Un oraş, două ţări, trei religii

TIPĂREȘTE

Zece măsuri de frumuseţe a dat Dumnezeu lumii; nouă Ierusalimului, restului lumii numai una. Zece măsuri de suferinţă a dat Dumnezeu lumii; nouă Ierusalimului, restului lumii numai una.

Talmudul

Mărul discordiei

Oraș sacru pentru cele trei mari religii monoteiste și considerat cândva centrul lumii, Ierusalim (Yerushalayim în ebraică, Al-Quds în arabă) fascinează prin bogăția de vestigii, lăcașuri de cult și monumente și întristează totodată: istoria sa multimilenară este un șir interminabil parcă de conflicte între romani și evrei, între cruciați și musulmani, între coloniștii israelieni și localnicii palestinieni.

Ierusalimul adăposteşte trei dintre cele mai venerate locuri de pe Pământ: Biserica Sfântului Mormânt, centrul credinţei creştine, locul răstignirii lui Iisus; Zidul Plângerii, singura porţiune rămasă din Al Doilea Templu, cea mai sfântă relicvă pentru comunitatea evreiască; şi Domul Stâncii – al treilea mare loc sfânt în tradiţia musulmană, de unde Profetul Mohamed şi-a început călătoria la ceruri.

Aici Dumnezeu l-a încercat pe Avraam, cerându-i să-şi sacrifice fiul, iar o mie de ani mai târziu locuitorii oraşului au fost cei care l-au întâmpinat pe Iisus, aşternându-i ramuri de salcie în cale, apoi l-au însoţit pe Drumul Crucii până la locul răstignirii. Ierusalimul a fost capitala regilor David şi Solomon, adăpostind cele două temple antice, şi rămâne pentru evrei un memorial național.

Încărcătura spirituală, religioasă și politică a Ierusalimului nu poate fi pusă la îndoială și nu este probabil de mirare că orașul a inspirat și continuă să inspire atâtea speranțe, atâta devoţiune, dragoste şi nebunie...

Miza este într-adevăr uriașă, atât pentru evrei, cât și pentru palestinieni, iar marile puteri au și ele interese în zonă... Aflat în centrul conflictului israeliano-palestinian, Ierusalimul este aprig contestat şi profund divizat: un singur oraş, două ţări. În 1980 Israelul a declarat Ierusalimul drept unica şi indivizibila capitală a statului şi oraşul este centrul său administrativ, despărţit însă de Malul de Vest de către Zidul de Securitate; pe de altă parte, şi pentru palestinieni Ierusalimul reprezintă capitala şi sufletul culturii şi aspiraţiilor lor iar cele două comunităţi convieţuiesc dificil, cu evreii controlând de facto întreg orașul, inclusiv partea estică.

Ierusalimul are peste 800.000 de locuitori, din care 61% sunt evrei, 35% musulmani şi restul alte etnii.

Cât privește comunitatea internațională, majoritatea statelor nu aprobă ocuparea Ierusalimului de Est de către israelieni ca urmare a Războiului de 6 Zile din 1967 și nici declarația din 1980, declarată nulă de ONU prin rezoluția 478. Mulți membri ONU consideră că Ierusalimul ar trebui să aibă statut internațional. ONU, Curtea Internațională de Justiție și Autoritatea Națională Palestiniană privesc Ierusalimul de Est drept „teritoriu palestinian aflat sub ocupațieˮ și condamnă înființarea de noi așezări evreiești în Ierusalimul de Est și pe Malul de Vest.

Problema pare pe moment insolvabilă și perspectiva proclamării Ierusalimului drept capitală atât a Israelului cât și a viitorului stat palestinian destul de îndepărtată.

Ierusalimul dintr-o privire

Așezarea geografică, pe Dealurile Iudeei, mărginite spre vest de terenurile cultivate cu măslini, cereale și viță de vie de pe coasta Mediteranei iar la est de deșertul arid al Văii Iordanului, reprezintă unul dintre atuurile incontestabile ale orașului, căci de pe culmi se deschid panorame fantastice. Cele mai frumoase fotografii le veți obține de pe Muntele Măslinilor, de vizavi de Hotelul 7 Arches, de unde întreg Ierusalimul vi se așterne la picioare.

În același timp, delușoarele pe care este amplasat Orașul Vechi înseamnă că inevitabil veți fi nevoiți să urcați și să coborâți pentru a ajunge la Biserica Sfântului Mormânt sau la Zidul Plângerii pante, ce-i drept ușoare, dar suficient de solicitante încât să vă obosească și să vă pună la încercare inima și picioarele.

Monotonia cromatică, respectiv predominanța evidentă a albului-gălbui atât la clădirile laice, cât și la cele religioase, se datorează pietrei de calcar excavată din împrejurimile Ierusalimului, folosită în construcțiile din oraș încă din antichitate. În 1916, guvernatorul britanic Ronald Storrs a instituit obligativitatea utilizării acesteia, cu scopul de a păstra „caracterul istoric și estetic unicˮ al orașului, iar regula a rămas în vigoare și astăzi, constituind un impediment în calea investițiilor pentru că nu pot fi ridicate construcții care diferă de cele din jur. În consecință, pentru a diversifica economia orașului, bazată până de curând aproape exclusiv pe turism (peste 3,5 milioane de vizitatori anual), companiile de IT, care au creat în ultimii ani câteva mii de locuri de muncă în Ierusalim, au fost nevoite să-și amplaseze sediile la nord de oraș, în Har Hotzvim, un fel de localitate-satelit.

Arhitectura banală este unul din aspectele care m-a surprins cel mai mult în Ierusalim. Clădirile au fost concepute în parametri eminamente funcționali, cu ferestre mici (care împiedică pătrunderea aerului cald) și lipsite în general de decorațiuni. Combinată cu monocromatica, absența preocupării pentru înfrumusețarea habitatului, vădita neglijență cu care e tratată această chestiune creează impresia unui oraș tern și fără personalitate. În plus, spațiile verzi sunt ca și inexistente în Orașul Vechi și prea puține, după părerea mea, în Ierusalimul de Vest (cu excepția zonei periferice unde sunt amplasate Knessetul și alte sedii ale administrației centrale). Am dus și dorul scuarurilor largi, mărginite de terase umbroase, cu mese scoase pe trotuar.

Noroc cu luminițele de Ramadan, care mai înveseleau un pic atmosfera în zona Porții Damascului, unde am locuit. Originile acestui obicei se regăsesc în Egipt și datează din timpul califatului fatimid: conform tradiției, califul Al-Mu'izz li-Din Allah ar fi fost întâmpinat de către egipteni cu lămpi, pentru a sărbători sosirea sa în Cairo în timpul lunii sfinte a Ramadanului

E momentul să adaug o observație personală și cu caracter general care vi se va părea probabil cel puțin deplasată unora dintre voi: în general, nu arhitectura este cea care impresionează la clădirile care fac faima Ierusalimului. Biserica Sfântului Mormânt nu atrage privirile prin cine știe ce detalii ornamentale, prin eleganță sau proporții bine gândite, iar faptul că se află „înghesuităˮ între un minaret și un bazar nu îi conferă strălucire. Nu exteriorul e important, ci semnificația copleșitoare pe care mormântul Mântuitorului o are pentru creștini.

Prin urmare, dacă vă așteptați să vă delectați cu realizări arhitectonice de excepție sau cu tezaure de artă neamaivăzute, veți fi dezamăgiți. Pe Muntele Măslinilor sunt câteva biserici relativ noi cu elemente decorative (mozaicuri, turle) interesante, dar care nu se compară ca anvergură și reușită inginerească și arhitecturală cu catedralele vechi ale Europei de la Sevilla, Paris, Milano ori Praga, ca să dau doar câteva exemple, și nici cu inovativa și îndrăzneața operă modernă a lui Gaudí din Barcelona. Singura clădire care într-adevăr frapează cu magnifica sa cupolă aurită și superbele plăci de ceramică pictată este Domul Stâncii de pe Haram esh-Sharif (Muntele Templului), sanctuarul musulman care adăpostește Piatra Sfântă. El este obiectivul cel mai vânat de fotografii profesioniști sau amatori – poate în chip ironic, dacă stau să mă gândesc...

Traficul este, așa cum m-am așteptat de altfel, infernal în Ierusalim. Puzderia de autobuze, microbuze sherut, autoturisme personale (căci în Orient dacă nu ai mașină se cheamă că nu exiști), taxiuri și autocare cu turiști îngreunează deplasarea dar, fapt surprinzător pentru mine, totul se desfășoară în relativă ordine și cu respectarea regulilor de circulație. Nu numai că pietonii traversează în general pe zebre iar șoferii respectă culoarea roșie a semafoarelor, dar te și așteaptă să treci de cealaltă parte a străzii fără a claxona sau a da alte semne de nerăbdare. Mai mult, de cum te văd la marginea trotuarului, opresc și te invită să traversezi: cum sunt o „căscatăˮ de felul meu, adică am obiceiul să mă întrerup din mers oriunde îmi vine pentru a mă holba la cine știe ce chestii, nu de puține ori mi s-a întâmplat ca să cauzez astfel de gâtuiri în trafic, nedându-mă dusă din loc decât de ghionturile (amicale) ale soțului...

Numeroasele autobuze acoperă toată suprafața orașului, asigurând deplasări destul de rapide, deși la prețuri mari – 5,90 ILS/biletul, care se cumpără de la șofer, cu excepția tramvaiului.

Și dacă tot am pomenit de tramvai (sau metroul uşor - L1), unica linie de până acum a fost dată în funcţiune în anul 2010 iar podul său futurist de lângă autogara centrală israeliană Egged a devenit deja o emblemă a oraşului, cu coloanele sale de susţinere înalte şi elegante. Tramvaiul circulă din vest până în est, străbătând Jaffa Road, una dintre arterele pricipale ale orașului. Palestinienii s-au opus proiectului, pe motiv că tramvaiul a fost destinat să asigure legătura cu coloniile Pisgat Zeev și Neve Yaakov din est. În timp ce autobuzele dispun și ele de aer condiționat, tramvaiul este singurul mijloc de transport în comun din Ierusalim cu afișaj electronic în stații și în interior și cu o hartă a stațiilor. Noi l-am folosit des, hostelul nostru aflându-se la mai puțin de 100 m de stația Poarta Damascului, pentru a ajunge la plimbare și cumpărături pe Jaffa Road, precum și la Muzeul Israel din Ierusalimul de Vest.

Una din dificultățile majore cu care ne-am confruntat a fost aceea a descoperirii traseelor mijloacelor de transport. Asta pentru că în stații nu există panouri cu hărți, denumirile stațiilor sunt numai în ivrit și/sau arabă și nu am reușit nici pe net să descopăr prea multe amănunte. În plus, în afara autogării centrale (israeliene) - Jerusalem Central Bus Station -, situată în Ierusalimul de Vest pe Jaffa Road, există o stație arăbească la ieșirea din Poarta Damascului, urcând puțin în dreapta, de unde noi am luat autobuzul 275 spre Muntele Măslinilor, precum și două autogări arăbești, ambele în apropiere de Poarta Damascului și de hostelul nostru: una pe Sultan Suleyman Street, de unde am luat autobuzul 231 spre Bethlehem, și a doua pe Nablus Road. Pentru detalii, accesați: cicts.org/default.asp?id=439. Rețineți că autobuzele arăbești au A/C și sunt la fel de confortabile ca cele israeliene.

Repet că în Ierusalim circulă și foarte multe taxiuri (albe cele israeliene, galbene cele palestiniene). Atenție însă să nu vă lăsați păcăliți!

Oamenii

Unul dintre aspectele care frapează cel mai mult în Ierusalim (pe lângă prezența masivă a poliției, armatei sau a unor cetățeni civili înarmați – poate un fel de gărzi patriotice?) este marea concentrare de evrei religioși și ultrareligioși. Conform statisticilor oficiale, aceștia reprezintă 52% din locuitorii evrei ai orașului și sunt concentrați în cartierul Mea Shearim - „o sută de porțiˮ, aluzie la însutirea roadelor pământului culese de patriarhul Isaac (Facerea 26:12). Întemeiat în 1875 la nord de Jaffa Road și centrul comercial al Ierusalimului, cartierul este ocolit de obicei de turiști din cauza atitudinii uneori ostile a rezidenților.

Evreii Haredi, cum sunt numiți aceștia, sunt ușor de recunoscut pe stradă: bărbații poartă un fel de pardesie lungi până în pământ, pălării cu boruri late și se îmbracă numai în negru. Își lasă perciuni lungi și cârlionțați. În afara respectării scrupuloase a tuturor dogmelor şi ritualurilor mozaice, evreii Haredi studiază zilnic Tora. Unii Haredim nu recunosc statul Israel, considerându-l, până la venirea lui Mesia, un stat profan. Ba chiar au negociat cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei acceptarea lor drept comunitate evreiască antisionistă… Mulţi dintre ei refuză să lucreze şi să-şi satisfacă stagiul militar, dedicându-se studiului în yeshiva, școli talmudice subvenţionate de contribuabili.

Haredim se opun vânzării de mâncare nekosher, filmelor „indecente” şi magazinelor deschise de Sabat. Toate acestea au provocat resentimente şi chiar ostilitate din partea populaţiei laice, însă Haredim se consideră apărători ai religiei. Fără stricteţea lor, afirmă ei, iudaismul ar dispărea.

La fel ca musulmancele, femeile Haredi se acoperă din cap până în picioare şi îşi ascund părul sub baticuri sau peruci. Rabinii Haredi au interzis lectura cărţilor laice şi a ziarelor, televiziunea şi au încercat același lucru și cu internetul (deşi în final au fost nevoiţi să-şi construiască o pagină de web din motive de afaceri). Alte tehnologii sunt însă în general permise – de exemplu, Haredim au voie să şofeze şi să utilizeze produsele electrocasnice, însă numai după examinarea lor atentă, pentru a nu intra în contradicţie cu practica religioasă.

Evreii Haredi dau multe bătăi de cap autorităților, opunându-se oricăror inovații și „modernismeˮ. De pildă, în iunie 2009,30.000 de evrei ortodocși au participat la lupte de stradă împotriva poliției pentru a împiedica construirea unei parcări.

Impresionantă pentru mine a fost vederea unor băieți Haredi foarte tineri – 10-14 ani – ieșiți de la școală în recreație în cartierul evreiesc din Orașul Vechi și a altora, cărora abia le mijise mustața și care participaseră la o înmormântare la cimitirul de la poalele Muntelui Măslinilor. Ei sunt viitorii rabini!

Keffyia, baticul înnodat pe frunte, un simbol al rezistenţei palestiniene, s-a demodat și nu l-am întâlnit decât rareori, dar mai des în Bethlehem. În schimb, kippa (sau yarmulka în idiş), un acoperământ de cap evreiesc de dată relativ recentă, mai precis din secolul al XIX-lea (până atunci, evreii se rugau acasă sau în sinagogi cu capetele descoperite), este în continuare popular și în Ierusalim îl poartă foarte mulți bărbați. Cele din catifea neagră sunt în general apanajul sectei Haredi, în timp ce bonetele mai mici, tricotate şi prinse în păr cu agrafe, indică de obicei preferinţa pentru dreapta politică. Evreii mai puţin credincioşi păstrează acasă o kippa din bumbac sau nylon pentru a o folosi numai cu ocazia sărbătorilor religioase.

Cum în Ierusalim trăiesc multe grupuri etnice și religioase, pe stradă veți întâlni în egală măsură femei musulmane acoperite de văluri sau preoți îmbrăcați după canoanele ramurilor creștine din care fac parte, dar toți purtând la gât crucea.

Sentimentul că te afli într-un oraș profund religios și conservator este amplificat și de vestimentația arborată de laici, foarte modestă și în general în culori închise. Rareori am zărit pe stradă altceva decât obișnuita „uniformăˮ - fuste lungi la femei sau blugi și tricou negru la fete, pantaloni negri și cămașă albă cu mâneci lungi la bărbați, lucru valabil inclusiv în Ierusalimul de Vest!

Sindromul Ierusalim

Deținător al celor mai multe locuri sacre de pe Pământ, considerat de mulţi centrul spiritual al lumii, orașul a dat naștere unei boli mentale din categoria schizofreniilor numită „sindromul Ierusalimˮ. Specialiștii susțin că simptomele apar de obicei după o zi de la sosire. Acestea încep cu anxietate şi izolare, urmată de o obsesie pentru ritualurile de purificare.

Psihiatrii descriu fenomenul care îi afectează pe unii oameni care vizitează Ierusalimul și sunt atât de copleşiţi de trăirile lor spirituale, încât încep să manifeste fantezii și să creadă că au un rol mesianic de îndeplinit Acest lucru se poate întâmpla câteodată şi oamenilor care nu au avut niciun fel de tulburare mintală înainte.

Probabil că unul dintre exemplele cel mai des citate în acest sens este acela al actorului britanic Robert Powell, care l-a întruchipat pe Mântuitor în celebra peliculă „Iisus din Nazaretˮ regizată de Franco Zefirelli în 1977. Se pare că rolul l-a marcat profund pe Powell, ateu declarat, care a avut nevoie de ajutor de specialitate pentru a depăși stările de surescitare și stres emoțional din perioada filmărilor, când apropiații susțin că ar fi avut unele ieșiri „profeticeˮ.

Cartierele

Împărțit în două, Ierusalimul se prezintă diferit în partea sa de vest comparativ cu estul și cu Orașul Vechi.

Orașul Vechi - Old City, vatra Ierusalimului, singurul teritoriu locuit până în anii 1860 și parte a Patrimoniului Mondial UNESCO din 1981, este pentru turiști zona cea mai interesantă, cea mai bogată în obiective. Este în totalitate înconjurat de ziduri de 5-12 m înălțime care formează un poligon neregulat cu suprafața totală de circa 4,5 kmp, construite între 1535-1542 de sultanul turc Suleiman Magnificul aproximativ pe locul unor mai vechi ziduri cruciate. Accesul se face prin șapte porți, din care una - Poarta Nouă - a fost adăugată în 1887, în timp ce Poarta de Aur, cea mai veche din ele, prin care, conform tradiției, Iisus a pătruns triumfal în Cetatea Sfântă, a fost închisă de musulmani în 1530 pentru a împiedica a doua venire a lui Hristos, pentru ei aceasta reprezentând Poarta Judecății Universale.

În cadrul Orașului Vechi există patru cartiere: musulman, evreiesc, creștin și armenesc, care s-au dezvoltat ca atare după cucerirea Ierusalimului de către sultanul Saladin, în 1187. Evreii s-au mutat în zona din jurul Zidului Plângerii, musulmanii în apropierea Domului Stâncii iar creştinii în împrejurimile Bisericii Sfântului Mormânt, în timp ce comunitatea armenească s-a stabilit în colţul sud-vestic al oraşului, lângă Catedrala Sf. Iacob. Împărţirea în cartiere nu a fost și nu este nici acum foarte rigidă: sunt evrei care locuiesc în cartierul armenesc, musulmani stabiliți în cel creștin ș. a. m. d. Biserici, sinagogi și moschei se găsesc amestecate în toate cartierele, reflectând o comunitate extrem de tolerantă până la începutul secolului al XX-lea, odata cu apariția coloniștilor europeni.

Mai toate străzile din Orașul Vechi sunt înguste și în pante ușoare și multe din ele adăpostesc bazaruri - souq - mărginite de mici prăvălii cu de toate, de la îmbrăcăminte la suvenire cu caracter religios și de la lenjerii de pat la tarabe cu fructe, sucuri și dulciuri, fapt care conferă întregii zone un caracter oriental marcant. Este un talmeș-balmeș în care cu greu descoperi plăcuțele care marchează opririle Crucii sau indicatoarele către Biserica Sfântului Mormânt (Church of the Holy Sepulchre), Zidul Plângerii (Wailing Wall) ori Domul Stâncii (Dome of the Rock). Practic, pentru a ajunge la un obiectiv anume nu prea poți să o faci decât străbătând bazarurile acoperite cu prelate care fac aerul să pară sufocant. Puține sunt spațiile deschise unde să te poți odihni și răcori cu o bere sau o limonadă la o terasă. Prăvăliile sunt ținute, în cea mai mare parte, de negustori arabi care te ademenesc să le treci pargul, dar într-o manieră care mie cel puțin mi s-a părut mai puțin agresivă decât cea întâlnită la Istanbul.

Cartierul armenesc, aflat în partea de sud-vest, între Poarta Iafo și Poarta Sionului, este o porțiune mai liniștită a Orașului vechi și principala sa atracție o constituie Citadela sau Turnul lui David, datând din secolul al II-lea î. Hr., extinsă de bizantini, cruciați, mameluci și otomani.

Cartierul creștin, situat în partea de nord-est a Orașului Vechi, atrage milioane de pelerini, veniți din toată lumea pentru a străbate, pornind de la Poarta Leilor, Via Dolorosa – Drumul Crucii, cu cele 14 opriri ale sale, ultimele cinci aflate în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Pe traseu se întâlnesc și alte lăcașuri religioase, de dimensiuni mai mici, iar la ieșire veți da de Biserica Luterană și Biserica Sf. Ioan Botezătoru.

Cartierul musulman ocupă vestul Orașului Vechi și cuprinde Souq ak-Zeit, cel mai mare bazar din Ierusalim, câteva madrasa (școli coranice), dar mai ales Templul Muntelui, cu Domul Stâncii și moscheea Al-Aqsa.

Cartierul evreiesc este despărțit ce Templul Muntelui prin Zidul Plângerii, dar atracțiile turistice nu se opresc aici, ci includ și situl arheologic Cardo Maximus, precum și sinagoga Hurva și cele patru sinagogi sefarde.

Ierusalimul de Est, zona palestiniană și pronunțat orientală a orașului, atrage vizitatorii cu Muzeul Rockefeller, dar mai ales cu Muntele Măslinilor, dealul abrupt care se înalță la est de Orașul Vechi, venerat de creștini ca loc al trădării lui Iisus și mai apoi al Înălțării Lui la cer. Aici, mai multe biserici comemorează ultima săptămână de viață a Mântuitorului iar de pe culme se deschid cele mai frumoase panorame ale Ierusalimului.

Ierusalimul de Vest, orașul nou, israelit, diferă considerabil de cartierele vechi și de Ierusalimul de Est. Aici se concentrează cele mai multe magazine, restaurante și baruri. Arhitecții s-au străduit să-i dea un aer cât mai occidental prin construirea de blocuri înalte și amenajarea de spații verzi, dar după părerea mea n-au dat dovadă de prea multă imaginație urbanistică, astfel încât, cu unele excepții, zona seamănă cu oricare cartier de blocuri bucureștean, fără a trezi cine știe ce interes. Totuși, o vizită la Muzeul Israel și o plimbare pe Jaffa Road sau pe strada pietonală Ben Yehuda sunt de natură să completeze imaginea Ierusalimului, un oraș ușor „prăfuitˮ în aparență, provincial și deloc opulent, dar care în ultimii ani s-a deschis tot mai mult spre modernism și – să sperăm – normalitate.

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație: youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 6119 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI