! Musai să devii preot, imi ziceam (mă şi vedeam). Poate de la mioarele alea se trăgea :)). Pe bătrân îl cărasem cu mine pentru că nu ştiam când şi unde mă botezase (ptiu, preot creştin ce vrei să fii!). Tatăl se spune că e ăla care ar fi contribuit la... orice! Trecând prin porţile mari, privind la picturile de la intrarea de sub turnul cu clopote, n-am simţit nimic special. Crescusem! SUS erau clopotele care mă trezeau în fiece dimineaţă a copilăriei mele. M-am scuturat un pic şi am păşit mai departe. JOS, iarba era necălcată încă de turiştii ce trec p’aici acum săptămânal. În faţa noastră se afla biserica. Am intrat şi am revăzut picturile din ce în ce mai pline de fumul lumânărilor, vitraliile prin care trece lumina în interiorul bisericii, altarul din ce în ce mai prăfuit. :( Am ieşit, am băut apă de la cişmeaua mănăstirii – aşa cum o ştiam de copil: rece şi bună. Nimic nou. Ba da. În spatele ei un fel de foişor din lemn! Nou! Da’ ugly!

În DREAPTA, Casa Domnească, în spatele ei, chiliile. Poveştile călugărilor despre cei care au fost încarceraţi p’aici prin 1848 încă le “auzeam”. În STÂNGA, toaca şi vechile camere ale meşteşugarilor erau cam lăsate de izbelişte. Acolo, în copilărie, un călugar (al cărui nume nu-l mi-l mai pot aminti, din păcate) ne învăţase să batem toaca, să tragem de frânghiile clopotelor şi să ne pună în mânuţele alea mici nişte unelte cam ascutiţe. De la el aflasem că Dumnezeu e omniprezent: în aer, pământ sau apă... şi mereu apără vietăţile (sigur mă număram şi eu printre ele :) !). După ce am văzut un film am avut o revelaţie: vocea blândă, ochii lui calzi aminteau de Gandalf. Cel Sur! Sper ca acolo unde este de ceva timp să fie Cel Alb! Pe vremuri simţeam căldura divină, pornită doar de la un singur OM...

A “n+1” intrare: Pitiku (încă nu se gândea că o să scrie pe AFA despre asta) cu celălalt pitik... pardon: doaamna arru. Adik doi pitici :) + viitori fini - paşnici. De Paşti sau Paşte! La invitaţia mea! Văzut, închinat, luminat, călcat în k***t - arru. Mană cerească: împuţit şi umplut maşina de... - a mea! OK! Rămas gravidă – (arru, nu maşina!) - aici şi eu am fost un pik de vină! Născut copil – aici n-am nicio contribuţie! ;) Măcar a văzut şi ea (tot arru, nu maşina!) mănăstirea pentru prima dată! Se pare că i-a priit! N-o mai duc! Maşina se spală, da’ ce mă fac dacă se mai întâmplă o dată?

Mănăstirea după ani şi ani: Poarta mare a fost un pik refacută. Nu mai scârţâie ca pe vremuri! Aleile sunt la fel de curate. Au apărut şi nişte coşuri de gunoi! Când intri îţi faci cruce! Nu doar de ceea ce vezi! Biserica, atelierele, chiliile, locurile de rugăciune sau închinăciune te fac să închizi telefonul, să vorbeşti în şoaptă si să nu mănânci seminţe! Să pupi şi să nu scuipi! La ieşire îţi faci iar cruce şi revii cu picioarele pe pământ. Şi la mahalaua pe care tre’ s-o străbaţi din nou pentru a ajunge la “civilizaţie”.

Credeai că vei simţi aşa ceva în mijloc de Bucureşti?

---

VIZUALIZĂRI: 3630 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI