Oraşul-muzeu al Renaşterii italiene: Florenţa mea

TIPĂREȘTE

Dacă admiratorii Elveţiei se vor simţi jigniţi de comentariul lui Orson Welles, vă mai ofer unul, aparţinând – culmea! – unui scriitor american, Chris Bohjalian. Iată citatul: „În America, Walt Disney a deschis un nou parc de distracţii. În Florenţa, cineva a salvat palatul unei familii nobiliare toscane.”

Deşi uşor răutăcioase, observaţiile celor doi mi se par deopotrivă semnificative şi potrivite ca preambul pentru articolul meu despre Florenţa, un oraş pe care l-am cunoscut destul de bine în cele două vizite (prima, de patru zile, în 2005, a doua, de 7 zile, în 2012), dar despre care – la fel ca în cazul Parisului (vezi impresii), m-am sfiit până acum să scriu. De ce? Pentru că nu ştiu ce aş putea adăuga la ceea s-a scris deja despre acest oraş supercunoscut şi superturistic.

Este adevărat că Florenţa „a produs” în numai trei secole minunăţii pe care astăzi milioane de oameni vin să le vadă, unii chiar şi de la zeci de mii de kilometri distanţă. Şi la fel de adevărat este că, într-un respect absolut faţă de istorie, se încearcă neobosit salvarea a tot ce are relevanţă pentru trecutul său glorios. Căci Florenţa asta şi este, o pagină de istorie, însă o pagină minunat ilustrată cu palate şi opere de artă intrate definitiv în patrimoniul omenirii.

Numele oraşului va rămâne pe veci legat de ceea ce s-a numit Renaştere – magnifica înflorire a artei şi culturii începută la finele Evului Mediu prin întoarcerea la sursele antice greceşti şi romane şi prin observarea şi redarea realistă a splendorii naturii şi corpului uman cu o forţă şi un dramatism neegalate poate până în zilele noastre. În acest demers inovator Florenţa şi-a asumat rolul de antemergător şi rezultatul e acela că oraşul se confundă practic cu Renaşterea italiană: oriunde întorci capul, vezi istorie şi artă.

De aceea, atunci când cineva (inclusiv aici, pe AFA) solicită sugestii de petrecere a câtorva zile la Florenţa menţionând că nu-l interesează arta şi că nu intenţionează să-şi piardă vremea prin muzee, prima mea reacţie (nepoliticoasă, recunosc!) este să îl întreb: „Atunci de ce te mai duci? De ce vrei să mergi la Florenţa dacă nu vrei să aflii mai multe despre Renaştere şi să-ţi clăteşti ochii cu opere de artă celebre? Doar ai la îndemână o grămadă de alternative mai puţin obositoare. ” Pentru că Florenţa asta oferă: artă. Şi mai nimic altceva. Iar centrul său istoric este oricum un muzeu în aer liber. Dar cum nu sunt expertă, ci doar o admiratoare a frumosului, în acest review nu mă voi hazarda în prezentarea detaliată şi minuţios documentată a obiectivelor turistice ale oraşului, ci mă voi limita, la fel cum am făcut şi cu Parisul, la trecerea în revistă a unor plusuri şi minusuri, cu alte cuvinte la descrierea subiectivă a ceea ce a ajuns să însemne Florenţa mea.

1. Operele marilor personalităţi renascentiste locale

Pentru că nu pot să nu dau Cezarului ce-i al Cezarului şi Florenţei ceea ce o defineşte, mă voi abate chiar din start (!) de la misiunea autoasumată de a mă păstra în limitele subiectivismului şi, cu riscul de a vă pierde de cititori, vă voi propune – cu titlu de recomandare – o listă de mari artişti toscani şi de locuri unde lucrările lor pot fi admirate.

Nicio enumerare a numelor importante pentru cultura florentină în secolele XV-XVI nu ar fi însă „politically correct” fără a aminti uriaşa contribuţie pe care familia de Meidici, începând cu Cosimo cel Bătrân, continuând cu Lorenzo Magnificul şi încheind cu Cosimo I, a avut-o în calitate de sponsori ai artei.

Dintre personalităţile născute în Florenţa şi împrejurimi care au prefigurat Renaşterea sau au reprezentat-o în epoca sa de apogeu, primul nume (în ordine cronologică) ar trebui să fie cel al lui Dante Alighieri (1265-1321), fiu al urbei şi autorul celebrei „Divina Comedie”. Nu zăbovim asupra lui, pentru că ne interesează operele artiştilor plastici locali ce pot fi văzute în Florenţa, aşa încât vom continua cu Giotto di Bondone (1267-1337), pictor şi arhitect, precursor al Renaşterii, născut la Colle di Vespignano, un sat aflat la nord de Florenţa. În Florenţa acesta a pictat un crucifix aflat la Biserica Santa Maria Novella, patru fresce din capelele de la Biserica Santa Croce (din care s-au păstrat două), iar la Galleria degli Uffizi poate fi admirată lucrarea sa „Ognissanti Madonna”, o piesă de altar considerată de specialişti un punct de cotitură în istoria picturii din cauza renunţării la formele plane, bidimensionale, specifice artei bizantine, şi introducerii, mai mult intuitive, a perspectivei, ca şi prin prisma naturaleţii posturii personajelor şi emoţiei pe care o exprimă. Dar cea mai cunoscută realizare din Florenţa a lui Giotto rămâne cea de arhitect al turnului catedralei – Le Campanile. Mormântul lui Giotto se află la Santa Croce.

Filippo Brunelleschi (1377-1446), sculptor, arhitect şi bijutier, originar din Florenţa, a inovat spaţiul plastic prin introducerea perspectivei liniare, aşa cum se poate remarca la loggia de la Oespedale degli Innocenti, şi a proiectat cupola colosală a Domului (Catedrala Santa Maria del Fiore) din centrul oraşului fără elemente de sprijin, cu un sistem de cărămizi dispuse în formă de spinare de peşte. În concursul pentru crearea celei de-a doua porţi a Baptisteriului catedralei a ieşit pe primul loc, dar la egalitate cu Ghiberti, cu care a refuzat însă să colaboreze (lucrarea lui de concurs este expusă la Muzeul Bargello). A fost şi arhitectul Bisericii Santa Croce iar la Biserica Santa Maria Novella se poate vedea un crucifix sculptat de el şi o altă lucrare – „Evangheliştii”, în capela familiei Pazzi. A fost înmormântat în Catedrală.

Rivalul lui Brunelleschi, Lorenzo Ghiberti (cca. 1381-1455), născut în apropiere de Florenţa, la Pelago, este autorul porţilor din bronz aurit de pe laturile dinspre nord şi est ale Baptisteriului San Govanni Battista din Piaţa Domului, despre care Michelangelo avea să spună „Sunt atât de mirifice, încât ar putea împodobi porţile Paradisului”. A dedicat zeci de ani muncii la aceste porţi, sculptând figuri de o complexitate nemaiîntâlnită până atunci. Lucrarea lui din concurs, „Sacrificiul lui Isaac”, este expusă la Muzeul Bargello iar trei statui ale sale sunt păstrate la Muzeul Bisericii Orsanmichele. Ghiberti s-a remarcat şi ca exeget, publicând o istorie a artei (neterminată) în trei volume, intitulată „Comentarii”, şi a instruit la şcoala sa viitori mari artişti ca Donatello, Uccello şi Masaccio. Este înmormântat în Biserica Santa Croce.

Sculptorul florentin Donatello (cca. 1386-1466), elevul lui Ghiberti, este cunoscut mai ales ca autor al lui „David”, probabil primul nud renascentist, păstrat la Bargello. În Museo del Opera del Duomo este expusă lucrarea sa „Sfântul Ioan Evanghelistul”. La Orsanmichele a realizat trei statui din marmură iar pentru campanila Domului o serie de sculpturi înfăţişându-i pe profeţii biblici. Îi aparţin amoraşii ce ornamentează balconul corului catedralei, figura sculptată în lemn a Mariei Magdalena de la Baptisteriu, „Uşa Apostolilor” de la Biserica San Lorenzo (unde a şi fost înmormântat) şi grupul statuar „Iudita şi Holofern” expus în Piazza della Signoria.

Alt elev al lui Ghiberti, pictorul florentin Paolo Uccello (1397-1475), s-a remarcat prin stăpânirea artei perspectivei în frescele din galeria „verde” a Mănăstirii Santa Maria Novella, dar mai ales la uriaşa frescă reprezentându-l pe mercenarul englez John Hawkwood ce decorează Domul. La Galleria degli Uffizi sunt expuse tablourile sale ilustrând bătălia de la San Romano.

Călugărul dominican Fra Angelico (cca. 1400-1455), născut într-un sat de lângă Florenţa, este considerat cel mai de seamă pictor religios din quattrocento. La îndemnul lui Cosimo de’ Medici, care a dispus să-i fie rezervată o chilie cu rol de atelier la Mănăstirea San Marco, Fra Angelico a demarat pictarea lăcaşului de cult, realizând cunoscuta „Bunavestire”, o serie de fresce religioase şi pictura de altar înfăţişând-o pe Fecioara cu Pruncul. Galleria dell’Accademia păstrează lucrarea sa „Judecata de Apoi” iar Uffizi o piesă din altarul Bisericii Santa Maria Novella. Fra Angelico a murit la Roma şi mormântul său se află în Biserica Santa Maria sopre Minerva. A fost canonizat în 1982 de Papa Ioan Paul II.

Pictorul Masaccio (1401-1428), originar dintr-un sat de lângă Florenţa, a lucrat în atelierul lui Ghiberti şi este cunoscut mai ales pentru decorarea cu fresce a capelei Branccaci din Biserica Santa Maria del Carmine din Florenţa.

Fra Filippo Lippi (cca. 1406-1469), născut la Prato, a intrat de tânăr la Mănăstirea San Maria del Carmine, unde a fost profund influenţat de stilul lui Masaccio. Deşi om al Bisericii, a dus o viaţă aventuroasă şi lucrările sale cu tematică sacră degajă uneori o atmosferă jucăuşă. Un autoportret al său şi lucrările „Încoronarea Sfintei Fecioare” şi „Fecioara cu Pruncul şi doi îngeri” sunt expuse la Galeria degli Uffizi, panoul „Madonna cu Pruncul” la Palazzo Pitti, o „Madonna” la Palazzo Medici Riccardi şi o „Bunavestire” la San Lorenzo.

Sandro Botticelli (cca. 1444-1510), originar din Florenţa, elev al lui Lippi, este cunoscut pentru figurile prelungi de îngeri şi heruvimi. Cele mai multe din lucrările sale sunt expuse la Uffizi: „Naşterea lui Venus”, „Adoraţia magilor”, „Madonna della Loggia”, „Primavera”, „Bunavestire”, „Pallas şi Centaurul” etc. La Galleria dell’Accademia se păstrează „Fecioara cu Pruncul şi un înger”, „Madonna şi marea”, la Pitti „Un portret de tânără” iar la Ognissanti, unde a fost înmormântat, un portret al Sfântului Augustin.

Genialul Leonardo da Vinci (1452-1519), născut la Anchiano, lângă Vinci, pictor, sculptor, arhitect, inginer, inventator etc. etc., cel care a întruchipat ca nimeni altul idealul universalist umanist, şi-a început cariera la Florenţa, centrul Renaşterii italiene. A lucrat în atelierul lui Verrocchio şi la academia patronată de familia Medici, unde a fost coleg cu Botticelli, Domenico Girlandaio şi Perugino. La Uffizi sunt păstrate câteva lucrări de tinereţe ale sale, printre care „Adoraţia magilor” şi „Bunavestire”. La recomandarea lui Lorenzo Magnificul a primit o funcţie importantă la curtea din Milano şi a părăsit pentru totdeauna Florenţa în 1482.

Voi adăuga acestei liste un artist care, fără a fi de origine toscană, este prezent în oraş cu lucrări de o excepţională valoare. Născut la Urbino, pictorul şi arhitectul Rafael Sanzio (1483-1520) a petrecut la Florenţa patru ani, începând cu 1504, perioadă în care a realizat cu precădere portrete la comandă. La Palazzo Pitti sunt expuse mai multe lucrări ale sale, printre care „Madonna della Sedia”, „Madonna Marelui Duce”, „La donna gravida”, portretele lui Agnolo Doni şi Maddalena Doni iar la Uffizi un autoportret, „Portretul Elisabettei Gonzaga”, „Portret de tânăr cu măr”, „Madonna del cardellino”, portretul papei Iuliu II etc.

Michelangelo Buonarroti (1475-1564), marele sculptor, arhitect, pictor (şi poet), s-a născut la Caprese, în provincia Arezzo din Toscana. La nici 14 ani intră ucenic la academia familiei Medici şi sculptează „Madonna della Scala” şi „Bătălia Centaurilor” (ambele aflate la Casa Buonarroti din Forenţa), un crucifix păstrat la Biserica Santo Spirito şi „Bacchus” - Bargello. Părăseşte Florenţa în 1496 pentru a merge la Roma, dar revine în 1501 şi îl sculptează pe celebrul „David”, expus la Galleria dell’Accademia, precum şi statuile „Tondo Doni” şi „Tondo Pitti” (Bargello). După o lungă perioadă petrecută la Roma, timp în care lucrează cu precădere la pictarea Capelei Sixtine, se întoarce la Florenţa şi lucrează câţiva ani la cavourile familiei Medici din Capelle Medicee de la San Lorenzo. În Florenţa se păstrează la Accademia patru dintre statuile (neterminate) din seria de sclavi, la Palazzo Vecchio „Geniul Victoriei”, la Bargello un „Apollo” şi „Brutus”, iar la Museo dell’Opera del Duomo – „Pietà florentină”.

2. Centrul istoric compact

Bun, acum că am identificat capodoperele renascentiste din Florenţa, demers care sper să vă fie util, putem porni în recunoaştere prin centrul vechi, surprinzător de compact având în vedere uriaşa densitate de obiective turistice. Zona, cuprinsă aproximativ între bisericile Santa Maria Novella la vest, San Marco la nord, Santa Croce la est şi râul Arno la sud, se poate străbate în 2-3 ore, cu condiţia de a nu căsca gura în dreapta şi în stânga. Ceea ce e imposibil... Atenţie însă, ca nu cumva să păţiţi ca mine la prima vizită: cu ochii pe sus după detalii arhitectonice, m-am împiedicat şi mi-am rupt tocul de la sandale. Ce o fi fost în capul meu de m-am încălţat cu sandale ca să văd Florenţa? Ei bine, habar n-aveam că multe din străzile centrale sunt pavate cu pietre de bazalt de forme neregulate, vechi de secole, şi că acolo te împiedici literalmente de istorie la tot pasul... Acest mic neajuns nu ştirbeşte însă cu nimic din avantajul oferit de dimensiunile reduse ale centrului istoric (pietonal, de altfel, cu excepţia microbuzelor electrice cu trasee care îl înconjoară).

3. Piaţa Domului

Pe lista mea de locuri de neratat în Florenţa primul loc este ocupat de Piazza del Duomo, cu cele trei edificii excepţionale ale sale: Duomo (Cattedrale di Santa Maria del Fiore), Campanile (turnul catedralei) şi Battisterio (Baptisteriul) . Am revenit în piaţă de câteva ori, la diverse ore ale zilei, atrasă irezistibil de strălucirea marmurei şi de nuanţele diferite pe care le capătă materialul în funcţie de lumină, de ingeniozitatea cu care Brunelleschi a realizat uriaşa cupolă, de eleganţa şi supleţea campanilei, de măiestria sculpturilor în bronz din porţile lui Ghiberti şi a mozaicurilor bizantine din Baptisteriu şi de capodoperele adăpostite de Muzeul Catedralei. Ignorând mulţimile de turişti, am savurat acele momente unice şi m-am încărcat cu energia pe care numai frumuseţea, în forma ei pură, nealterată, ţi-o poate furniza. Singurul meu regret este că piaţa e prea înghesuită şi nu permite admirarea de la distanţă a clădirilor.

4. Oraşul văzut din Piazzale Michelangelo

Pentru o pauză binemeritată după efortul de a absorbi atâtea informaţii cu caracter turistico-artistic, să trecem râul către Oltrarno, cartierul situat pe celălalt mal faţă de centrul istoric, şi să urcăm spre Piazzale Michelangelo. Drumul în sine, indiferent că-l faceţi pe jos ori cu autobuzul, merită, căci dealul este presărat cu vile şi grădini splendide. Iar odată ajunşi în piaţă, să nu credeţi că scăpaţi de artă: în mijloc tronează o copie a lui „David”, opera lui Michelangelo. Faceţi abstracţie de ea şi pregătiţi-vă aparatele de fotografiat şi filmat, căci de aici se deschide cea mai cuprinzătoare şi mai frumoasă panoramă a Florenţei, culcuşită la poalele colinei, cu toate reperele sale perfect recognoscibile de sus şi cu dealul ce duce către Fiesole aflat în fundal. Ce privelişte de vis!

5. Piazza della Signoria

Revenim în centrul istoric pentru a vedea cea mai frumoasă esplanadă a oraşului, un spaţiu vast dominat de masivul Palazzo Vecchio, primăria oraşului, cu turnul său înalt. Clădirea, construită începând din 1299, are câteva săli transformate în muzeu, una din ele, Salla dei Cinquecento, după numărul membrilor Marelui Consiliu al oraşului, fiind decorată cu frescele uriaşe realizate de Giorgio Vasari şi adăpostind sculptura „Geniul Victoriei” a lui Michelangelo. Pe treptele de la palat sunt expuse mai multe statui, printre care cópii după „Marzocco” şi „Iudita şi Holofern” ale lui Donatello şi după „David” al lui Michelangelo (încă una!) Pe latura sudică, în Loggia dei Lanzi (secolul XIV), sunt aşezate alte sculpturi: „Perseus” de Cellini, „Răpirea sabinelor” şi „Hercule şi centaurul” de Giambologna, care semnează şi statuia ecvestră a ducelui Cosimo I de lângă Fântâna lui Neptun. Jur-împrejurul pieţei, cu excepţia unor cafenele şi băncuţe, totul e numai istorie şi artă, o ilustrare cum nu se poate mai edificatoare a afirmaţiei că „Florenţa este un muzeu în aer liber”.

6. Degustări de vin

Alternând treburile „serioase” cu distracţia, amintesc aici că Toscana este renumită atât pentru preparatele gastronomice, cât şi pentru vinurile sale, cele mai cunoscute fiind cele de Chianti. În privinţa mâncării, recunosc că am fost speriaţi de preţuri şi la a doua vizită la Florenţa am profitat de faptul că ne-am cazat „la particular”, într-o garsonieră prevăzută cu chicinetă complet utilată, aşa că de cele mai multe ne-am pregătit singuri mesele. În oraş am mâncat totuşi de câteva ori – din câte îmi amintesc, eu am comandat de fiecare dată paste (rezonabile, dar nu mai mult decât atât) iar Adrian burtă florentină (trippa alla florentina) şi ossobucco, de care n-a fost prea încântat. Îngheţatele – excelente, ca peste tot în Italia. Foarte probabil că n-am nimerit noi nişte localuri mai bune, dar adevărul este că ne-am şi lăsat păgubaşi după ce am văzut preţurile. Pentru cei cu mai multă dare de mână decât noi, în Florenţa, ca şi în alte părţi ale Toscanei, există şcoli de gastronomie şi vă puteţi înscrie pentru o zi sau două la cursuri. Unele agenţii locale oferă şi excursii tematice de o zi sau chiar circuite gastronomice de câteva zile: dacă vă ţin buzunarele, e o modalitate interesantă de a cunoaşte Italia altfel.

Dacă în privinţa mâncării am cam dat greş, în schimb, spre satisfacţia lui Adrian, ne-am luat revanşa la capitolul băutură. Degustări de vinuri sunt organizate, din câte am citit, destul de des în oraş şi, luând un pliant de la centrul de informare turistică de vizavi de gară (pe latura dinspre Santa Maria della Novella), am aflat că într-o dimineaţă de duminică va avea loc un asemenea eveniment în curtea Palatului Pitti. Evident, am combinat degustarea de vinuri cu vizitarea Galeriilor Pitti. În curtea palatul erau înşiraţi producătorii de vinuri, fiecare cu masa lui, bine semnalizată cu un panou cu denumirea podgoriei. După ce am plătit intrarea – 10 euro biletul, unul singur, pentru că eu nu m-am simţit capabilă să fac faţă unui asemenea tour de force bahic, mai ales că vinurile toscane mi se par foarte tari –, Adrian a primit un pahar mare, un fel de punguţă care se lega de gât cu un şnur şi în care se ţinea paharul, şi un pliant (cu un creion prins în el) cu numele tuturor producătorilor prezenţi şi al soiurilor de vinuri expuse, precum şi o rubrică în care îţi puteai nota impresiile personale. Treceai de la o masă la alta şi alegeai ce vin să deguşti (evident, în cantităţi infime). Lume foarte multă şi numai vinuri roşii, căci în Toscana nu se produc decât astfel de vinuri, cu excepţia Vernaccia di San Gimignano. Am făcut turul meselor, soţul meu a degustat 7 sau 8 soiuri şi s-a întreţinut (în diverse limbi ori dând din mâini) cu producătorii. Treaba asta a durat aproape o oră. Noroc că vizitaserăm muzeul înainte... Oricum, a fost o experienţă plăcută, chiar şi văzută de pe margini.

7. Muzeul Bargello

Apropo de muzee, Florenţa are patru mari galerii de artă: Uffizi, Accademia, Pitti şi Bargello, şi motivul principal pentru care am rezervat o săptămână oraşului în cadrul excursiei de 16 zile în Toscana efectuată în 2012 a fost acela că le-am vizitat pe toate, pe fiecare în altă zi, preţ de 2-3 ore. Mai mult de atât eu nu rezist şi ideea de a „bifa” două muzee mari pe zi mi s-a părut inacceptabilă. Cred că am procedat bine, căci vizitându-le cât de cât în tihnă, am rămas cu aminitiri mult mai vii. Şi mai e un amănunt important: pentru Uffizi şi Accademia vă sfătuiesc să faceţi rezervare (pentru Bargello şi Pitti nu este necesar). Cozile sunt imense, mai ales în sezon: la prima noastră vizită la Florenţa, în august 2005, am stat la coadă la Accademia peste 3 ore, pe o căldură îngrozitoare şi fără pic de umbră în jur, iar la Uffizi am renunţat, pentru că, ducându-ne în dimineaţa următoare înainte de deschidere, coada era deja îmbârligată şi timpul de aşteptare l-am estimat la minim 4 ore.

Bargello, destinat exclusiv sculpturii şi cel mai mare muzeu de acest gen din Italia, este favoritul meu. În afara lucrărilor lui Donatello, Cellini sau Michelangelo de care am amintit deja, m-au mai impresionat figurinele de teracotă, clădirea cu turn şi creneluri (fostă fortăreaţă şi închisoare datând din sec. XIII) şi curtea plantată cu portocali şi cu o fântânică în mijloc, care mi-a amintit de patiourile andaluze. Culoarele largi şi tavanele frumos pictate contribuie şi ele la ambianţa plăcută şi primitoare. Un muzeu pe sufletul meu!

8. Ponte Vecchio

Dintre cele 6 poduri care traversează Arno, cel mai vechi şi totodată cel mai cunoscut este Ponte Vecchio, construit în 1345. Iniţial, adăpostea prăvăliile măcelarilor şi băcanilor însă, nemulţumit de mirosul degajat de acestea în timp ce străbătea coridorul Vasari care ducea de la palatul său (Pitti) la birourile familiei Medici de la Uffizi, marele duce Ferdinand I de Medici a dispus în 1593 îndepărtarea acestor meseriaşi şi înlocuirea lor cu aurari şi giuvaiergii. Tradiţia s-a păstrat până astăzi, când magazinele îşi etalează bijuteriile cu monturi delicate pe care m-am mulţumit să le admir în vitrine, din motive lesne de înţeles.

Dincolo de rolul său funcţional de legătură între cele două părţi ale Florenţei, podul este un must see şi pentru turiştii doritori să vadă Arno, în special la asfinţit, când trebuie să-ţi faci loc cu coatele pentru a „prinde un loc” lângă balustradă care să-ţi permită obţinerea unei fotografii spectaculoase.

9. Bazarul din Piazza San Lorenzo şi magazinele de antichităţi

Deşi nu plec niciodată în excursii cu scopul de a face shopping, în bazarul de lângă Biserica San Lorenzo nu m-am putut abţine şi am tras cu ochiul la mărfurile expuse pe tarabe şi pe umeraşe. În majoritate sunt haine şi obiecte de marochinărie din piele cu preţuri surprinzător de decente pentru un oraş aşa de scump ca Florenţa, lucru valabil mai ales în cazul hainelor. În spatele tarabelor se înşiră prăvăliile respective şi dacă vă opriţi pentru a cerceta produsele, veţi fi invitat înăuntru pentru a vedea alte şi alte modele „şic”, pentru care vă puteţi târgui. În capetele bazarului, emigranţi din Africa Neagră îşi aştern pe jos poşetele Gucci, Prada şi Versace..., iar printre curelele şi portofelele din piele se strecoară şi nişte eşarfe, pălării, evantaie şi alte asemenea obiecte, tocmai bune de făcut cadou.

În tot centrul vechi, dar mai ales pe străzile dinspre Arno se întâlnesc nenumărate magazine de antichităţi – nu-mi amintesc să fi văzut aşa de multe în niciun alt oraş pe unde am fost. Chiar dacă nu v-aţi propus astfel de achiziţii, simpla vedere a pieselor de mobilier, sculpturilor, tablourilor etc. vă va încânta cu siguranţă.

10. Drumul spre Fiesole şi Prato

Închei acest top “Best of Florence” cu menţiunea că în două dimineţi am luat autobuzul din apropiere de gară pentru a merge la Fiesole, respectiv Prato. Drumul spre Fiesole, orăşelul situat pe colina de vizavi de Piazzale Michelangelo, este încântător: şoseaua urcă, mărginită de conace boiereşti înconjurate de grădini frumoase dar şi de ziduri înalte. Cum Fiesole nu face obiectul acestui review, mă mărginesc să postez două fotografii din situl arheologic roman, doar pentru a dovedi că AmFostAcolo...

În aceeaşi idee, veţi găsi la finalul fotografiilor ataşate două poze din Prato, mai precis cu Duomo din oraş şi amvonul său exterior în care episcopul se arăta mulţimilor de sărbătorile importante pentru a le prezenta o relicvă sfântă: brâul Fecioarei Maria, adus în oraş, potrivit legendei, în 1141 de către un cruciat. Parcurgând cei cca. 20 km care despart Florenţa de Prato veţi fi serviţi cu o mică mostră din Toscana rurală: dealuri domoale acoperite de viţă de vie şi livezi de citrice, având în fundal, în capătul câte unei alei înguste asfaltate, o fermă, eventual anunţată cu un panou cu textul „agriturismo” plantat la vedere pe şosea.

1. Aglomeraţia

Oraş turistic sută la sută, Florenţa e mai tot timpul înţesată de vizitatori. Poate doar iarna fluxul să se mai subţie... Cea mai mare aglomeraţie am constatat-o în Piazza del Duomo, lucru de înţeles având în vedere obiectivele din zonă. Rezultatul? O îmbulzeală de nedescris în faţa porţilor Baptisteriului, cozi lungi la catedrală, riscul de a te pierde de ceilalţi sau de a fi călcat pe bombeu de trăsurile care au ausweiss de trecere prin piaţa pietonală.

2. Preţurile nesimţite

Preveniţi de la prima noastră vizită la Florenţa asupra preţurilor mari practicate, ne-am abţinut cât am putut să călcăm pragul localurilor. Dar cum de câte un pahar de ceva şi un espresso (buuun de tot!) nu ne puteam lipsi, am cotizat totuşi destul de masiv. Asta e!

Cazarea am avut-o, aşa cum am precizat deja, la un particular, într-o garsonieră super OK situată în Oltrarno, la două staţii de autobuz de Porta Romana, unde am lăsat maşina într-o parcare păzită (ne-a costat 50 de euro pentru 7 zile). Ajunşi după-amiaza la destinaţie, după ce ne-am întâlnit cu proprietarul şi am rezolvat chestiunile financiare, ne-am cazat, am făcut un duş şi am pornit în recunoaştere şi imediat am dat de o mică terasă-restaurant, unde ne-am aşezat şi am comandat două porţii de paste şi două pahare de bere. Noroc că pastele au venit repede şi n-am avut timp de un al doilea rând de băuturi, căci nota de plată a infirmat speranţele noastre că, neaflându-ne într-o zonă turistică, preţurile vor fi mai cumsecade: aiurea! , distracţia ne-a costat 40 de euro (am rămas şocată, şi drept dovadă am reţinut suma). Puşi în faţa acestei situaţii, ne-am repliat rapid şi am descoperit vizavi de sus-numita terasă un supermarket cu preţuri normale, pe care l-am înaintat la rangul de sursă principală de aprovizionare.

Aviz însă celor care caută cazare în hoteluri sau pensiuni în centrul vechi şi vor să facă economii la mâncare: cu excepţia zonei gării, în zonă sunt extrem de puţine mini- sau supermarketuri.

3. Chelnerii şi vânzătorii ţâfnoşi

Ca pentru a pune capac, în afara aglomeraţiei şi preţurilor mari ne-am confruntat şi cu vânzători şi chelneri plictisiţi şi aroganţi – toţi o apă şi-un pământ. Se purtau de parcă îi deranjai comandând de mâncare sau făcând cumpărături în magazinele lor.

Atitudinea aceasta am mai întâlnit-o în Italia doar la Veneţia, alt oraş care trăieşte din turism şi unde localnicii te tratează cu... spatele (ca să nu zic altfel), conştienţi că nu vor duce niciodată lipsă de muşterii. Transformarea turismului într-o industrie hrăpăreaţă în care clientul este jecmănit la sânge, suprataxat şi privit de sus este lucrul cel mai deranjant, care te poate face uneori, ca turist, să uiţi de locurile minunate vizitate. Şi ar fi mare păcat...

-

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=5cO02LVggTk

---

VIZUALIZĂRI: 5327 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI