Maroc, Duar (fr. Douar) un sat berber, în drum de la încremenirea în timp la modernism.

TIPĂREȘTE

În primele luni ale cooptării ca useriţă AFA în 2010, am scris despre excursiile mele anterioare, postând ce mi s-a părut mai interesant. Printre acestea un revelion şi un sejur de 10 zile în Maroc, ocazie cu care am vizitat oraşele imperiale Casablanca, Rabat, Fez, Marrakech. Nu le-am descris, nu am dat amănunte turistice ci am enumerat numai câteva moschei şi am insistat mai mult pe cutumele lumii arabe necunoscută de mine până atunci.

Să intrăm puţin în atmosferă.

Marrachetch este un oraş aglomerat cu o populaţie de peste un milion de locuitori şi în care principalele atracţii sunt : moscheea Koutoubia, palatul Bahia, grădinile Majorelle, Medina- cartierul vechi al oraşului, piaţa Jemaa El Fnaa (inclusă în patrimoniul UNESCO) mereu animată, celebrul suk (piaţă cu de toate), muzee şi palate. Culoarea cărămizie a clădirilor i-a atras numele de Oraşul Roşu (fără nicio cotaţie politică). Nu are rost să insist cu amintiri cu atât mai mult cu cât Dorina9 a postat în 2020 un excepţional serial despre Maroc. Astăzi aş vrea să vă scriu despre un sat berber aflat în Maroc, la poalele munţilor Atlasul Mare şi care este la o distanţă de numai 40 km de Marraketch.

L-am vizitat într-o dimineaţă, plecând cu autocarul din Marrachetch. Scrierea mea este modestă dar impresia pe care mi-a făcut-o atunci şi care încă nu s-a estompat a fost puternică. Pe măsură ce înaintam, la orizont se profilau munţii Atlas care pe o lungime a crestei de 2300km străbat Marocul, Algeria şi Tunisia. Cel mai înalt vârf este Toubkal cu înălţimea de 4167m în munţii Atlasul Mare, situat la o distanţă de 70 km de Marraketch. Noi nu am ajuns până acolo, oprindu-ne iniţial într-un orăşel Ourika de cca 25000 locuitori, majoritatea berberi, care trăiesc după un model de viaţă tradiţional. Mi-aduc aminte că ne-am plimbat puţin- nu ne-a frapat nimic- şi după jumătate de oră am plecat spre satul berber pe care urma să-l vizităm. Am trecut prin Valea Ourika cu privelişti sălbatice superbe. Acolo toţi locuitorii vorbesc un dialect al limbii berbere dar majoritatea bărbaţilor ştiu carte şi se pot exprima fluent în limba franceză pe care o învaţă din prima clasă elementară. Ocupaţia lor de bază este păstoritul şi cultivarea şofranului şi arganului.

Berberii sunt o populaţie care ajunge la 25-30 mil în Africa de Nord, respectivMaroc, Algeria, Lybia şi Tunisia. 35% din berberi sunt marocani. Prezenţa lor în Africa a fost semnalată cu 3000 ani î. Hr. Etimologia numelui provine din latinescul barbaros. Deşi la origine populaţia berberă era formată din triburi nomade, în ultimul secol s-au stabilizat la poalele munţilor unde au devenit agricultori şi crescători de oi şi capre. Triburile încă nomade care trăiesc în deşert sunt tuaregii (cca 2.5 mil). Totuşi şi acum în Maroc, deşi comunitatea e stabilă, structura este tribală, şeful unei familii sau localităţi fiind un bărbat care conduce cu mână forte comunitatea. Berberii sunt foarte buni negustori, ei au introdus arta negociatului (dacă vrei să cumperi ceva, îl insulţi dacă nu te tocmeşti la preţ) şi au deschis primele rute comerciale pe cămile între Africa de vest şi cea sahariană. Limba berberă nu este unitară cunoscând cca 300 dialecte. Cu tot efortul intelectualilor berberi emigraţi în Franţa, aceste dialecte nu pot fi unificate din cauză că nu sunt scrise ci doar vorbite. Religie au avut politeistă până în sec. VII când au trecut la islamism La ora actuală, majoritar sunt islamici, unii s-au convertit la creştinism dar indiferent de cult, în rugăciunile lor au păstrat şi elemente ale vechii lor religii politeiste.

Duar este denumirea generică pentru un grup de 50-200 case rurale formând o unitate neintegrată în codul geografic oficial şi care-şi schimbă des numele după cum migrează de la o regiune administrativă la alta. La baza formării unui duar este un trib nomad sau stabilizat. Casele din aşezare sunt dispuse în cerc lăsând loc la mijloc pentru bărbaţii tineri apţi de luptă cu triburile vecine. Duarul este condus de un bărbat care-şi păstrează privilegiile unui şef de trib. Şi astăzi ca şi pe vremuri când tribul era nomad, conflictele cu triburile vecine erau pentru câştigarea teritoriilor mai fertile de păstorit sau cultivat. La data la care l-am vizitat, duarul nostru se numea Tnine-de-l´Ourika şi nu avea altă atracţie decât că lunea se ţinea un suk (piaţă) tradiţională la care-şi vindeau marfa şi cumpărau cele necesare traiului. Se folosea în ordine trocul, apoi dolarul american şi în urmă dirhanul marocan. Următorul duar era Setti-Fatma, de unde se termina şoseaua gudronată şi începea ascensiunea în munţii Atlas. Drumul cel mai bătut pentru urcat era pe firul unui torent de munte pe care puteau fi întâlnite şapte cascade. Peisajul era superb şi din ce în ce mai spectaculos pe măsură ce ne apropiam de munţi.

Casa tradiţională berberă era săpată în stâncă şi tencuită în interior. Nu aveau curent electric. Podeaua neregulată de piatră era înclinată spre uşa de intrare pentru a se scurge apa în caz de ploi abundente. Pe jos erau covoare de lână ţesute în casă în mai multe culori vii care le ţineau de cald. Locuinţa vizitată avea trei camere, o bucătărie şi o magazie în care între zidurile de piatră alimentele se menţineau reci. Dormitorul principal avea mai multe laviţe în care dormeau opt persoane din mai multe generaţii. Dormitorul mic avea doar o laviţă în care dormea singur tatăl familiei. Aici avea o masă pe care se afla un ceainic, jumătate de pâine nedospită şi două farfurii. Lângă masă erau două taburete. Pe laviţă torcea o pisică. Era singura cameră în care am remarcat un fel de sobă cu excepţia plitei de la bucătărie. Camera de oaspeţi avea la mijloc o masă şi de jur împrejur câteva laviţe cu perne îmbrăcate în acelaşi material vişiniu ţesut în casă. Pe masă era un opaiţ, câteva caiete deschise şi o carte ceeace însemna ca unul sau mai mulţi copii mergeau la şcoală. Tot aici era o poliţă cu tăvi şi vase tradiţionale de metal cositorit. Bucătăria avea pe pereţi nişte poliţe cu vase, pungi, alimente la îndemână. Se vede că făceau schimburi cu localităţile civilizate pentru că pe masa din camera de oaspeţi era o faţă de masă de plastic, în bucătărie am văzut pe o poliţă o cutie de detergent OMO şi la tot pasul găleţi, ligheane de plastic- e de prisos de spus că-şi făceau brânză, lapte acru şi puneau carnea de oaie la afumat. În faţa casei pe aşa zisa stradă erau câteva magherniţe de lemn cu obiecte de artizanat (vase tradiţionale, bibelouri rudimentare, şaluri viu colorate) spre vânzare dar şi ulei de măsline, de argan şi şofran. Singurul mijloc de transport folosit este măgarul care le transportă mărfurile sau cămilele pentru călătorii la distanţe mai mari. Unul din tinerii familiei era vânzător la toate dughenele. Era isteţ, vorbea bine franceza, cunoştea preţurile, făcea repede transformarea din dolari în dirhami marocani dar în general prefera moneda forte. Am fost trataţi tot grupul cu ceai din plantele locale, iute şi dulceag.

La sfârşitul vizitei am lăsat fiecare câţiva dolari pe care tânărul i-a închis într-un sertar cu cheie.

Un sat inedit abia ieşit din stadiul tribal, la poalele munţilor Atlas

---

VIZUALIZĂRI: 443 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI