Pompei - tragica celebritate

TIPĂREȘTE

Una dintre cele mai interesante şi mai căutate zone turistice din Europa este - fără îndoială - Coasta Campania. Aflată în sudul Italiei, Coasta Campania, o înşiruire de golfuri mai mari sau mai mici la ţărmul Mării Tireniene, cu Napoli, Pozzuoli, Sorrento, Pompei şi Ercolano, ofera vizitatorului tot ceea ce-şi poate dori: peisaje marine superbe, insule însorite, animaţie, plajă, mâncare bună, istorie şi multe curiozităţi.

La cazarea din Napoli am ajuns târziu, în noapte. În afară de un oraş luminat "a giorno", foarte înghesuit şi aglomerat, atunci n-am văzut mare lucru. Dimineaţa, când lumina zilei a pus stăpânire peste toate, silueta celui mai de temut munte - Vezuviu - s-a profilat în zare şi ne-a făcut să-l privim cu teamă, curiozitate şi totodată cu admiraţie. Aveam programată o vizită la Pompei, oraşul antic îngropat de furia muntelui în anul 79 d. H., dar asta avea să se petreacă abia peste câteva zile.

Dacă Pompei se află la doar câţiva kilometri de Napoli n-am înţeles de ce programul includea mai întâi croaziera pe Insula Capri (vezi impresii), apoi trei zile în Sicilia şi Malta (vezi impresii şi vezi impresii), pentru ca în cele din urmă, la întoarcerea pe continent, să revenim în apropiere de Napoli pentru o vizită la Pompei.

Era vineri, 17 septembrie 2010, cea de-a noua zi din circuitul nostru. Cu micul dejun servit, am părăsit hotelul la ora 8.00, iar după un parcurs de vreo 10 km, am ajuns la Pompei.

Am fost întâmpinaţi de ghidul local, un bărbat între două vârste, un napolitan care face zilnic naveta la Pompei, foarte vesel, obişnuit cu grupurile mari de turişti. Nu ştiu care au fost motivele care l-au făcut să aleagă a-şi petrece viaţa şi a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele în umbra vulcanului, printre urmele dezastrului provocat de revărsarea lui incandescentă. Prezentarea ghidului a fost frumoasă, făcută cu patos, gesticulând şi arătând din când în când spre munte de parcă noi l-am fi putut scăpa din ochi măcar o clipă. Am concluzionat că pentru asta trebuie să se fi născut, că urgia din anul 79 d. H. i-a dat un loc de muncă la care vine cu plăcere.

Cum ne-a preluat, înainte de intrare, ne-a avertizat - dacă mai era nevoie - că nu trebuie să ne lipsească apa şi un "acoperiş" de soare. Ştiam, aveam experienţa atâtor plimbări printre ruine, cea mai recentă fiind cea din Sicilia, aşa încât toţi eram pregătiţi cum se cuvine.

Unicul vulcan încă activ din Europa continentală este alcătuit din două conuri suprapuse, dar nu concentrice, cel de-al doilea - Muntele Vezuviu - formându-se în interiorul craterului larg al unui vulcan mai vechi. Nu este foarte înalt (aprox. 1280 m) şi pare liniştit, deşi în străfunduri măruntaiele lui clocotesc necontenit însuflând teamă şi neîncredere în calmul său aparent.

Dintr-o descriere a lui Pliniu cel Tânăr, aflăm ca în anul 79 d. H. activitatea vulcanului s-a intensificat prin apariţia unei coloane de gaz, cenuşă şi pietricele, au fost câteva cutremure prevestitoare, marea a devenit agitată, apoi, la 24 august, s-a produs erupţia. Cu un muget asurzitor, cutremurându-se puternic, vârful muntelui s-a despicat făcând loc unei limbi de foc ce se înălţa printre norii negri, de fum.

Mulţi oameni au avut timp să se salveze, dar pentru unii - mai întârziaţi - emanaţiile de aburi, gaze fierbinţi, cenuşă şi piatră au fost fatidice, ucigându-i pe străzi, surprinşi în încercarea de a se îndepărta. Oraşele Pompei şi Herculaneum au avut acelaşi tragic destin pierind înghiţite de lavă. Într-un documentar despre Herculaneum, oraş în care excavaţiile s-au făcut într-o măsură mult mai mică din cauza faptului că pe întinse zone sunt construcţii actuale, am văzut alimente descoperite aşezate pe masă, parcă aşteptând oamenii să se înfrupte din ele. Nu-mi venea să cred că vedeam pâine, nuci, ouă şi smochine conservate timp de 2000 de ani.

De atunci Vezuviu a devenit activ de multe ori, dar istoria consemnează anii 1631 şi 1944 ca fiind cei mai grei. Înregistrată pe peliculă de armata anglo-americană aliată în timpul celui de-al doilea război mondial, erupţia din 1944 este cea din timpul căreia - uneori - vedem şi noi imagini la televizor.

Surprinzător este că amintirea acestor tragice evenimente pare să se fi estompat în mintea napolitanilor care au extins localităţile construind locuinţe până foarte aproape de Vezuviu. Aproximativ un milion de oameni locuiesc în aceste condiţii ignorând pericolul şi faptul că reţelele stradale nu pot permite o evacuare rapidă în caz de dezastru.

Istoricii ne spun că în antichitate Vezuviu era un munte iubit, la poalele lui aşezându-se comunităţi umane atrase de rodnicia solului. Mai încărcate cu vegetaţie decât după erupţiile din ultimii 2000 de ani, coastele muntelui apar în frescele care au dăinuit până la noi, acoperite cu podgorii întinse. În Pompei, dacă nu aveţi un ghid care să vă indice special acest lucru, căutaţi "Bahus pe Vezuviu", o frescă uimitor de bine conservată, aflată în Casa Centenarului. Muntele este reprezentat central, iar în stânga apare însuşi Bahus cu trupul de forma unui frumos ciorchine de strugure. Înţelegem că zona era una mănoasă şi din faptul că plante, pasari, un câine şi chiar un şarpe completează imaginea principală din frescă.

În zilele sale de glorie, Pompei a fost un oraş prosper, cu străzi pavate şi trotuare largi, cu magazine şi pieţe, cu un stadion, două teatre, temple, băi publice cu apă curentă caldă sau rece, cu case confortabile înconjurate de grădini şi fântâni şi chiar cu bordeluri. Pe o căldură tot mai sufocantă, într-un spaţiu larg expus soarelui, am văzut ceea ce a mai rămas din vechiul oraş.

Pompei, oraşul-ruină care şi-a căpătat o tragică faimă mai ales începând cu sec. XVIII când au început să fie scoase la lumină urmele dezastrului din anul 79 d. H., este foarte întins. Nu ştiu cât timp şi ce condiţie fizică ar fi necesare pentru a-l străbate în totalitate. Menţionând că zona nu este în întregime excavată, ghidul nostru napolitan ne-a plimbat pe câteva străzi mai importante vorbindu-ne despre măreţia de odinioară a unei aşezări arse, ferită de ravagiile timpului, conservată miraculos timp de aproape 2000 de ani sub stratul gros de cenuşă cu care a fost acoperită.

Am văzut Calea Abundenţei - principala stradă comercială a vechiului Pompei unde se află şi rămăşiţele unui thermopolium (un magazin de unde se puteau cumpăra mâncăruri gata preparate), Forumul, Amfiteatrul (Teatro Grande) mai vechi cu un secol decât Colosseumul din Roma, dar şi unele foste locuinţe de oameni înstăriţi, adevărate palate cu basorelifuri, fântâni arteziene, porticuri, coloane şi arcade.

Casa Centenarului adăposteşte renumita frescă "Bahus pe Vezuviu", Casa Vetti etalează frumoase fresce cu amoraşi, Casa del Fauno, una dintre cele mai mari, era înzestrată cu bazine pentru colectarea apei de ploaie, Casa Labirintului cu frumoase colonade, Casa lui Paquius Proculus cu ziduri care încă mai pastrează vie culoarea zugrăvelii, dar mai ales cu minunate pardoseli din mozaic, toate pot fi văzute şi identificate cu uşurinţă.

O atenţie deosebită a fost acordată prezentării unei case mari, aparţinând unei femei bogate, Villa di Julia Felix, care avea porţiuni blocate, cu intrări separate, destinate închirierii. Am aflat cu această ocazie cât de veche era îndeletnicirea închirierii de spaţii locative. Surprinzătoare sunt zidurile unor construcţii acoperite cu inscripţii. Ghidul ne-a arătat şi ne-a descifrat liste cu piese de teatru care urmau a fi jucate, "afişe" electorale şi chiar calcule de vânzări.

Plimbarea pe străzile anticului Pompei ne-a arătat - dureros - ceea ce a mai rămas dintr-un oraş aspru pedepsit de soartă. Dar cel mai impresionant moment a fost cel al întâlnirii cu rămăşiţele umane. De fapt e impropriu spus "rămăşiţe umane". Am văzut doar poziţiile chircite, chinuite, în care au fost surprinşi oameni, dar şi un câine, în ultimele lor clipe de viaţă.

Într-un muzeu în aer liber, un fel de depozit, pe lângă amfore şi multe fragmente descoperite la excavaţii, am văzut mulaje de ghips care arată contemporaneităţii o parte infimă din suferinţa de atunci. Oamenii au murit asfixiaţi, carboniţi, învăluiţi ca într-o cămaşă de forţă de cenuşa vulcanică fierbinte care apoi s-a solidificat. Prin micile orificii s-a injectat o pastă de ghips umplând golul interior lăsat de trupul descompus în timp. După îndepărtarea mulajului, cenuşa vulcanică întărită, au apărut forme de trupuri umane surprinse de moartea cumplită. Sunt multe de acest fel, în cele mai surprinzătoare poziţii şi trebuie să fiţi pregătiţi pentru a le vedea.

Tot de la ghid am aflat că se pot face ascensiuni pe Vezuviu, autobuzele ducând permanent turiştii curioşi până în apropiere de unde mai au de făcut doar o drumeţie uşoară, de 20 de minute. Chiar dacă nu era foarte complicat, distanţa de la Pompei până la poalele muntelui nefiind decât de 13 km, nouă ne-a fost refuzată această opţiune, de altfel neinclusă în program. Pentru că făcuserăm cu o zi înainte o ascensiune pe vulcanul Etna (vezi impresii), dar şi pentru că aveam de străbătut o cale lungă până în seară, nu am văzut Vezuviul decât de la distanţă.

Am părăsit Pompei, oraşul nelocuit inclus pe Lista patrimoniului mondial UNESCO şi ne-am întins la un drum obositor, de patru ore, până la Roma vezi impresii.

---

VIZUALIZĂRI: 3310 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI