Pachet promoţional 'boc': două muzee într-o zi

TIPĂREȘTE

Aflat cu treburi în Capitală, astăzi am avut o zi liberă, aşa că m-am gândit, pentru că tot era prima zi de criză, să o petrec cât mai plăcut, pentru a uita de problemele materiale ale vieţii. Deci, dis-de-dimineaţă, după micul dejun luat la hotelul Bliss (hotel despre care am să scriu un review separat, că merită), m-am urcat în maşina personală şi am pus GPS-ul să mă ducă la Muzeul de artă Zambaccian şi asta nu pentru că nu ştiam să ajung acolo, ci pentru că mi-am luat GPS nou şi acum este în probe, pentru a vedea cum se va descurca în concediu.

GPS-ul m-a dus direct în faţa muzeului, mai greu a fost cu parcarea, pentru că deh, este cartier select... Muzeul se află pe strada cu acelaşi nume, ce leagă Piaţa Dorobanţi de Bulevardul Aviatorilor. La intrarea în muzeu, însă surpriză ... Muzeul este închis pentru două zile, pentru probleme administrative, spune cel e la intrare... din cauza modificării TVA-ului, continuă el cu voce mai scăzută. Buuun! mulţumesc boc, voiam să uit azi de tine, dar uite că nu mă laşi...

Schimbare de plan din mers. Ce să fac? Păi, în apropiere e Muzeul Satului, aşa că ies în Bulevardul Aviatorilor până în Piaţa Charles de Gaulle, apoi pe Bulevardul Mareşal Prezan până la Arcul de Triumf de unde ies la Şosea (Kiseleff) . Cam pe la jumătate, pe dreapta cum mergi spre Casa Presei Libere se face o străduţă scurtă până la intrarea în Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti". Aici este şi o parcare, nu foarte aglomerată, fiind dimineaţa unei zile obişnuite de lucru.

Mă îndrept spre intrare, cu emoţie să nu fie ca la Zambaccian. Nu, aici este deschis. Iau un bilet, 6 lei şi întreb de un pliant sau altceva de prezentare. Ah, da, avem, îmi spune domnişoara de la casă, ... dar magazinul de suveniruri este închis pentru modificarea TVA-ului, adaugă ea, însoţind vestea rea cu un zâmbet menit să o mai îndulcească. Cuuum? Şi aici dau de boc? Şi eu care speram să uit de el ...

În sfârşit, intru şi o iau uşor la pas pe uliţele satului românesc. Trec prin gospodării transilvane, admir biserica maramureşeană din lemn, mă întorc apoi pe malul Herăstrăului, pe lângă tot felul de mori, o cherhana de la Jurilovca, ajung la ieşirea dinspre parcul Herăstrău, de unde mă întorc printre locuinţe bucovinene, moldoveneşti, olteneşti şi bănăţene.

Dacă pentru alte muzee pot da o descriere mai concretă, cazul acestui muzeu este unul special, cel puţin pentru mine. Nu-l pot descrie în cuvinte, totul se reduce la o impresie. Ştiţi, ca la Monet, cu lucrarea lui, Impression, Soleil levant, de la care se trage şi numele curentului. Plimbându-mă pe uliţele satului, intrând în case, aruncând o privire în bordeie, simţind mirosul de lemn, sau de lut, toate astea au o reprezentare clară in mintea mea, doar că nu o pot picta. Reprezentarea este alcătuită din impresiile mele din copilărie. Copil de oraş, îmi petreceam verile la bunici (de-asta mi-a plăcut La Medeleni) şi toate acele vremuri idilice mi-au năvălit în minte, puternic, de parcă le trăisem doar cu o zi în urmă.

Lumea satului românesc, cu tot ce are ea (sau, în multe cazuri, a avut) mai frumos este concentrată în acest mic colţ de rai. Şi culmea, ca în multe alte cazuri, şi acesta, aşa mic cum e, nu este ferit de necazuri. Vă rog să intraţi aici, să citiţi şi, poate să semnaţi.

Dacă doriţi informaţii suplimentare, puteţi intra pe site-ul oficial al muzeului.

Am plecat foarte relaxat, după ce am vizitat din nou, după mai bine de 30 de ani, pe vremea studenţiei, acest muzeu deosebit.

Aproape îl uitasem pe boc.

Buuun, ce urmează? Conform planului, mă urc în maşină şi mă îndrept spre buricul târgului, adică Piaţa Universităţii. Vrând-nevrând, la trecerea prin Piaţa Victoriei dau tot de boc, dar trec repede, fără să mă uit înapoi, spre Piaţa Romană, de unde, pe Bulevardul Magheru, ajung la Universitate. Traversez piaţa şi pe prima stradă, Ion Ghica, fac la dreapta, în speranţa găsirii unui loc de parcare. Am noroc şi, la vreo 200 m, dincolo de Biserica Rusă Sf. Nicolai, în dreptul Universităţii (?) "Spiru Haret" găsesc unul.

Plătesc pentru două ore de parcare şi dau fuga spre Palatul Şuţu, să vizitez Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. Ei bine, da! Şi aici am o surpriză neplăcută. Muzeul este în renovare ... toată vara. Cum fraţilor, dar astă iarnă ce-aţi păzit? Nu ştiu dacă tot boc este de vină şi aici, dar am o vagă bănuială că tot el şi-o fi băgat codiţa, pentru că tot el gestionează fondurile de la cultură.

Fac cale întoarsă, intru şi la Biserica Rusă, monument istoric, aflată şi ea în renovare, care se face însă din mers, continui pe strada Smârdan, traversez Lipscanii (lipscanii erau comercianţii care aduceau mărfuri de la Lipsca, numele slav al oraşului Leipzig), constat că zona începe să arate bine şi ies pe strada Sf. Dumitru, pe lângă biserica cu acelaşi nume, apoi pe Strada Franceză, de unde ies pe Calea Victoriei, exact la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Pe vremea studenţiei, zona asta o ştiam ca pe propriile buzunare, dar acum nu mai recunosc nimic, pentru că o parte a fost complet renovată, iar restul este într-o stare de degradare incredibilă.

Intru la muzeu şi aici nu mai sunt surprins, pentru că ştiam dinainte că o bună parte din el este de ceva timp în reorganizare şi, deci, nevizitabilă. Oricum, mă mulţumesc cu Lapidarium-ul, cu Tezaurul şi cu o expoziţie temporară cu tema "100 de ani de aviaţie în România". Asta se potriveşte cu vizitele anterioare, la Muzeul Aviaţiei şi Muzeul Militar Naţional.

În Lapidarium, cele mai interesante piese sunt, cred eu, cele care compun replica Columnei lui Traian.

Ideea unei copii a Columnei lui Traian în ţară a fost dorită de Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Al Tzigara-Samurcaş, precum şi de alţi intelectuali români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De altfel, Alexandru Odobescu, într-unul din cursul de arheologie (1874-1875) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, menţiona: „de pe tiparele făcute din ordinul împăratului (Napoleon al III-lea) am putea, cu neînsemnate sacrificii, să căpătăm o reproducere în bronz a întregei Columne traiane, care s-ar înălţa cu fală chiar în faţa acestui edificiu (Universitatea), unde ne place şi se cuvine să amintim pururea despre măreţele fapte ale lui Traian”.

În iunie 1967, după tratativele diplomatice şi intervenţiile academicienilor Constantin Daicoviciu, Virgil Vătăşeanu, Emil Condurachi şi ambasadorului României la Roma, Cornel Burtică, copia Columnei a sosit în România. Aceasta a intrat în patrimoniul Muzeului Satului, fiind apoi expusă la Muzeul de Istorie al Partidului Comunist, iar ulterior, în 1972, la Muzeul Naţional de Istorie. Calcurile perfect executate ale Columnei lui Traian pun în faţa specialiştilor, dar şi a marelui public, evenimente importante desfăşurate acum 1900 de ani.

Textul citat este de aici.

Pe vremea nu de mult apusă, ni s-a prezentat ca pe un mare succes al regimului aducerea copiei la Bucureşti. Ha! Şi naivul de mine, copil fiind, i-am crezut!

Expoziţia este bine gândită, pentru că, până la urmă, copia nu a mai fost asamblată, fragmentele fiind prezentate într-o vedere sinoptică, imposibilă în cazul originalului. Acum, după ce văzusem şi originalul, vizita în Lapidarium mi-a oferit detalii interesante.

Am intrat apoi la tezaur. N-am să-l descriu, el trebuie văzut. Trebuie să vedeţi coiful getic, cele 12 brăţări dacice recuperate după furtul lor, cele 12 piese ale Tezaurului de la Pietroasele, numeroasele piese din perioada regalităţii României (cine zicea că Mihai I a plecat în '47 cu tezaurul României? ).

În Muzeul Naţional de Istorie a României, deşi intrarea este relativ ieftină (8 lei) fotografiatul şi filmatul costă o mică avere. Fotografiatul costă 20 de lei în expoziţiile temporare şi 70 de lei (!!!) în Lapidarium şi Tezaur. Filmatul nu mai ştiu cât costă, parcă vreo 200 de lei.

Am ieşit de la muzeu mulţumit totuşi de ce văzusem şi tocmai atunci s-a pornit o ploaie torenţială (cred că tot boc a fost de vină şi pentru asta...), dar tot răul spre bine. M-am adăpostit de ploaie în pridvorul bisericii Stavropoleos, un alt monument al arhitecturii bucureştene, unde am cunoscut un domn şi o doamnă, veniţi din Israel să revadă locurile copilăriei. Plecaţi de 50 de ani din România, vorbeau româneşte perfect, cu un accent a la Ianke, deşi între ei vorbesc ebraică (nu idiş!). Am vorbit de una-alta, până ce femeia de la intrarea în biserică ne-a "uşuit", pe motiv că vorbim prea tare!

Am ajuns la parcare, am plătit pentru încă două ore şi m-am îndreptat spre hotel mulţumit că nu mi-am pierdut timpul degeaba.

Uitasem chiar şi de boc!!! Din păcate, nu pentru mult timp. La hotel, când am făcut plata, suma a fost mai mare (nu cu mult, ce e drept): a crescut TVA-ul.

---

VIZUALIZĂRI: 2290 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI