Seniori romani in excursie la San Remo

TIPĂREȘTE

Hotelul Castellaro Golf Club este amplasat la 35 km de Nisa si 15 km de San Remo. Este un resort de lux de patru stele, cu o suprafata de 20 ha. in care se gaseste hotelul propriuzis cu 64 de camere si mai multe vile cu 120 de apartamente de vacanta cu una sau doua camere.

Resortul mai contine un teren de golf, altul de tenis, o piscina exterioara enorma, un centru spa cu piscina, gym, sala pentru masaj, pentru meditatie cu pietre zen, sauna, baie turceasca. Unele din aceste facilitatI ca si accesul la internet erau gratuite. Nu au interesat pe nimeni din grup, pe noi nici atat, pentru ca venisem sa vizitam Coasta de Azur si Riviera ligurica iar programul excursiei era foarte incarcat.

Exista si un centru de conferinte, o sala de banchete si trei restaurante.

Accesul la hotel era insa foarte dificil. Ultimii kilometri ai drumului pana la hotel mi-au dat emotii. Soseaua era foarte ingusta, cu cateva serpentine in ac, asa incat Giacomo, soferul autocarului facea o adevarata cascadorie ca sa poata urca. Daca pe distanta de 5-6 km. intalnea o masina mica venind din sens opus, aceasta se facea una cu parapetul de stanca ca sa-l lase pe Giacomo sa treaca. Nu ni s-a intamplat cat am urcat si coborat zilnic sa intalnim un alt autocar, nici nu vreau sa ma gandesc. Mergeam pe o cornisa si jos in vale la o diferenta de nivel de vreo suta de metri se vedeau luminitele locuintelor, campanilele bisericilor iluminate cu faruri si un sir nesfarsit de licurici care alergau zglobii pe autosrazile suspendate pe viaducte. Hotelul este amplasat pe o coama a Alpilor Maritimi la vreo 6 km de Mediterana.

Camera corespundea standardului de patru stele, avea balcon si era dotata cu mobilier modern, cadita de baie, plasma si minifrigider. Acesta din urma mi s-a dovedit foarte util si am sa scriu mai departe de ce. La TV a fost singura locatie din cate am vizitat in tari straine in care se prindea Romania International; programul era impastat cu filme mobilizatoare din anii ’70 (pacat de actori!) la care ma simteam ca la invatamantul politic de pe vremuri si emisiuni folclorice cu cantareti plecati de mult timp in stratosfera, redifuzari si reluari la redifuzari.

La asemenea pretentii de resort de patru stele serviciul la camera lasa de dorit: cosurile se goleau la doua zile si tot atunci se schimbau prosoapele. Sapunelul microscopic si samponul se inlocuiau cand erau pe terminate iar hartia igienica era doar cu doua straturi. Am dormit sapte nopti in acelas asternut, nu ca acasa l-asi schimba mai des dar e vorba de standard de patru stele, de o camera care nesponsorizata ar fi costat in extrasezon 110 eu/ noapte.

Plecasem cu o excursie de sapte nopti pentru seniori si pretul platit de noi era de 380 eu incluzand avion, taxe aeroport, transfer, cazare hotel patru stele, demipensiune cu un pahar de vin si doua excursii panoramice gratuite.

Pretul era atat de scazut pentru ca statele UE cofinanteaza pentru seniori in sezonul rece ( octombrie-aprilie) excursii in diverse destinatii. Personalul hotelier nu intra in somaj iar pensionarii au posibilitatea sa vada lumea.

Dimineata plecarea era la opt sau opt jumatate in functie de distanta pe care o aveam de parcurs.

Meniul de dimineata era simplut dar proaspat si te satura: sunca si mezeluri cam sintetice, cascaval, gemuri, iaurt, lapte, cafea, croissant cu o urma de umplutura, ce vrei, nu eram in Spania, Cipru sau Creta in care se rupea bufetul de cat de incarcat era cu bunatati. Inafara de programul turistic absolut de exceptie despre care am sa va povestesc altadata pe indelete, prin contrast, ce mi-a ramas din aceasta excursie a fost cina. Un adevarat ritual in care cu toate insistentele noastre nu se admitea nicio abatere. In fiecare seara ne asezam la coada si ne autoserveam de la bufet cu o farfurie in care amestecam singuri varza alba, varza rosie si morcov ras cu ulei, otet si sare. Ne asezam la mese de 12 persoane si mancam, apoi asteptam sa vina chelnerita sa ne stranga farfuriile, iar asteptam sa ne serveasca felul doi, invariabil paste, apoi asteptam sa stranga farfuriile, sa aduca bucatica de carne zisa friptura de 2x3 cm, sa stranga farfuriile si ca final apoteotic sa ne cheme la bufet sa ne luam marul sau tarta. Tot acest ritual dura neabatut doua ore jumatate. Vinul era bun. Intr-o sala cu 100 de turisti serveau doar doua chelnerite, din care una romanca, vai de mama ei! Alergau dintr-o parte in alta ca niste sfarleze cu trei farfurii in mana pentru ca nu aveau carucior de servit. Dupa ce trei zile am mancat paste si iar paste, pierzand timpul de la opt la zece jumatate seara si fiindu-mi teama de kilogramele ce se vor depune din paste, am renuntat sa ma mai prezint la masa. Atunci a intrat in functie minibarul in care tineam ceva sunca si iaurt cumparate pe traseu.

Hotelul era izolat de absolut orice si singurul autobuz care deservea de doua ori pe zi satul vecin avea statia la distanta de un kilometru in panta. Parcarea era insa destul de aglomerata. Oameni saturati de viata trepidanta din orase stateau la vile si jucau golf.

Ce sa va mai spun? Cu tot luxul, investitia mare si risipa de spatiu nu va recomand aceasta locatie pentru turism individual decat daca ati vrea sa va odihniti, sa jucati tenis sau golf sau sa meditati cu pietre zen. Senzatia mea este ca din 400 eu perceputi toti au incercat sa scoata maximum de profit pe spatele nostru incepand cu patronul hotelului, firma de turism din Italia si cea de la noi. Sau poate pentru ca fiind romani eram tratati ca si cetateni de categoria a doua?

Pentru ca in prima seara ne cazase foarte tarziu, a doua zi am mers pe jos spre singurul sat care se vedea pe o coama de cateva sute de metri inaltime. Este vorba de Castellaro care este un sat tipic liguric, incremenit parca in Evul Mediu si in care numai zgomotul cate unui scuter pe caldaramul denivelat ne aducea aminte de prezent. Am mers pe jos cativa kilometri de la hotel pe un drum in care panta iti taia rasuflarea. La urcus te opreai sa se potoleasca inima pe care o simteai batand pana in gat si in ast rastimp admirai peisajul superb iar la coborat febra picioarelor disparea cand privirea cauta sa strapunga orizontul pana spre mare.

Pe coastele Alpilor Maritimi satele sunt construite fie in sistem “cuib de vulturi” ca cel despre care va scriu si care e cocotat pe o coama de munte, fie “stup de albine”, dealungul unei cornise.

Povestea satulul incepe in sec. XII cu constructia unui castel cu ziduri de piatra ale caror urme se mai vad si azi. In sec. XVI un pescar a fost luat prizonier de piratii sarazini si deportat in insula Lampedusa (nu are nicio legatura cu Ghepardul). Dupa 30 de ani prizonierul reusi sa fuga, traversa Mediterana intr-o barcuta improvizata si ghidat de o iconita a Fecioarei Maria debarca pe coasta ligurica. Drept multumire pentru salvarea sa miraculoasa, incepu ridicarea bisericii Sfintei Fecioare din Lampedusa.

Ulitele satului sunt foarte inguste si intunecoase, despartite de bolti zidite si pavate cu piatra neregulata. Locuintele sunt inghesuite una intr-alta, au un singur etaj si in ele se intra direct din strada. Amprenta timpului pare definitiva, nu exista tencuiala refacuta sau casa revopsita cu exceptia a doua vile somptuoase, bine intretinute, construite la inceputul secolului trecut si in care probabil traisera seniorii locali iar acum au devenit hoteluri.

In Castellaro functioneaza unul din cele mai vechi orfelinate din Italia. Pe ruinele vechiului Castel s-a ridicat Palazzo del Marchese in curs de restaurare. In apropierea acestuia se afla biserica San Pietro in Vincole de la care se deschide o splendida panorama pana in golf. La carciuma din capul satului, Osteria della Braia, oamenii isi sorb fara graba cafeaua lasand timpul sa treaca in liniste pe langa ei.

Excursia noastra abia incepuse. Zilele urmatoare am vizitat Sanremo si Genova de pe Riviera ligurica, Torino din Piemont iar pe Coasta de Azur: Menton si Antibes, Nisa si Cannes, Monaco si Montecarlo.

---

VIZUALIZĂRI: 2918 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI