După garofițe pe Vârful Piatra Mica

TIPĂREȘTE

La poalele munților, izolat la capătul unei păduri, trăia un pădurar care avea doi copii, o fată și un băiat pe nume Garofița și Degetăruț. Fusese părăsit de soție, mama copiilor, care nu a mai suportat traiul in sălbăticie, departe de zonele locuite.

Pădurarul iși iubea foarte mult copii dar era și un foarte mare iubitor de de natură. Iubea munții, pădurea, animalele și păsările care trăiau in acele locuri. Nu de puține ori ingrijise animale sau păsări pe care le-a găsit rănite, sau epuizate prin pădure. Așa s-a intâmplat și cu o pajură, un vultur pe care l-a găsit in pădure rănit, cu o aripă ruptă. L-a luat acasă, l-a ingrijit și l-a adăpostit până când pasărea a prins puteri și a inceput să zboare iar.

Copiii s-au atașat foarte mult de vultur, erau tot timpul in preajma păsării, vorbeau cu ea, se jucau cu ea, iar semețul vultur părea că ințelege tot ce vorbesc cei doi copii.

Intr-o zi pădurarul a plecat cu ceva treburi in satul din apropiere, iar cei doi copii au rămas singuri cu pajura.

Au inceput să vorbească cu pasărea și să ii spună că și-ar dori foarte mult să meargă și ei sus pe munții pe care ii vedeau ridicându-se semeț in jurul casei. Pasărea a ințeles dorința copiilor, și, prin anumite gesture, le-a data de ințeles că ea poate să ii ducă sus pe munte. Copiii au fost foarte fericiți, s-au urcat in spatele vulturului iar acesta a inceput să zboare deasupra pădurilor și a munților. Garofița și Degetăruț se minunau de tot ce vedeau și ii mulțumeau vulturului pentru idea avută. Când au ajuns sus, undeva in zona Lacului Bâlea, vulturul s-a gândit că ar fi binevenită o pauză și a aterizat aproape de lac. Copiii au inceput să se joace iar pasărea a văzut o căprioară moartă și s-a gândit că nu ar fi rău să mânânce ceva, să mai prindă puteri. Dar, ceea ce nu știa vulturul era faptul că leșul căprioarei era otrăvit, probabil că a fost pus drept momeală de vânătorii care vroiau să prindă astfel animale pentru blana lor. După ce a inceput să mănânce din căprioara moartă, vulturul a murit, lăsându-i pe cei doi copii singuri pe munte.

Se apropia seara, copii erau flâmănzi și speriați și erau foarte departe de casă. S-au luat de mânuțe și au plecat pe munte, sperând că vor intâlni până la urmă pe cineva care să ii ajute. Au ajuns astfel la un castel, aflat sus pe munte, unde trăia Zâna Munților. Au inceput să plângă la ușa castelului și să o roage să ii lase și pe ei inăuntru, că le era frig și foame, și nu mai știau cum să ajungă acasă. Dar Zâna Munților, nu era chiar cea mai bună zână, era frumoasă dar cu o inimă impietrită, rece. Nu i-a primit, spunându-le că niciun muritor nu intră in castelul ei. Singurul lucru pe care il poate face pentru ei este să ii transforme in două flori, Garofița și Degetăruț, care vor putea deveni din nou oameni numai atunci când un suflet bun și curat se va indura de cele două flori și le va uda cu apă tămăduitoare, de la cele șapte izvoare aflate de-a lungul Râului Olt.

Zis și făcut, Zâna Munților a suflat spre cei doi copii și i-a transformat in două flori de munte – Garofița de Munte și Degetăruț.

Cu ceva timp inainte de aceste intâmplări, se năștea undeva pe malul Istrului, la curtea unui impărat, singurul fiu al acestuia, pe care părinții l-au botezat Voinicul Dunăre. La nașterea lui ursitoarele i-au prezis că se va căsători cu o frumoasă fată numită Garofița de Munte pe care o va găsi pe crestele Munților Carpați și că va domni peste toți acești munți, până la adânci bătrâneți, impreună cu frumoasa Garofița.

Atunci când a crescut, Voinicul Dunăre a plecat să iși intâlnească aleasa, a trecut pe lângă Râul Olt, a luat apă de la cele șapte izvoare și a inceput să cutreiere munții. Intr-o zi a ajuns in zona Pietrei Craiului și a văzut o floare foarte frumoasă, delicată, cu petale zimțate, de culoare roz-cărămizie. S-a gândit că ar fi bine să facă o scurtă pauză, să iși mai adune puterile, și a adormit lângă floare. Somnul i-a fost adânc și a visat o fată frumoasă care se ruga să le dezelege vraja și să ude floarea cu apa pe care a adus-o de la cele șapte izvoare. Tânărul prinț s-a trezit buimăcit și deja indrăgostit de frumoasa fată pe care o văzuse in vis. A luat plosca cu apă și a udat floarea. Minune. Floarea s-a trasformat intr-o frumoasă fată, care nu era alta decât cea care ii apăruse in vis. Era Garofița, fetița care fusese transformată in floare de Zâna Munților, devenită acum o frumoasă tânără. Pe loc s-au indrăgostit unul de altul, dar Garofița a avut o dorință imediată. L-a rugat pe tânărul prinț să il găsească și pe fratele ei, Degetăruț, o floare cu niște clopoței albaștri, și să il ajute și pe el să revină la viață. Prințul l-a găsit și pe Degetăruț, care din floare a devenit un voinic frumos. Toți trei s-au intors la bătrânul pădurar, care trăia singur la marginea pădurii, plângând după copiii lui.

Mare bucurie a fost, au făcut nuntă mare, impărătească și au domnit mulți ani, in ințelegere și pace.

Dar, pe munți, in perioada in care cei doi copii au fost flori, vântul a imprăștiat pe munți semințele Garofiței și Degetăruțului, așa că in fiecare an putem admira Garofița Pietrei Craiului și Degetăruțul, care crește mai mult in zona Munților Făgăraș.

Pe urmele legendei, după Garofiță, am plecat și eu, intr-o zi de iulie, pe Vârful Piatra Mică din Piatra Craiului. Legenda o auzisem dar nu văzusem incă pe viu, la ea acasă, Garofița Pietrei Craiului.

Excursia mea a inceput in București, de unde am plecat la ora 6 dimineața spre Zărnești, prin celebra Vale a Prahovei. De această dată am avut noroc, nu a fost aglomerat, doar o coloană mică la Comarnic, de care am trecut destul de repede.

De la Zărnești am mers mai departe pe drumul care merge spre Măgura, până la Fântâna lui Botorog, locul de unde urma să incepem urcarea. Au trecut ceva ani de când nu am mai fost pe aici, am regăsit fântâna, ridicată de Paraschiv Botorog in amintirea fiicei lui răpusă de o boală nemiloasă, renovată și bine intreținută.

Ne-am luat rucscacii, ne-am pregătit bețele pentru urcare și am pornit la drum, pe marcajul bandă galbenă, spre Cabana Curmătura.

Traseu: Fântâna lui Botorog-Poiana Zănoaga-Cabana Curmătura (marcaj dungă galbenă, durata 2-2.30 ore); Cabana Curmătura -Șaua Crăpăturii (marcaj bulină albastră sau bulină roșie, durată 40 min.); Șaua Crăpăturii-Vârful Piatra Mică-Crucea Eroilor (marcaj bulină albatră, durata 1 oră); Crucea Eroilor -Poiana Zănoaga (marcaj bulină albastră, durata 1 oră); Poiana Zănoaga-Fântâna lui Botorog (marcaj bandă galbenă, durata 1 oră).

Prima parte a drumului, care durează aproximativ o oră, merge prin pădure dar urcă destul de susținut. Poteca urcă șerpuit, in serpentine largi, dar dacă te grăbești și te țin puterile poți ”tăia” aceste serpentine urcând mai drept. Noi am mers pe drumul marcat, era deja destul de solicitant urcușul și nu era cazul să-l facem și mai greu.

Efortul ne-a fost răsplătit când am ajuns in Poiana Zănoaga, la 1.314 metri. Urcasem o diferență de nivel de aproximativ 500 metri și meritam o pauză pentru o gustare scurtă și hidratare. Poiana este foarte frumoasă, o intindere verde de câteva sute de metri, deasupra căreia străjuiesc crestele zimțate ale Pietrei Craiului. Undeva, in dreapta, o turmă de oi păștea liniștită până când un cîine zăpăcit s-a gândit sau a primit ordin să le indrume in calea noastră. A trebuit să așteptăm să treacă intreaga turmă ca să pornim mai departe.

Din Poiana Zănoaga se poate ajunge pe Vârful Piatra Mică prin două trasee.

Primul traseu pornește chiar din Poiana Zănoaga, marcaj punct albastru, și durează cam 1.30 ore.

Cel de al doilea trece pe la Cabana Curmătura, marcaj bandă galbenă, după care continuă până pe vârf, pe marcaj bulină albastră, și durează puțin mai mult, aproximativ 2 ore.

Noi am ales cea de a a doua variantă cu coborâre pe primul traseu, și recomand această variantă mai ales dacă aveți ruccasc greu. Deși pare că ajungeți mai repede pe vârf, primul traseu implică un urcuș continuu, o parte prin grohotiș, pe o pantă inclinată la aproape 450 in multe locuri, după care urmează o coborâre pe lanțuri, loc unde, după părerea mea este mai bine și ușor să urci.

Din Poiana Zănoaga până la Cabana Curmătura drumul este o plimbare. Din Poiană poteca intră iar in pădure și după aproape o oră ajunge la cabană.

Am ajuns printre primii la cabană și primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg și să imi iau o plăcintă cu mere, despre care auzisem numai lucruri bune. De fapt, mirosul de plăcintă cu mere răzbătea pînă afară, așa că era foarte greu să reziști tentației.

Plăcinta nu a fost numai foarte bună, dar a mai avut și răvașe, toate legate de munte. Răvașul pe care l-am găsit a fost un sfat foarte bun pentru mine și pentru toți cei care merg pe munte. Cineva imi spunea că pe munte curajul și prudența trebuie să fie in echilibru, dar totuși este de preferat ca balanța să se incline ușor spre prudență. Altfel, inclinând-o spre curaj, o inclini de fapt spre accident. Foarte adevărate vorbe, de reținut de către toți cei cărora le plac ascensiunile.

După scurta pauză de la cabană am plecat mai departe spre Vârful Piatra Mică, pe marcaj punct albastru. Mai aveam de parcurs aproape 1.30 ore, și eram ingrijorați de câțiva nori negri care se vedeau deasupra Bucegilor. Nu prea vroaim să ne prindă ploaia pe creastă, sau mai rău, vreo furtună cu fulgere și tunete.

De la Cabana Curmătura poteca urcă prin pădure, până la Șaua Crăpătura. Aici este amenajat un frumos punct de belvedere, deasupra Văii Crăpătura, unde am făcut câteva fotografii.

Șaua Crăpătura este o răscruce de drumuri. De aici se poate urca pe Vârful Turnu (1914 m), pe marcaj punct roșu, durata traseului 1-1.30 ore (traseu care este in planurile mele viitoare, cu mai multe porțiuni de cățărare). Se mai poate coborâ in Zărnești, prin Valea Crăpăturii, marcaj bandă galbenă, traseu de aproximativ 2.30 ore.

Cea de a treia variantă este și cea aleasă de noi, spre Vârful Piatra Mică, marcaj punct albastru, durata 1 oră.

Din Șaua Crăpăturii incepea adevărata ascensiune, unde trebuia să ne ajutăm și de mâini, motiv pentru care bețele au fost strânse și legate bine de ruccsac.

De aici a inceput partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, cu câteva etape de cățărare, dintre care două cu lanțuri, până am ajuns sus pe creastă. Nu este un traseu foarte greu, este mediu ca greutate, aș spune chiar ușor. Poate fi parcurs de oricine a mai mers pe munte și nu are rău de inălțime. Are două sau trei porțiuni unde efectiv trebuie să te cațeri, să folosești mâinile, dar nu este greu. Porțiunea stâncoasă este foarte zimțată și iți oferă multe prize de care să te prinzi, astfel incât să ai in permanență cel puțin trei puncte de sprijin.

Pe această parte a traseului am intâlnit primele garofițe, la inceput două flori firave, apoi in mai multe pâlcuri, alături de alte flori de munte, toate protejate. Garofița crește doar in Crai și are o culoare roz deschis pe petale cu o culoare mai inchisă in centru. Este presărată cu foarte multe puncte albe, care se spune că reprezintă o adevărată amprentă a florilor. Se pare că nu există două flori cu același număr de puncte sau distribuite in același fel. Am incercat să fac cât mai multe fotografii cu frumoasele flori de pe creastă și cu toți munții care ne inconjurau, lucru nu tocmai simplu deoarece poteca era ingustă și trebuia să avansezi ca să faci loc și celor din spate care urcau pe creastă.

Am văzut in spate, undeva mai jos, locul de belvedere din Șaua Crăpăturii, iar mult mai jos acoperișul roșu al Cabanei Curmătura.

De jur imprejur erau creste muntoase. In spate Vârful Turnu și Vârful Ascuțit din Piatra Craiului, in dreapta Bucegii, acoperiți de nori negri. In față se ridica Măgura Codlei, iar jos se zărea Zărneștiul.

Am ajuns pe creastă, bulina albastră era pictată din loc in loc pe stânci, am sărit din piatră in piatră precum caprele negre și am ajuns pe Vârful Piatra Mică.

Nu există niciun insemn că acolo, la 1816 m, se află Vârful Piatra Mică. Există doar o momâie din pietre și un panou informativ, care ne inștiința că suntem in zontă natural protejată, și ne informa cu privire la florile pe care le putem găsi in zonă și care sunt protejate. De aici, de pe vârf, am mai mers foarte puțin până la Crucile de Piatra Mică – Monument al Eroilor (1791 m).

Piatra Craiului este un loc al legendelor, iar apariția crucii pe Piatra Mică nu face excepție.

Legenda spune că pe vremuri, a fost o perioadă foarte secetoasă, vegetația a fost pârjolită de căldură, izvoarele au secat, animalele și oamenii având foarte mult de suferit.

O femeie sărmană, pe nume Stanca, urca zilnic Vârful Piatra Mică și, ajunsă sus, se ruga la Dumnezeu ca să plouă. Intr-o zi a inceput să plouă puternic, fără incetare timp de trei zile și trei nopți, dar, din acea zi, Stanca nu s-a mai intors de sus, de pe munte. După ce ploaia a stat, sătenii s-au dus sus, pe Vârful Piatra Mică, să o caute, și au găsit-o pe Stanca ingenuncheată, cu ochii spre cer. Murise rugându-se la Dumnezeu să trimită ploaia. Sătenii au ingropat-o sus pe vârf iar la căpătâi i-au așezat o cruce.

De fapt sus erau trei cruci, dintre care una era mai inaltă, construită din metal pe un piedestal din pietre.

Locul este și un foarte bun punct de belvedere. De aici se vede creasta nordică a Craiului, Măgura Codlei și in depărtare Postăvaru. Bucegii erau aproape complet acoperiți de nori negri, in depărtare se auzeau câteva tunete infundate și incepuse ușor să picure. Nu am mai zăbovit la Cruce, era periculos dacă incepea să tune, era bine să ieșim cât mai repede din zona de creastă.

De aici drumul coboară, o coborâre continuă și abruptă, pe grohotiș intr-o mare parte. Trebuie să fii foarte atent pe unde calci ca să nu aluneci. Bețele de trekking sunt de foarte mare ajutor in asemenea coborâri.

Am avut noroc, ploaia ne-a ocolit, după cele câteva picături s-a oprit. Era și mai grea coborârea dacă ploua, dubla riscul de alunecare.

Nu știu exact cât a trecut, cred că mai puțin de o oră, și am ajuns din nou in Poiana Zănoaga, unde am făcut o scurtă pauză. Turma de oi era tot acolo păzită de doi câini nu tocmai fioroși, mari amatori de mâncare din rucsacii turiștilor. Intr-un țarc din poiană era o cireadă de vaci, aflate la ora mulsului. Câțiva cai pășteau liberi in poiană, și din când in când, unul mai nărăvaș, necheza puternic. Era un peisaj de vis, nu ne venea să mai plecă de acolo.

Din păcate timpul trecea și noi trebuia să ajungem jos, la Fântâna lui Botorog, de unde urma să plecăm inapoi spre București.

Fără probleme am ajuns la locul de unde plecasem dimineața, ne-am tras sufletul, mi-am schimbat ghetele de munte cu o incălțăminte mai ușoară, și, după ce toată lumea a fost pregătită ne-am urcat in autocar și am plecat spre casă.

A fost un traseu foarte frumos, care a avut de toate – urcuș prin pădure, poiene frumoase, porțiuni de ascensiune cu puțină adrenalină și mai ales, peisaje de vis, pe care numai acolo sus le poți vedea.

Câteva recomandări privind traseul:

-Echipament obligatoriu: ghete sau bocanci trei sezoane, ruccsac de tură, șapcă sau buff, ochelari de soare, geacă și/sau pelerină de ploaie. Recomand bețele de trekking, sunt foarte utile, atât la urcare, dar mai ales la coborâre.

-Ceva ușor de mâncare, glucoză, o banană, etc.

-Apă. Pe drum se poate lua apă de jos, de la Fântâna lui Botorog sau de la un izvor aflat in pădure, puțin inainte de Poiana Zănoaga. Ultima sursă de apă este la Cabana Curmătura după care apa este inexistentă. Deci, neapărat să aveți apă, eu mereu am 2 litri de apă la mine, hidratarea fiind foarte importantă.

Cam atât despre această tură scurtă in Crai, sper ca pozele să vă convingă că merită efortul de a merge pe munte, chiar dacă mergeți pe trasee mult mai ușoare.

Drumeții cât mai multe și mai plăcute!

Rog webmaster-ul dacă se poate posta clipul youtube

---

VIZUALIZĂRI: 472 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI