Glengoyne Distillery, Burrell Collection si Pollock Country Park

TIPĂREȘTE

Aceasta impresie, este continuarea povestii de aici

In Scotia am ajuns Miercuri seara si hotarasem ca stam pentru doua zile. De acasa cumparasem bilete pentru un concert in Londra si trebuie sa ajungem acolo pana Duminica seara la ora 19:30. Am alocat doua zile pline Scotiei, plus una pentru drum.

O zi pentru Glasgow, o zi pentru Edinburgh. Pentru Sambata dimineata rezervasem masina din Prestwick Airport. Pe la jumatatea drumului inspre Londra, mai avem niste prieteni langa Huddersfield si am zis ca dormim o seara la ei. Pentru Sambata imi facusem un traseu si chiar planuiam sa ajung pana-n York, Duminica.

Citisem mai multe despre Glasgow. Ii multumesc si deliei58 pentru articolul ei si sfaturile care mi le-a dat. Ca prioritate pentru Scotia, vroiam sa vad o distilerie. Problema era ca nu era niciuna in apropierea orasului Cumnock. Majoritatea erau in Highlands sau pe insule. Nu ma incadram de nici un fel sa ajung pe la ele. Gasisem una in Lowlands, numita Bladnoch, o distilerie redeschisa recent, dar problema era ca Sambata, cand aveam sa merg eu spre sud era inchisa.

Imi atrasese atentia si distileria Glenturret, in nord, care produce The Famous Grouse. Ar fi mers combinata o zi la aceasta distilerie cu o vizita la Stirling Castle, dar tot era cam departe de unde am stat noi. Mai citisem unu alta despre Glenturret, ca distileria fusese cumparata de o mare companie de bauturi alcoolice si prezenta distilerie, nu este chiar atat de veche pe cat pretind ei.

Cea mai apropiata distilerie de Glasgow a fost Glengoyne Distillery. E situata la 12 mile, cam la jumatate de ora distanta de Glasgow. Din 1883 a functionat constant si nu a fost acaparata inca de marile companii producatoare de bauturi alcoolice. Actualii proprietari sunt scotieni si asta e un lucru cu care se mandresc.

E deschisa sapte zile pe saptamana si au tururi cam odata pe ora. Pagina lor ofera informatii exacte, privind locatia si cum se poate ajunge acolo. In Marea Britanie, cel mai simplu, cand mergi cu masina e cu GPS-ul. Nu stiu daca sunt sisteme diferite in Europa, dar acolo au niste GPS-uri numite TomTom. Daca stii postcodul unei locatii, te duce direct acolo.

In caz ca aveti de gand sa mergeti cu masina, faceti-va o lista cu postcodurile obiectivelor pe care vreti sa le vizitati, TomTom (sau Tomica, cum ii zice nevasta), va va duce acolo. Va avertizeaza de asemenea care e limita de viteza si pe unde sunt camere. Postcodul Distileriei Glengoyne e G63 9LB.

Gazda noastra ne-a dus acolo folosind acest sistem. Undeva pe drum am trecut pe langa un lac (probabil artificial), unde am facut poze cu un “narrow boat” si cu o lebada. Am sa vorbesc despre sistemul de canale si aceste barci intr-un review viitor.

La distilerie am ajuns pe la 11 si ceva. Am cumparat bilete din magazinul, care se gaseste chiar la intrarea in distilerie. Urmatorul tur, a inceput la 11:30 daca nu ma insel. Se poate sa mai gresesc orele, ca nu-mi mai aduc aminte exact.

Tomica, ne-a dus pe niste drumuri destul de inguste si ciudate, dar probabil ca a ales cea mai scurta ruta.

Tururile care le fac sunt urmatoarele:

Glengoyne Tour 6.75 £ per person

A Century of Whisky 150.00 £ per person

Noi am ales primul tur. Celelalte tururi, mai scumpe, au acelasi tur al distileriei care e la 6.75£ dupa care, ai ocazia sa gusti wiskyuri mai vechi, sa le amesteci etc. faze din astea.

Din magazin, am urcat la restaurantul lor, de langa cascada. E o cascada si un laculet acolo. Aceasta este apa care o folosesc in distilerie. Prima data iti dau sa bei cate un paharel de whisky, dupa care dau drumul la un filmulet, despre distilerie si istoria ei. Filmuletu nu dureaza foarte mult, vreo 6 minute. Dupa filmulet ne-a venit ghidul si ne-a tinut o scurta lectie, despre ce scrie pe eticheta, cele 5 regiuni unde se fabrica whisky etc.

As putea intra in mai multe detalii, dar nu cred ca are rost. Pe scurt, whisky se fabrica din orz. Orzul, se pune in apa si se lasa sa germineze. Cand incepe germinarea, atunci apare zaharul si elementele de care este nevoie pentru a se face whisky. Daca s-ar face direct, fara ca samanta sa fie in germinare, nu ar iesi mare lucru.

Dupa o perioada de cateva zile, cand orzul ( barley) este intors si lasat sa germineze, apoi trebuie uscat pentru a-l opri din germinare. Orzul astfel uscat se numeste “malt”.

Diferite distilerii folosesc metode diferite pentru a usca orzul. Unii il usuca la fum, pentru a lasa sa-l patrunda mirosul de fum si a-i da o anumita aroma. La o distilerie traditionala veti gasi acele cladiri cu acoperisul in forma de pagoda. In acele poduri se usca orzul.

In zilele noastre, foarte putini, mai usuca orzul in acest fel. Distileriile care folosesc acest sistem, au grija sa spuna pe eticheta: “peated”. Ghidul nostru ne-a intrebat daca am baut whisky din asta afumat si i-am zis ca nu. A zis omu ca e naspa rau :) Fiecare isi lauda propriul produs.

Cei de la Glengoyne, folosesc orz uscat cu aer cald. Totusi, nu usuca orzul acolo ci il cumpara de la alta companie care e specializata in asa ceva. Acest orz, care a inceput sa germineze si apoi a fost uscat, este adus la distilerie, unde in prima faza este bagat printr-o moara si se face un fel de faina, care este numita “grist”. Ne-a dus in camera cu aceasta moara, unde era cam galagie si ne-a aratat din niste castronele cum e orzul normal, apoi orzul care a fost pus in apa lasat sa germineze, apoi uscat, numit “malt”, adus apoi intra la macinat si cum arata faina numita “grist” care este produsa. De la "malt" vine si numele de pe eticheta "Highland Single Malt", inseamna ca e produs in regiunea Highland, iar "Single Malt" inseamna ca e de la o singura distilerie. Nu e amestecat whisky de la mai multe distilerii.

Aceasta faina e trimisa apoi in urmatoarea camera, intr-un fel de cazan mare numit “Mash Turn” (click aici). Aici se baga apa calda, pentru a scoate ingredientele folositoare din acea faina de orz. “Gristul” amestecat cu apa calda, este numit “mash”.

Produsul final e un fel de lichid alb, numit “wort” (click aici) care trece mai departe in urmatoarea camera, unde sunt mai multe butoaie.

Resturile de la faina de orz, sunt curatate si sunt folosite drept nutret la vaci. La acest stadiu, inca nu exista alcool. Il intrebasem pe om, daca nu se imbata vacile, daca mananca acel orz. :)

Cred ca ma lovise pe mine bautura, ca executasem doua paharele de 10 years old, cand incepuse turul, ca sotioara n-a servit.

Capacul “mash turnului” e facut din cupru. A deschis o usita, si ne-a lasat sa mirosim. A trebuit sa avem grija la aburii care ieseau. Trebuie sa fii atent sa nu te friga. Mirosea frumos. Erau niste arome placute.

Dupa intrebarea mea despre vacile matoale, omu a zis, ca mai trebuie sa adaugam ceva ca sa inceapa fermentarea. Ce trebuie sa adaugam?

Trebuie sa adaugam “yeast”. Mi-a luat ceva minute pana m-am prins eu ce e aia “yeast”, dar pana la urma mi-am dat seama ca e vorba de drojdie. Cu doua paharele la bord, trebuia sa inteleg ce zice scotianul cu accentual lui beton, ma mai loveau si mirosurile alea, de prin diferite butoaie…dar tot am invatat ceva cuvinte noi. :)

De langa “Mash Turn”, am fost intr-o camera unde erau vreo 6 butoaie, numite “Wash back”. Cu astea nu am poze. Nu ne-a lasat sa facem poze in distilerie, a zis ca poate fi periculos, datorita vaporilor de alcool. Ne-a lasat sa facem poze, doar din usa. “Mash Turn” e in aceeasi camera cu “Stills”, dar “Wash backurile” sunt undeva in spate si pe alea nu le-am pozat.

“Wort” -ul vine din “Mash Turn” si ajunge in aceste butoaie imense facute din lemn. Lemnul din care sunt facute scandurile este de pin, adus din America. Spunea ca alte distilerii folosesc “Wash back” -uri facute din tabla, dar ei cred, ca lemnul este mult mai bun. Sosul iesit din spalaturile orzului, e lasat sa se raceasca si apoi i se adauga drojdie si e lasat sa fermenteze vreo 56 de ore. Butoaiele respective au o capacitate de aproximativ 20 de tone. Il mai intrebam pe om, dar imi zicea in gallons sau ce au ei pe acolo si tot il puneam sa converteasca.

Aici mirosul este foarte acidulat. Dupa ce deschidea butoiul, bagai mana inauntru si miscai putin aerul ca sa simti miresmele. Un miros foarte puternic si acidulat. Lichidul respectiv, era plin de balonase. Aceeasi imagine cand se pune ceva la copt. Cel mai sus erau niste palete mari, care erau actionate din cand in cand de catre un motor. Ne-a explicat, ca sunt pentru a sparge bulule facute de fermentatie. Daca acele palete nu ar actiona, sosul ar creste si ar da pe afara. Cand se umfla aproape sa dea pe afara, paletele intra in functiune si sparg bulele.

Mai spunea “highlanderu” nostru, ca daca ar pica cineva inauntru, in caz ca stie sa inoate si nu s-ar ineca, ar muri sufocat, datorita faptului ca nu exista oxigen la suprafata “siropului”.

Dupa ce sta lichidul nostru, cateva zile la fermentat, ajunge sa fie ca un fel de bere numita “wash” la vreo 6% alcool. Urmatoare etapa este fierberea “washului” la cazan.

Acum ca tot romanu, am vazut cazane de facut tuica, cand eram copil. Chiar in Cipru, cand ne venea vreunu de prin zona noastra si cand venea cate fructe sunt pe aici, din care ar putea iesi cine stie ce bautura exotica, incepea sa faca planuri cum sa faca un cazanel :)

Cei de la Glengoyne au trei “stills”. Cazanele folosite pentru a scoate alcoolul. Alcoolul facut de ei e dublu distilat. Alti producatori de whisky il distileaza de trei ori. Spunea omu, ca de doua ori e de ajuns, deoarece nu vor sa piarda prea mult “flavour”. Fiecare cu reteta lui.

In prima faza washul e distilat in primul cazan (cel cu gemulete), numit “wash still”. Lichidul e adus la temperatura de fierbele a alcoolului, care e mai mica decat cea a apei. Incalzirea se face pe gaz, sub cazane. Alcoolul se ridica sub forma de vapori, intra in “lyne arm” apoi intr-un condensator, unde fiind racit se transforma din nou in lichid.

La inceputul turului, ne intrebase omul, de cata apa este nevoie pentru a produce o sticla de whisky. Ma trezesc eu de acolo si zic ca vreo 5 litri. Cand colo e nevoie de 100 de litri de apa, pentru fiecare sticla de whisky. Deci ca locatie, pozitia distileriei fata de o sursa de apa e foarte importanta.

Lichidul rezultat din prima fierbere de acest gen se numeste “low wine” si are undeva peste 20% alcool.

E depozitat in niste rezervoare, iar apoi e trimis la a doua ferbiere. Pornind de la a doua fierbere, deci pe al doilea si pe al treilea “still”, am vazut lacate. Care-i faza cu lacatele? Lacatele sunt puse de catre stat, pentru ca producatorul sa nu poata fura. Ei trebuie sa controleze cat alcool iese, pentru a sti cat sa taxeze. Aceste “stilluri” sunt numite “spirit stills”. Lichidul care este produs de catre aceste cazane, trece printr-un dispozitiv numit “spirit safe” (click aici). Care e treaba cu spirit safe? Spirit safe a fost inventat prin 1823 si e o metoda prin care producatorul poate sa controleze productia, de la distanta.

Cand “low wines” este incalzit in "spirit stills" si incepe sa produca vapori, prima parte a acestei fierberi, nu este foarte buna. Cantitatea de alcool este prea mare si detine nu stiu ce substante. Cand lichidul incepe sa aiba o concentratie de alcool de aproximativ 75%, atunci prin operarea unui singur buton, lichidul e transferat intr-un alt rezervor. Partea finala a fierberii, din nou este alcool de slaba calitate si este trimisa la rezervoarele “low wines” pentru redistilare. “Spirit safe” -ul permite producatorului sa faca aceasta triere, fara ca sa aiba acces direct la produs si sa nu poata fura. Statul stie astfel, cat este productia si cati bani are de luat din taxe. “Spirit Safe” -ul e tinut sub lacat. Sunt niste termometre inautru si 3 recipiente. Fiecare duce la un rezervor diferit. Cand alcoolul e cel dorit, prin actionarea unei roti, lichidul e trimis catre rezervorul pentru alcool. La acest stadiu al productiei, whisky e ca apa, incolor. Ai putea zice ca-i palinca, nu altceva.

Culoarea si-o capata de la butoi si de asemenea, cei din Scotia au voie sa adauge ceva colorant pe baza de caramel.

Despre butoaie.

Butoaiele pentru whisky, sunt butoaie de mana a doua facute din lemn de stejar, care au fost folosite pentru “sherry” sau “bourbon”. Majoritatea producatorilor de whisky isi aduc butoaiele din Spania sau America. In functie, de butoiul in care e tinul alcoolul, acesta capata o aroma si o culoare diferita. Butoaiele sunt numite “casks”. Pentru a fi numit whisky, alcoolul trebuie tinut in astfel de butoaie pentru cel putin 3 ani si o zi. Abia apoi poate fi numit “Scotch whisky”. Mai este o treaba cu spellingul. de ex. americanii scriu diferit. Ei scriu “Whiskey”, sa vedeti pe sticlele de Jack Daniels, sau alt “whiskey” american.

Cand sunt puse la pastrare, o anumita cantitate de alcool se pierde la evaporare. Cu cat este tinut mai mult in butoi, cu atat se pierde mai mult. Aceasta cantitate e numita “tributul ingerilor”- “angel’s share”. Pentru ca un whisky sa fie bun, asta nu inseamna neaparat ca trebuie sa fie foarte vechi.

Producatorii, spun ca este foarte important locul unde sunt depozitate butoaiele. Cei de la Glengoyne, isi depoziteaza whiskyul, in hambarele de peste drum. Omu nostru ii ataca din nou pe cei de la distileriile de pe insule si spuneau ca bauturile lor au un gust de sare, datorita locului unde depoziteaza, pe cand al lor isi extrage aromele de la florile si miresmele care impanzesc valea :)

A mai atacat o distilerie, dar nu mai retin locatia si nici numele, dar spunea ca locul lor de depozitare e undeva pe langa un crematoriu. Cica nu degeaba spun ei ca whiskyul lor e “Rich in body and spirit”. Glumet omul.

Sfarsitul turului pentru noi a fost la magazin. Ceilalti care au platit mai mult, au purces la degustat diferite tipuri de whisky. Bine ca nu am mers in astfel de tur, deoarece a doua zi am fost la un scotian acasa si mi-a aratat colectia lui de whisky si mi-a dat o lectie gratuita, cu degustari :)

Am vorbit destul de whisky. Stiu ca suna foarte ametit, dar ametit eram si eu :) Am sa mai vorbesc putin despre whisky la impresiile despre Edinburgh.

Cand am terminat cu distileria am mers din nou in Glasgow si am intrat pe la Burell Collection. Burell Collection e undeva mai in afara Glasgow, dar era potrivita pentru noi deoarece era aproape de autostrada si era in drum spre Cumnock.

Din masina, Glasgow mi-a parut un oras destul de urat, construit anapoda. Aici blocuri turn, aici casute mici... ameteala mare. Am trecut peste raul Clyde cu masina si am vazut noul pod, numit “Squinty Bridge” (click aici). Langa el e o cladire care seamana cu cea din Australia, e numita The Armadillo (click aici), datorita formei pe care o are, inspirata de animalul cu acelasi nume. Libraria am vazut-o de cateva ori, e tot langa autostrada.

Sa vorbesc putin despre Burell Collection (click aici). William Burell a fost un “glaswegian” care a facut avere cu afacerile cu vapoare. Le-a comandat cand erau ieftine; le-a vandut cand era o mare cerere pe piata. Glasgow a fost cel mai renumit oras in constructia de vapoare. Chiar si astazi daca spui despre ceva ca e “Clyde Made”, spui ca e un lucru de foarte buna calitate.

De-a lungul vietii, Burell a colectionat fel de fel de lucruri. In 1944 isi doneaza intreaga colectie, orasului Glasgow si le da si 250000£ pentru a construi un loc in care sa o gazduiasca. Singura lui cerere a fost sa fie undeva la tara. Burell moare in 1958, dar inca nu se gasise un loc potrivit pentru a-i gazdui colectia.

In 1966, Anne Maxwell doneaza Casa Pollock (click aici) si pamantul aferent. A fost un concurs, pentru preluarea proiectului contruirii unei cladiri care sa gazduiasca colectia Burell, concurs care a fost castigat de catre arhitectul Barry Gasson in 1971. Muzeul a avut deschiderea in 1983, iar cladirea a fost construita special pentru colectia Burell.

S-au folosit foarte multe geamuri si vor sa-ti dea senzatia ca te afli in padure, sau in aer liber. Am scris deja prea multe astazi. Am sa mai spun prin poze, cate una alta.

Mi-a placut acest muzeu. Are cate putin din fiecare. Picturile sunt tinute undeva la etaj. Nu am facut multe poze cu tablourile, deoarece nu stiam daca e voie sau nu.

Un lucru care mi-a ramas in minte, a fost cand jos, intr-una din camere, am descoperit un Autoportret de Rembrandt – la varsta de 26 de ani.

Jos, sunt mai multe camere reconstruite, cu mobila, covoare etc. si Rembrandt era ascuns intr-un colt.

De ex. am intalnit un alt autoportret de Rembrandt la Windsor si era piesa la forte. Trona in mijlocul celorlalte tabouri. Rembrandantul de la Burell Collection, era parca ascuns. A fost o senzatie interesanta cand l-am descoperit.

De asemenea multe din statuile de ceramica, merg foarte bine cu cadrul natural din spate. Nu mi-au iesit toate pozele, dar din ce mi-a iesit, se intelege cate ceva.

Dupa Burell, am fost la Pollock House, dar nu am vizitat-o inauntru. Ajunsesem prea tarziu. Vederea din fata casei insa, este superba. Leii care vegheaza, raul si podul, parca sunt desprinse dintr-o alta lume.

In drum spre Pollock House am vazut si rezervatia de vaci scotiene. Cica in the Highlands, le mai folosesc deoarece sunt foarte rezistente. Pe aici pe unde m-am plimbat eu, am vazut vaci obisnuite pe la ferme.

Seara am mers la un restaurant de am mancat haggis, si alte specialitati, dar nu mai scriu despre aia, ca am obosit. :)

Slange var!

---------------------------

Nota webmaster: Continuarea o puteti ci facand click aici

---

VIZUALIZĂRI: 4714 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI