După 30 de ani

Dragos a postat un review in care enumera despre ce nu a scris pe site. Printre ele despre revolutia din 1989 la care a participat direct.

Nu stiu daca mai intereseaza pe cineva dar daca mai sunt doar cativa care au trait aceleasi emotii acum 21 de ani, (actualizat 30) ma simt datoare sa va scriu cum am perceput eu evenimentele.

Facusem parastasul mare de un an dupa mama. A trait mult, 86 de ani si a murit muscata a doua oara de aceeasi boala. Era dumineca 17 decembrie 1989 si spalam vasele dupa musafiri. Aparatul de radio pus pe Europa Libera, era asezat pe calorifer sa se auda mai bine. Toti vecinii faceau la fel si a doua zi, comentam intre noi. Ascultasem Orizonturi rosii, protestul lui Dinescu, scrisoarea celor 6, in noi toti picura o alta constiinta. Se terminase cu prosopul pus peste aparat, sa nu-l auda vecinii; se terminase cu perioada in care ma consideram salariat de mana a doua.

Era mare harmalaie pe post si chiar aveam de gand sa pun o muzica dar am auzit un strigat de femee, gros, infricosator “Nu trageti ma! ” Si astazi, dupa doua zeci de ani (actualizat 30) as recunoaste timbrul. Initial am crezut ca e o piesa de teatru, dar erau vocile cunoscute ale comentatorilor, precipitati, emotionati. Am ciulit urechile, l-am chemat pe barbatu’meu sa auda si el. Ma trecea un curent electric prin sira spinarii si incepusera sa-mi tremure mainile de emotie. Se auzea tacanit de mitraliera, tipete, vaiete, se difuzau stiri contradictorii, se reluau la sfert de ora, se interferau cu radiodifuziunea sarba si maghiara.

In bloc nu se mai auzea cearta de barbat cu femee, scancet de copil, muzica populara sau usoara, toti ascultau Europa Libera. Incepuse revolutia in direct.

Dupa intoarcerea din Iran, Ceausescu a vorbit la TV. ”Interese straine, bande de huligani... sa ne unim strans (legati) in jurul partidului”. Era un batran neconvingator caruia ii tremura vocea si mana si care batea campii. A avut proasta inspiratie sa programeze pentru a doua zi un miting (sau i s-a sugerat? si de catre cine?) Eu, cu statut de proaspat pensionara nu am fost la miting, in schimb sotul si copiii au fost mobilizati in Piata Palatului. Calcam niste rufe cu televizorul deschis. Ceausescu a inceput sa vorbeasca pastrand cadenta discursului cu o mana care-i flutura ritmic, cand... mi s-a parut o rumoare dupa care s-a intrerupt emisiunea. Am trecut pe radio. Unele stiri mi se pareau credibile altale nu. “Haida de! Si postul asta sa mai taie coada vulpii. Ce e asta, debandada, calcat in picioare, fuga pe strazile Bucurestiului, cand cu un sfert de ora inainte vorbea la TV bine merci? ”

Mi-au venit sotul si copiii acasa. Speriati de moarte. Incepuse fabulatia: ca au auzit ca oamenii care au fugit spre Cismigiu au fost cu totii impuscati, ca s-a tras cu mitraliere, ca la palat e balta de sange. Cu mici variatii, cam toti vorbeau la fel. Probabil incepuse din dimineata de 21 manipularea, realitatea fiind, -aflata mai tarziu, - ca o mana de profesionisti au spart adunarea. Am stat cu totii la radio pana noaptea tarziu. Morti la universitate, la restaurantul Pescarul, tanchete. Nu credeam.

Televizorul ne linistea cu un reportaj dintr-o fabrica, luari de cuvant muncitoresti si muzica populara. Nu mai intelegeam nimic. Trebuia sa vad cu ochii mei ce se intampla sa stiu ce avem de facut.

A doua zi ai mei toti au plecat chipurile spre obligatiile lor. Nici vorba, se dusesera in piata Palatului. "Tu sa stai acasa, nu e de tine sa mergi in multime la varsta ta" mi-au spus.

Constiinta contestatara-nu-mi permit sa spun revolutionara caci ar fi o impietate, mi-a aparut brusc in autobuz. Eram mai multe femei care mergeam spre centru, vociferam si vorbeam intre noi ca si cum ne cunosteam de o viata. “A tras armata, a omorat oameni” a spus una al carei baiat fusese seara trecuta la metrou la Universitate.

Autobuzul a trecut prin fata unei unitati militare in fata careia un grup de soldati si gradati fumau si vorbeau agitat intre ei. Nu stiu care a strigat prima, poate femeea care ar fi putut sa-si piarda fiul cu o seara in urma, dar toate la unison urlam “Criminalilor! ”, “Moarte voua! ” Am scuipat cu furie murdarind geamurile autobuzului in mers fara sa ne gandim daca racanii aia erau vinovati de ceva. Soldatii se uitau la noi, unii mirati, altii speriati. Nu stiau nici ei la momentul acela ce se va ordona.

Din minutul acela, nu mi-a mai pasat de nimic, se deschisesera zagazurile, se cereau platite umilintele de o viata, voiam sa urnesc autobuzul sa mearga mai repede acolo unde se scria istoria.

Pentru prima oara am vazut in viata mea un zid de scutieri. Barau intrarea spre Magheru si nu lasau pe nimeni sa treaca. Erau infricosatori in costumele negre umflate care-i facea foarte corpolenti, cu masti, cizme inalte, manusi si scuturi imense. Lumea, putina cata era, ii ocolea gasind alte trasee pentru destinatii.

-Lasa-ma sa trec. Am nepotelul singur in casa si mie sa nu iasa in strada.

M-a evaluat. O batranica micuta ca mamaia lui de acasa.

-Treceti tovarasa dar repede si sa nu plecati de acolo pana nu se linistesc apele.

Circulatia pe Magheru era intrerupta si in fata la Eva, era un tanc pe turela caruia se aruncau garoafe. O tanara discuta cu tanchistul. In mijlocul bulevardului in intersectia dintre Magheru si Cosmonautilor (azi Take Ionescu) era un grup de vreo 50-60 de tineri care scandau“Nu va fie frica, Ceausescu pica! ” Au inceput sa spuna Tatal nostru si la un moment dat o voce de bariton a inceput sa cante “Desteapta-te romane! ”

“De unde-l stiau copiii astia si ce frumos spuneau recitau rugaciunea? Parintii, da, parintii au mentinut in ei flacara credintei si romanismului” Stateam sprijinita de vitrina merceriei, azi J’Infotours, retrasa, caci eram prea batrana sa ma amestec printre ei.

De pe Dorobanti, veneau de pe platforna Pipera coloane de muncitori cantand cantece patriotice sau ostasesti si scandand “Ole! Ole! Ceausescu unde e? ” La un moment dat s-a auzit un uruit puternic de senile si imediat murmur si agitatie.

Dinspre Universitate veneau tab-urile. ”Vin sa ne impuste”, “Nu, a fost impuscat ministrul. Armata e cu noi”. Din nou nu pot uita o scena. Din grupul de 50-60 de tineri, intr-o secunda au iesit in fuga jumatate. S-au adunat la cativa zeci de metri si primeau directive de la unul mai in varsta. Nu mai aveam creerii spalati, stiam ca erau securistii “Doamne, jumatate din copii erau infiltrati. Unde am ajuns? "! ” Oamenii scapati de pericolul impuscarii radeau, vorbeau tare. Senzatia era ca faceau parte dintr-o mare familie. Majoritatea s-au urcat ciorchine pe tancuri si taburi si au plecat spre televiziune.

Eu, dusa de val, am luat-o spre Comitetul Central. La Ciclop, dupa o perdea, un cap plesuv, cand se ascundea, cand aparea de dupa o perdea. I-am urmarit traiectoria: senator, ministru, pentruca a stiut cand si cum sa traga perdeaua. Cameristele de la Lido iesite in strada injurau trecatorii; isi dadeau seama ca isi pierd painea de informatoare.

Am ajuns in piata Palatului intr-o mare de oameni. Din toate partile afluiau puhoaie, tineri si mai putin tineri. Cu totii priveam spre Comitetul Central si asteptam sa se intample ceva. Cata frunza si iarba, se inegrise toata piata pana la 6 martie, Cismigiu sau Stirbey Voda.

Nu mai traisem un asemenea sentiment de solidaritate in care ne sarutam, ne dadeam tigari si faceam posta chistoacele, ne strangeam de maini necunoscuti cu necunoscuti. Pe un camion un pretendent la putere vorbea unui grup de gura- casca si o mare de oameni-berbec fortau ritmic una din usile CC-ului.

Fiecare dintre noi ne asumasem un rol, fiecare dintre noi devenisem importanti in primul rand pentru noi insine caci nu mai eram anonimii de ieri. Faceam parte din constiinta revolutionara colectiva.

Au inceput sa se roteasca deasupra noastra elicopterele.“Au sa ne secere ca pe un lan de grau” mi-am spus. Voiam sa ma gandesc la copii si la sot sa ma prinda glontul cu ei pe retina dar nu puteam sa-mi amintesc figurile lor. Ma tineam de mana cu o doamna necunoscuta, ne-am pus posetele pe cap si asteptam. Se facuse liniste in piata cu jumatate de milon de oameni. La un moment dat o destindere generala, un zumzet de albine “Uite-le cum cad! Ca primii fulgi de nea. ” Imediat s-a asternut un covor alb din manifestele cazute; foarte repede s-au inegrit calcate de picioarele noastre. A fost un semn?

Spre ora douasprezece un alt elicopter a aterizat pe platforma CC. Doua punctisoare, el si ea, s-au urcat in aparat si imediat acesta s-a ridicat in aer, tarandu-si umbra neagra peste noi. O padure de maini inaltate in aer, de pumni amenintatori le-a insotit fuga “lasii, lasii” si apoi din toate piepturile “Ole! Ole! Ceausescu nu mai e”. Am revenit pe pamant. ”Cum ajung acasa? In curand nu mai circula nimic. Nu pot merge zece kilometri”

Din cartiere se revarsau spre centru sute de masini, cu drapele din care era scoasa stema, mii de oameni formau cu degetele semnul V, din ferestrele deschise se auzeau discursurile revolutionare ale celor care ajunsesera la televiziune.

In autobuz un comunist batran se transformase ad-hoc in prooroc. “O sa vedeti ce-o sa se intample daca pleaca tovarasu’. Cine ne mai da case, da’ servici’? O sa vina peste noi mosierii si burghezii, o sa vina americanii sa ne ia tara. ” Cateva femei printre care si eu am sarit sa-i zgariem fata batranului. A coborat din autobuz la prima statie bombanind “Eu stiu, eu stiu, are sa va para rau”. Chiar asa, de unde stia?

Nu toata lumea era interesata de ce se intampla. Doi pusti faceau rezultatele la Pronosport si o femee tanara si alta mai de varsta mea discutau cu infocare despre rochia de nunta.

Ajunsa in cartier am intrat in lumea pe care o stiam. Cea de totdeauna. Se bateau covoare, din ferestrele deschise razbatea miros de cozonac cald, doua vecine se certau si copiii se jucau. Ca totdeauna.

Acasa, mi-am sarutat barbatul si i-am spus:

-Nu se mai poate intoarce. S-a terminat. Suntem liberi.

El mi-a strans mana si m-a intrebat:

-Nu crezi ca e cam tarziu pentru noi? ”

-E bine si asa.