Noaptea albă a muzeelor 2012

TIPĂREȘTE

La această ediţie am fost şi cu piciu' (+ o amică), aşadar am încercat să adaptez ţintele nivelului lor de aşteptări, pregătire şi cunostinţe.

Ce am propus:

- Muzeul Naţional Cotroceni;

- Muzeul Naţional Tehnic "Prof. Ing. Dimitrie Leonida";

- Muzeul de artă veche apuseană "Dumitru Furnică-Minovici";

- Muzeul Naţional al Aviaţiei Române;

- Școala Centrală.

Ce am văzut:

- la Cotroceni era o coadă (pe la ora 21) de aproximativ 90 de minute, poate mai mult, după spusele celor care ajunseseră aproape de intrare, aşa că... a rămas pentru o dată care vă va fi cu siguranţă adusă la cunoştinţă, ulterior.

- am pornit aşadar spre Muzeul tehnic din Parcul Carol. Aici, altă coadă. Doar de vreo 40 de minute, de data asta, aşa că am sperat că fetele vor reuşi să aibă destulă răbdare, fiind prima coadă la care stăm. Şi am avut dreptate.

Ca să nu fie aşteptarea prea grea, cei de la muzeu instalaseră un ecran afară, aproape de intrare, unde rulau un filmuleţ de prezentare a muzeului şi a câtorva dintre exponatele mai "de bază". Eu mai văzusem acest muzeu, dar asta s-a întâmplat acum 40 de ani. Din fericire, am constatat că nu s-a schimbat. Aproape deloc. Lipsea macheta la scară 1:1 a modulului de aselenizare Apolo, care era atunci o mare realizare a tehnicii - acum căzută aproape total în uitare. La fel cu alte lucruri care încă mai sunt printre exponate, cum ar fi automobilul aerodinamic al lui A. Persu, aparatul de zbor individual al lui J. Capră, motorul sonic G. Constantinescu, macheta avionului Vuia...

Ce mai puteţi vedea? păi... o bună ilustrare a istoriei motoarelor, a electrotehnicii, ceva maşini şi motociclete vechi... Alte machete, multe funcţionale, de locomotive, de mine, de aparate electrice, optice şi mai ştiu eu de care... Din păcate, toate prăfuite, vechi (evident, că de aia sunt la muzeu! dar parcă nu doar asta, mai sunt şi îmbătrânite, uzate, fără luciu), înghesuite rău unele-ntr-altele...

Ce mi-a plăcut? oamenii (voluntari, mulţi dintre ei) care dădeau bucuroşi explicaţii, arătând oricui dorea cum funcţionează unul sau altul dintre exponate. Asta se întâmplă rar, dacă mergeţi acolo într-o zi obişnuită.

De aici, am pornit de-a lungul bulevardelor spre nord, unde era următoarea noastră ţintă: muzeul de artă apuseană.

Aici, în spatele casei cu clopoţei de la şosea, aproape de gara regală şi de fântâna Mioriţa (despre care puteţi citi impresii aici), se înalţă un castel medieval în miniatură...

Casa a fost terminată prin 1942, iar în 1947, datorită situaţiei socio-politice tulburi, inginerul Dumitru Furnică-Minovici se vede obligat s-o "doneze" academiei române.

E o capodoperă nu doar de artă arhitecturală, ca exponent al stilului englezesc clasic, ci şi prin grădina ce-o înconjoară, care întregeşte ansamblul. Când am ajuns acolo, noaptea, aerul era rece şi umed, greierii cântau de-şi rupeau elitrele, câteva reflectoare aruncau lumini şi creau umbre demne de frumuseţea locului. Intrând pe uşa casei-muzeu, te afli mai întâi într-un hol, decorat cu arme vechi şi piese de armură, dar şi cu un superb trofeu de cerb, apoi de aici se trece direct în camera principală, dominată de un şemineu mare în dreapta intrării, decorată de o frumoasă tapiţerie ce îmbracă peretele vestic pe toată înălţimea sa (de vreo 8m) dar şi de o splendidă scară în spirală, din lemn, spre etajul superior. În stânga e o cameră de zi sau de lectură, cu rafturi cu cărţi vechi şi de valoare, iar în dreapta - o cameră de luat masa. Tot din camera principală, se poate ieşi în grădină prin 'uşa din spate'. Aici, avem o micuţă grădină cu trandafiri, dar şi alte flori, un mic heleşteu cu nuferi... Vitraliile de la ferestre împlinesc acest întreg de artă arhitecturală şi artă decorativă de inspiraţie apuseană. Şi aici erau câţiva voluntari care ofereau explicaţii ample şi bine documentate despre 'domeniu'.

Dar noaptea era încă la început, şi încă un muzeu ne aştepta: cel al aripilor româneşti. Se ajunge repede, de la Mioriţa până la fosta Fabrică de glucoză (actualul hotel Caro), lângă care se află.

Şi aici era puhoi de lume, dar pentru că era un loc unde accesul nu se făcea pe o uşă simplă, îngustă, iar spaţiul interior este de asemeni destul de vast - nu era nicio coadă. A! de fapt, erau; chiar vreo 2! ale unor simpatici căţei comunitari, care ajutau la paza şi protecţia porţii, personalul angajat.

Aici, eram oarecum în lumea mea, cum am o pregătire direct legată de aviaţie, aşa că eu cred că am fost cel mai fericit vizitând acest muzeu.

Am admirat aparatele de zbor (avioane, elicoptere) înşirate pe iarba dimprejurul halelor unde este muzeul propriu-zis, cu colecțiile şi exponatele sale de valoare.

La interior, mi-a plăcut mai mult ideea prezentării aviaţiei române, civile şi militare, de-a lungul scurtei dar tumultuoasei ei istorii. Cu realizarea practică, am oarece rezerve - mai ales după ce am admirat Imperial War Museum din Londra. Chiar am propus (în măsura posibilităţilor) să se pună câteva ecrane interactive ici-colo. Ar fi foarte utile. Şi nici nu-s foarte scumpe... Dar efectul produs e chiar semnificativ. M-am bucurat că există oameni care se implică şi cer însuşi publicului idei de evoluţie şi modernizare.

Machete, diorame, chiar avioane adevărate umplu două 'hangare' şi ne arată cum au evoluat tehnica şi aparatura destinată zborului, atât cu aparate mai grele, dar şi mai uşoare ca aerul.

E prezentă şi o parte de tehnică de comunicaţii şi radiolocaţie militară. Dar ar fi fost interesant de asemeni de expus (măcar în poze) şi tehnologia (şi evoluţia acesteia) de protecţie a navigaţiei aeriene (radiofaruri, ILS, DME, radar şi pupitre de dirijare a traficului, balizaj şi marcaje pentru piste)... Mă rog, poate lumea crede că avioanele doar zboară, dar adevăru e că fără această tehnică auxiliară, nimic n-ar fi aşa de simplu cum pare acum!

Tot în curte mai sunt prezentate şi ceva arme antiaeriene, rachete sol-sol şi sol-aer.

Buuun... ce mai rămăsese? Şcoala centrală - fetele fiind interesate de felul cum arată un liceu (că li se cam apropie vremea!) de renume şi cu vechi rădăcini în cultura română. Înfiinţată prin a doua jumătate a secolului trecut, la comanda domnitorului Barbu Ştirbey, a fost înzestrată cu noul (actualul) sediu proiectat de maestrul arhitecturii române Ion Mincu, cam la cumpăna veacurilor XIX-XX. Iniţial "Pensionatul Domnesc de Fete", apoi denumit Şcoala centrală, iar în anii comunismului Liceul Zoia Kosmodemianskaia, a revenit după 1989 la denumirea care a consacrat-o - Şcoala Centrală.

Sâmbătă seara, câţiva tineri au condus pe holurile ei pe vizitatori, vorbindu-le atât despre istoria şcolii, dar şi despre viaţa ei, reguli, eleve, profesori... În curtea interioară a fost un concert al cvartetului Bella Musica de la Teatrul Naţional de Operetă ”Ion Dacian”. Se servea şi 'celebrul' lor ceai de lămâie. Într-o sală (antecamera sălii de festivităţi a liceului), era o expoziţie de pălării de epocă.

N-a fost un muzeu în adevăratul sens al cuvântului, da' "piciul" a fost cel mai încântată de acesta, mai puţin de restul despre care am scris mai sus.

O să adaug şi poze, să vă faceţi o idee despre ce am putut vedea. Pe data viitoare,

---

VIZUALIZĂRI: 1803 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI