MOECIU, aniversari - 2010

TIPĂREȘTE

PRETEXTUL -  de citit, ca d-aia l-am scis!

Zice-se ca toamna se numara bobocii.

Eu si Maia ne mandrim cu doi. Ambii daruiti de Domnul, in marea lui bunatate, toamna, cand rugineste frunza-n vii. Intre noi fie vorba, nu mai sunt demult boboci, da’ am avut eu o revelatie mai zilele trecute: o sa tot fim niste closti batrane chiar si dupa ce-om trece hotarul, de-o fi cineva pe-acolo sa ne-ngaduie pornirile. Ei, lasa, alta poveste...

Ne mancau talpile de-o iesire. Deja octombrie statea sa treaca. Vremea, cum bine stiti, ca-n filmele romantice. Cum sa zaci in casa? ! Mie, de bine, de rau, mi-a mai trecut dorul pe-o balta sau alta. Dar Maia? ! Ca n-a fost chip s-o virusez macar cu notiunile de baza: linie, bambina, Shefield... ca sa nu mai vorbim de diferenta dintre nada si momeala. Pan’la urma, asta e! mi-am zis. Nu vrea, paguba ei!

Da’ sa-mi ureze „bafta” cand plec la pescuit? ! Blasfemie!! Zau, nu se face!

Prima oara am zis ca i-a scapat. A doua oara, insa, m-am prins. Era lucratura, nenica. Adica, bate omu’ saua odata, o bate de doua ori... da’ ce-astepti? ! S-ajungi gloaba batrana? !

M-am luminat si-am stat la discutii. N-au fost negocieri, sa ne-ntelegem. De exemplu, am un prieten, pescar si el, care iese la balta dupa un fel de algoritm: patru, maxim cinci iesiri la balta cu amicii, egal o iesire cu nevasta la munte. Pssst!... Maia nu stie... ramane-ntre noi!

Pe scurt, am convenit ca e vremea sa avem o iesire. Ne-am zis ca n-ar fi rau sa impuscam doi iepuri: le facem cadou feciorilor, ca tot trebuiau aniversati, doua-trei zile la aer si ne mai ostoim si noi dorul de duca. Dupa parerea voastra, ce s-ar plia perfect peste doua aniversari? Ati ghicit, a treia aniversare!! Intregim, asadar, grupul cu aceeasi companioni dragi noua, sora+cumnat+nepot, familie cu vocatie de plimbareti, de altfel, care aniversau si ei ceva.

UNDE MERGEM?

Buun! Si, dupa ce „dau din casa”, cum ar zice Maia, chestii d-astea personale, hai sa va zic ce-am gandit noi cand am ales destinatia pentru mini-vacanta. Pentru ca, dupa oarece dezbateri in sanul familiei, a fost sa fie Bran-Moeciu.

Nu-i nevoie sa-mi spuneti si voi ca am facut o alegere banala (ca, doara, unde se duce tot bucuresteanul cand pleaca la munte?), o stiam si noi, insa au fost niste rezonuri care au prevalat. Dintre care, cel mai greu, a fost faptul ca bobocu-al mic inca nu vazuse castelul Bran si Cetatea Rasnovului.

Daca, in ce priveste zona, n-a fost asa o problema, cu totul altfel stau lucrurile in ce priveste alegerea pensiunii. Ce chin! Cate click-uri! Cate telefoane! Nu ca am fi vrut cine stie ce minune de pensiune. Nuuu... ne doream cateva lucruri simple: sa ne incadram in buget, sa fim singuri in pensiune (chestie pentru care cautam pensiuni cu 4-6 camere), sa fie suficient de departe de strada pricipala pentru a nu fi expusi la „simfonia” ATV-urilor. Si, ulterior, s-a mai ivit un criteriu: sa aiba curte. Ca ar trebui sa fie curat, cald si sa nu ducem lipsa de apa calda, se subintelege, desigur.

In cele din urma, satui de cautari, am ales Pensiunea ELLA, Moeciu. Argumentul decisiv: „plimbaretii” mai statusera aici cu putine saptamani inainte. Caut locatia pe AFA... nu gasesc nici un review. Caut „dincolo”, bingo: pensiunea are 6 camere parter/etaj, trei dintre ele cu baie proprie, celelalte trei cu acces la doua bai. Incalzire centrala, TV in camera, ba mai mult, internet in camera. Mai are un living spatios, o bucatarie „complet utilata”, curte mare, balansoar, foisor si gratar, basca parcare in curte.

Ce spun pozele? Pai, nu pun prea mare pret pe poze, sunt poze postate de proprietari, asa incat o sa arate doar ce vrea proprietarul sa vedem. Surioara zice ca, in mare, e ok. N-au avut probleme la cazarea anterioara. Asa ca ii dam mandat sa vorbeasca cu tanti Ella. Rezultat: ne asteapta cu drag (nu-i asa ca Pamantul e rotund? !). Nu mai are alte rezervari, suntem singuri. Vazut-ati? Puse cu mana si nu se potriveau asa!!

Pregatiri, bagaje... stiti voi... Hehehe, Maia nu mai zburda singura-n portbagaj! Parca-i simt grelele dileme: „ce sa las? asta parca n-as vrea... ailalta nu ma-ndur... ? ... daca-mi trebuie pe-acolo si n-am? ! ”.

Seful clanului, adica „moi”, nu cara bagaje. El le aranjaza (sau aranjeaza? ! corectati-ma, domnilor profesori ) in portbagaj, in vreme ce ailalti se spetesc carandu-le. Nimeni altul n-ar sti s-o faca mai bine, evident. Ailalti fiind, se-ntelege, Maia, bobocu-al mic cu perechea lui si bobocu-al mare cu... boboaca lui. Cum cine-i „boboaca”? Buricul Pamantului! Centrul universului!! Ai mai copti stiti ce vreau sa spun. Ai mai verzi... o sa aflati candva...

Paranteza: bobocu’al mic gaseste prilejul potrivit sa plaseze bancul cu Bula care tot intarzie de la scoala. Profesoara (obligatoriu... ati sesizat ca nu exista profesori in bancurile de gen? !) il intreaba: „Bula, ce scuza mai ai, de data asta?

- Doamna, a trebuit sa merg cu vaca la monta, raspunde Bula.

- Si, ce? ! Tac-tu nu putea sa faca treaba asta?

- Ba da, doamna... da’ nu asa de bine ca taurul... ”

Si gata! Reusim sa plecam pe la noua, noua jumate.

Clanul „plimbaretilor” vine mai tarziu. Treburi, joburi...

Lumea zice ca, daca esti destept, nu te-nghesui sa iesi din Bucuresti spre nord pe obositul (obositorul) DN1. Cumnatu’ se lauda ca prin Dimieni e singur pe sosea... ma rog, mai sunt doua-trei carute, vreo sase biciclisti, o matusa cu ibricul de tamaiat si, de pe la unspe-ncolo, trebuie doar sa casti ochii la baietii adevarati care ies de la „impartasit”. Nu de la biserica, evident. Ii recunosti dupa buzunarul umflat in forma de litruta, dupa tigara stinsa-n coltu’ gurii si basca trasa nitel mai pe ochi. Mai pe seara, chiar fredoneaza cate ceva.

Lasa, mi-am zis. Dene-ul e sfant. Recunosc ca a fost si un fel de aroganta: in pasajul de la Baneasa sunt si o parte din banii mei. Ii musai sa ies de cateva ori pe-acolo, sa se amortizeze... La drept vorbind, daca chiar vreti sa stiti, drumul n-a fost deloc rau. Am mers lejer, relaxat si absolut legal. Motive lesne de inteles. Intai si-ntai pentru ca nu puteam merge altfel decat in deplina siguranta. Pe urma, pentru ca nu ne zorea nimeni. Si, nu in ultimul rand, pentru ca de prea multe ori am cotizat la bugetul da stat... mama lor de radare!!!

CE-AM GASIT?

Cand am debarcat in curtea pensiunii, nepotica dadea semne ca nu mai are prea multa rabdare.

Stati: am sarit peste etapa in care trebuia sa va descriu, cu repere, cum ajungeti la Pensiunea Ella. Trebuie sa intelegeti ca am facut-o intentionat... am oarece retineri sa va-ndrum acolo. Vedeti voi de ce...

Curtea larga, primitoare. Cum intram, pe dreapta, un gater in functiune. Rontaie la trunchiuri nevinovate de pomi. Un pom gros de douazeci-treizeci de centimetri e dovedit in cateva minute. O sa creasca altul in locul lui... in cateva decenii... daca s-o gasi cineva sa planteze...

Oftez si-mi arunc ochii roata prin curte. Doar doua garduri o delimiteaza de vecini. Ma rog, numai unul s-ar califica, la o adica, in aceasta categorie. Cel de-al doilea e doar un simbol. In fund, in spatele celor trei cladiri (una ar putea fi casa proprietarilor, cea din mijloc pensiunea turistica propriu-zisa si o a treia aflata in constructie), curtea se prelungeste, neingradita, pe coastele muntelui din apropiere. Frumos ca-ntr-o reclama turistica!

Doamna... nu-i spun numele, proprietara, ne intampina cu zambete si urari de bun sosit. Da, cu ea a vorbit doamna... surioara adica. Stia ca venim, desigur. Totul e pregatit. Numai ca are de facut, cu scuzele de rigoare, vreo doua precizari.

Nu-mi place ca incepe cu scuze. Nu mi-ar fi placut nici daca termina cu scuze. De cand ma stiu, scuzele isi gasesc locul inainte sau dupa enuntul unei probleme care poa’ sa-ti strice ziua. In cazul de fata, chiar minivacanta.

„Pai... despre ce-i vorba? ”

Pai... e vorba ca, din pacate, ea a uitat ca mai au o rezervare pentru o camera... stiti, o perecehe... au facut rezervarea acu’ vreo doua saptamani si nu si-a amintit decat acu’, ’tu-i maica ma-sii... cand noi tocmai am coborat din masina... asa ca ne roaga ca, atunci cand alegem camerele, sa fim buni si sa le lasam alora o camera... musai cu baie... si musai la etaj.

Ma mut de pe un picior pe altu’... clanul se uita la mine, eu decid. Incerc s-o privesc in ochi pe doamna cum o cheama... nu reusesc sa-i prind privirea.

Aaa... si-ar mai fi ceva. Daca nu ne suparam, o sa doarma si ei in pensiune, cu noi. Adica ea, sotul si copilu’. N-o sa ne deranjeze, ei nu vor veni decat seara, la culcare...

Hehe... deja era amuzant, dupa ce-am depasit primul impuls.

„Stiti, avem trei aniversari, ii zic. Eu, in asemenea ocazii, beau mult, dansez zgomotos rau si, mai ales, imi place sa cant. Prost, recunosc... dar cant tare si, pentru ca sunt seful familiei, asa mi-am educat si copiii. Ei canta mai tare ca mine. Credeti ca veti putea dormi in asemenea conditii? ”

Va las pe voi sa ghiciti raspunsul.

Am ramas. Aia mica avea nevoie de o masa si un somn bun. A fost principalul argument, altminteri nu ne-am fi facut griji ca am fi dormit in masina. In acea zona, aproape orice casa este o pensiune. Nu cred ca ne-ar fi luat mai mult de doua ore sa gasim exact ce vrem.

Ne-am impartit intre noi camerele disponibile, functie de prioritatile specifice: al mic cu mandra lui la etaj, balconas perfect pentru cafeluta, tigaruca si loc de pozat. N-au baie, se descurca ei. Al mare cu nepotica, musai cu baie, tot la etaj; „plimbaretii” parter cu baie, eu cu Maia... ce-a ramas (stiti, capitanul se scufunda odata cu vasul...). Adica parter, fara baie, acolo unde gazda avea fel de fel de lucruri personale, inclusiv sifonierul cu lucrurile lor.

„Iaca-ta, ma gandeam, ei te trateaza ca pe unul din familie, iar tu carcotesti! ”.

La despachetat, constatam ca nu e cine stie cald in camere. Pun mana pe calorifere, reci. Ei, nu! ca mi se urca deja la cap! Ma-nfoi la madam... „nu-i problema, am facut focul de dimineata, s-o mai fi racit nitel, imediat se incalzeste! ”. Asa a fost. In douazeci, treizeci de minute te sufocai de cald. Atunci mi-a cazut fisa de ce au unii grija sa mentioneze ca au centrala cu gaze... care va sa zica! Ella are cu lemne. Drept urmare, in prima noapte, pentru „centrul universului”, temperatura in camera de la etaj a scazut cam prea mult spre ziua. Motiv numa’ bun s-o culcam cu noi, la parter, in cea de-a doua noapte. Greu de suportat caldura in prima parte a noptii, rezonabil pana spre dimineata.

Ce ne-a placut la Ella?

Curtea mare, cu iarba deasa, unde „Buricu’ Pamantului/Centrul Universului”/nepotica a putut zburda in voie iar noi, astia mai mari, am putut juca PETANQUE. Daca nu stiti, o sa aflati voi ce-i aia. Fapt e ca, pana in momentul in care bobocu’al mare a catadicsit sa onoreze jocul cu prezenta lui, le-am dat lectii la toti. Dupa aia, m-am dus sa fac gratarul.

Ce ne-a mai placut?

De fapt, ceea ce nu are legatura cu pensiunea: am fost „noi, ai nostri”, bucurandu-ne, impreuna, de o „iesire”. De culorile toamnei in octombrie (chiar si de frunzele cazute, vezi pozele), de un amurg superb, dar si de vizitele la Castelul Bran, Muzeul Satului din Bran (in imediata apropiere a castelului), Muzeul Vamii Medievale din Bran ori Cetatea Rasnovului. Incantarea nepoticai la vederea catorva cai pascand in doua-trei curti din zona si modul in care, cu abilitati care doar ei ii sunt la indemana, a „legat” o relatie cu nenea care canta arii celebre la acordeon la intrarea in Cetatea Rasnovului.

Ce nu ne-a mai placut la ELLA? !

La etaj, cei oropsiti sa nu aiba baie (dus, cada...) in camera, n-au parte de asa ceva nici la comun, pe hol. Ceea ce proprietarii numesc baie nu e decat un WC si-atat.

Ce a pus motul pe basca? Carasem laptopul cu noi... ca sa fie... ca d-aia suntem oamenii inceputului de secol 21. Normal ca nu ne-a trebuit, insa, daca tot ne-am lovit de el la despachetat, am intrebat cum e cu internetul. Tanti Ella ne-a linistit: nu e internet... e doar o eroare de informare pe site-ul... nu-i dau numele, ca nu-i vina lor. Vina e a celor care au pus informatiile acolo... ghici ciuperca cine-or fi!!

Daca mai mergem la ELLA?

Nu.

Am putea trece peste unele detalii. Ca, la etaj, baia nu-i baie, e doar WC, ca nu eram singuri cand ne doream sa fim, ca ne zgribulim in a doua parte a noptii, desi ne sufocam cand ne-am culcat, ca nu e internet de nici un fel, wired ori less.

Insa... nu putem trece peste minciuni. De ce nu pricep proprietarii de pensiuni ca, de regula, poti pacali doar odata niste turisti cu bun simt? ! Am fost tentat sa zic „nu stiu, intrebati-i pe ei”. Adevarul e ca am oarece idee... da’ nu-i momentul sa dezvolt.

Nu vreau sa termin in alta nota decat cea in care am plecat la drum.

Ne-am bucurat de oportunitatea de a canta „LA MULTI ANI” sarbatoritilor.

Suntem impreuna azi, maine si poimaine, ne-am zis. Vom mai fi, cu voia Domnului, si-n alte ocazii.

Si, d-aia va zic, ca de obicei „sa va fie bine”!

---

VIZUALIZĂRI: 2426 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI