Mâncătorii și beuturii (de luat în seamă) în Imperia

TIPĂREȘTE

Recunosc, îmi place să citesc articole despre mâncătorii și mai ales îmi place să mă uit la poze (ok, sunt un pic masochistă, din moment ce după aceea trebuie să mă duc să răvășesc frigiderul). Sunt gurmandă, ce să fac?!; nu pot lupta cu asta și nici nu vreau. Nu eu - deși aș fi vrut - am fost cea care a zis că a mânca bine (bine, nu mult) face parte din bucuria de a trăi!

La rândul meu, țin să împărtășesc cu voi din experiențele mele memorabile și chiar îmi fac mea culpa că până acum am fost destul de zgârcită în asemenea articole. Promit să-mi revizuiesc atitudinea; în fond, nu știu câți dintre voi vor călca fix pe urmele mele culinare, dar de ce să vă răpesc „bucuria” de a saliva cu intensitate și a da pe urmă iama în bucătărie?! :) De unde rezultă că, de multe ori, masochismul vine la pachet cu o doză semnificativă de sadism! :))

Vă povestii deunăzi despre vacanța noastră oarecum neașteptată pe coasta liguriană. Vă povestii și despre dormitoria pe care o persoană absolut necunoscută (soacra amicului O) a antamat-o pentru noi și despre cât de bine a putut să iasă această afacere. Beneficiind de toate dotările unui apartament, n-a fost nicio problemă ca dimineața și seara (cu o singură excepție) să ne gospodărim de capul nostru; în ajutor ne-a venit supermarketul Conad, ce ne ieșea ispititor în cale, taman la vreo 2 km de casă, de fiecare dată când ne întorceam din peregrinările noastre!

Totuși, prânzul ne prindea adesea pe coclauri și era musai să amăgim cumva forfota șoriceilor care ne mușcau neîndurători burticile! Azi o să vă povestesc așadar despre cum am îndeplinit noi acest demers în Imperia. Vorba 'ceea: tocmai v-am invitat să vizitați acest oraș fabulos, dar ia să vedem cu ce sunt în stare să vă tratez atunci când îmi veți onora invitația?! :)

Prima zi în Imperia am rezervat-o plajei și vă amintiți probabil că am accesat o plajă privată, în apropierea portului, ce avea un mic bar care servea doar băuturi. Pentru masa de prânz am fost deci nevoiți să căutăm ceva adecvat prin împrejurimi. Am traversat în direcția centrului vechi și ne-am foit un pic pe străduțe, printre case vechi văruite în pastelatele nuanțe liguriene, năpădite pe alocuri de vegetație. Ce discrepanță! Pe cât de agitată era zona plajelor și a portului, pe atât de adormit părea acest colț de oraș, deși le despărțea doar o stradă destul de puțin circulată la ora aceea! Nu că n-ar fi fost mâncătorii prin zonă; am întâlnit cel puțin 4 sau 5, dar toate afișau aceeași informație: deschise doar pentru cină.

Până la urmă norocul ne-a surâs sub forma Trattoriei Biru (Via Sant'Antonio 76), o locandă situată la parterul uneia din clădirile istorice, cu o mică terasă fix în față, sub protecția eficientă a unei umbrele imense. Mi-a plăcut din prima clipă - aspectul absolut nepretențios, cu mese și scaune din plastic verde; în schimb, totul părea ordonat și strălucea de curățenie, iar mesele erau acoperite cu niște fețe imprimate cu desene cu fructe. Apropiindu-ne, am simțit un parfum discret și imediat am înțeles de unde provenea - în mijlocul micii terase se aflau câteva ghivece cu plante aromatice: busuioc, dafin, oregano, rozmarin, ardei iuți etc.

Observându-ne, o doamnă mai în vârstă încinsă cu un șorț s-a apropiat de noi și imediat a unit 2 mese și le-a deplasat un pic spre stânga, să putem să încăpem toți 5 la umbră. Am primit fiecare câte un suport de farfurii frumos pictat cu un peisaj marin, farfurii în culori vesele și, desigur, meniuri, pe care am fost lăsați să le aprofundăm. Nu ne-a trebuit multă vreme: 3 aperitive, 7 feluri principale, 4 garnituri și 1 desert - cam asta era toată oferta, ce încăpea lejer pe o pagină. Încă una de băuturi și... gata, asta e tot! Cunoșteam genul și speram să nu mă înșel - o mică afacere de familie, puține feluri de mâncare, dar gătite la perfecție! Mai ales când unul din ele poartă și semnătura bucătăresei: „... della Gina! ” Gina, arată-ți măiestria!

Am comandat așa: Istețica - salată caprese și legume la grătar; Tati - lassagna; prietenele noastre - câte o porție de linguine (paste) cu fructe de mare, iar eu - desigur, trenette (tot niște paste) cu pesto-ul Ginei. Dumnezeule, ce gust! Ce arome!... V-am spus că-s masochistă, stați să văd ce mai găsesc prin frigider și mă întorc! :)

Iaca m-am întors. Toată lumea a fost mulțumită de prestația Ginei, udarăm și cu câte-un pahar de vin sec și rece ca gheața, să alunece mai ușor orătăniile de mare sau de... grădină. Precum scria mare, cu roșu, pe prima pagină din meniu, nota a trebuit achitată cash, incluzând și coperta, 1,5 euro de căciulă. Săru' mâna pentru masă, tanti Gina!

Altă mâncătorie pe care am testat-o se cheamă Da Ciro și e oarecum vecină cu Biru. Nu că am fi urmărit noi cu tot dinadinsul s-o testăm, dar așa s-a nimerit. Și s-a nimerit bine!

Am vrut să ne arătăm recunoștința față de O&L, cărora li se datora această vacanță și am hotărât să-i invităm oficial, oarecum protocolar, într-o seară în oraș, la cină. Desigur că nici tovarășele noastre de apartament și de călătorii nu erau excluse. De comun acord, s-a decis ca acea seară să fie marți, după ce am fi revenit din San Remo. Bebelușa lui O nu avusese chiar cea mai bună zi posibilă, așa că mama ei a declinat invitația și până la urmă am rămas doar 6.

Am lăsat mașina în parcarea din port, ca de obicei și am traversat înspre centrul vechi, cam pe același traseu descris mai devreme. Cele multe restaurante pe care cu o zi în urmă le găsiserăm hibernând sub razele prânzului, acum erau pline de zumzet și forfotă. Atât de pline, că nu se zărea nicio masă liberă pe niciunde! Ce-o fi fost în capul nostru să venim aici fără rezervare prealabilă?! O a identificat un chelner român la una din terase, dar nici măcar el n-a putut face nimic, pur și simplu trebuia să acceptăm că numărul de locuri la un restaurant era o mulțime finită!

Perspectiva de a ne întoarce în apartamentul nostru din Caramagna Ligure nu ne-a surâs prea tare, mai ales că proviziile ni se împuținaseră și supermarketul închisese de mult. Așa că... nu mai știu cine a stricat o întrebare și la Ciro ăsta și... Numai ce văd băieții că se mobilizează și scot două mese dinăuntru, le instalează într-un spațiu liber din stânga intrării și... ecco! Fețe de masă albe, din bumbac, farfurii, tacâmuri, șervețele, ba chiar și lumânărele aprinse - astea au fost mizilicuri; în maxim 5 minute eram deja instalați frumos și studiam meniurile.

N-am prea multe poze de aici, obiectivul principal a fost socializarea (și pe acesta l-am îndeplinit cu succes). Țin minte însă că am mâncat niște gnochi cu caracatiță, iar toți ceilalți au luat fritto misto, un amestec de pește și fructe de mare, mai puțin Istețica (ea susținea că se super-ghiftuise la prânz și acum nu-i e foame). Plus o sticlă de vin, plus ceva apă, vreo 90 și ceva de euro în total. Mâncarea gustoasă, nimic de zis, dar cel mai mult am apreciat ospitalitatea gazdelor! Săru' mâna pentru masă, nenea Ciro!

Ultima zi în Imperia am petrecut-o tot la plajă, în zona Borgo Prino. Se nimerise ca aici să deschidem ochii pe acest frumos oraș și micul chei cu restaurante îmi amintea puternic de Grecia (de exemplu, de faleza din Perdika, Aegina, nu mai departe). Rămăsesem cu nostalgia faptului că nu ne mai întorseserăm în acest loc și mi-ar fi plăcut un prânz savurat la una din terasele de pe malul mării... Așa că l-am delegat pe Tati să dea o fugă până acolo, să vadă dacă restaurantele din Borgo Prino sunt deschise, că de-acum eram pățiți...

Nu mai știu ce a aflat Tati la fața locului, oricum a venit cu o propunere personală: „Mami, nu cred că vrei să mănânci în gazele de eșapament de la mașinile și scuterele care trec pe acolo! Am găsit un loc mult mai drăguț, dacă nu-ți place, mergem unde vrei tu!” Ziceți voi dacă nu are metodă Tati!

Locanda del Mar se afla chiar peste drum de locul nostru de plajă. Este de fapt o pensiune cu piscină și cu restaurant și primește și turiști necazați la ei, ceea ce mi se pare cool. „Ăsta e genul de loc în care ne-ar fi adus Mami, dacă ar fi fost după ea!”, a emis Tati. Cum să nu iubești din prima clipă un astfel de loc?! Și cum să nu-l iubești pe Tati, un desăvârșit negociator?! Nu degeaba fata lui a hotărât să facă psiholoagă...

Am pătruns în curtea decorată cu multe plante verzi, am lăsat în stânga recepția pustie și barul pe dreapta și ne-am îndreptat spre terasa acoperită a restaurantului, chiar în față, lângă piscină. Cred că erau vreo 15-20 de mese de 4 și 6 persoane, fiecare acoperită cu o față de masă din bumbac alb. Am fost întâmpinați de o doamnă drăguță, care ne-a condus la una din mese și ne-a împărțit meniurile. Aici oferta era ceva mai bogată decât ne obișnuiserăm în ultimile zile, chiar aveam de unde să alegem. Am ales deci: eu - pește la grătar cu legume; Tati - gnochi cu pesto și fructe de mare; Istețica - gnochi cu pesto și sos de brânză; Cumnățel - paste cu scoici.

Până ne-a venit mâncarea, am avut vreme să fac inspecția domeniului și să mă declar mulțumită: da, chiar era genul meu. În imediata vecinătate a plajei, piscină, restaurant, liniște... În plus, l-am căutat acum pe booking și l-am descoperit cu o notă de 9 din 242 de comentarii; poate doar prețul să fie o oarece piedică: 85 euro dubla cu vedere la grădină, cu mic dejun inclus. Dar eu aș fi căutat cu vedere la mare, 110 euro. Mă rog...

Mâncarea a fost delicioasă, dar porțiile cam subțirele, în dulcele stil italian. Așa că am comandat și vreo 2 deserturi, pe care le-am șeruit: un soi de cheese-cake cu fructe și o clătită cu înghețată de valilie. Iami! Nu mai știu cât a costat, vreo 70-80 de euroi. Inteligent cheltuți, în tot cazul! Săru' mâna pentru masă, Locanda del Mar!

Când am ieșit (un pic toropiți) de la Locanda del Mar, Tati mai avea o surpriză pentru noi: „Haideți să bem ceva, am găsit un bar bengos un pic mai încolo!” Quelli della Rabina este un bar cu muzică rock situat chiar pe malul mării, „privind” de fapt către un golfuleț în care se varsă un pârâu, peste care trece un pod. Am trecut pe lângă barul intens colorat, decorat cu tot felul de chestii, dintre care am reținut o cască soldățească (poza mi-a ieșit cam cețoasă, scuze!) și ne-am îndreptat spre terasa acoperită cu pietriș fin, unde ne așteptau câteva mese improvizate din... plăci de surf, la umbra unor umbrele colorate, din „stuf” artificial, de nylon. Ba și câteva șezlonguri ne erau puse la dispoziție, dar le-am ignorat total, soarele era șeful la ora aia și noi n-aveam niciun chef să ne dăm mai rotunzi decât el!

Am ocupat 2 mese, băieții una și fetele alta, ambele cu vedere la golf. De fapt, cu vedere panoramică, la mare, la pârâu și - în depărtare - la celebrul Torre del Prarola, la care nu reușiserăm să ajungem, deși ne-am propus (sau, în orice caz, eu mi-am propus; ulterior am citit că e nu prea există acces la el, așa că mai bine că n-a fost să fie; știu, vulpea când n-ajunge la struguri...).

Am primit meniuri care aminteau de vechile coperți de LP-uri (Doamne, ce mi-a plăcut asta!) și am constatat că am fi putut și mânca aici - ce-i drept, chestii gen fast-food (aviz amatorilor). Pe noi ne interesa oferta lichidă și, de unde inițial eram chitiți pe niște cafele-ceva, am sfârșit prin a comanda câte o bere nefiltrată, chiar și Istețica! Prea era ultima zi de vacanță, prea spectacolul mării ce ni se înfățișa era atât de romantic și de captivant! Și muzica asta fără vârstă, Doamne!... Foarte fain locul, recomand! Unde mai pui că am primit și alune de ronțăit, din partea casei... cică...

... Ei, cam asta fuse... și se duse! Adică în ceea ce privește mâncătoriile din Imperia, că povestea acestei vacanțe încă nu s-a încheiat... Luați o gustare și stați pe-aproape! :P

---

VIZUALIZĂRI: 1228 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI