La plimbare prin Catania cu pachețelul după noi

TIPĂREȘTE

Una dintre cele mai importante, mai așteptate și mai... gustate :P dimensiuni ale călătoriilor noastre este, desigur, cea gastronomică. Iar când e vorba despre țările spațiului mediteranean, cu atât mai mult!

Primul contact cu bucătăria siciliană l-am avut chiar în prima seară, la puțină vreme după ce ne-am cazat la Casa Mayka. Mai întâi ne-am mobilizat și am dat o raită prin cartier în scop de aprovizionare, ne-am depozitat cumpărăturile, apoi am pornit în căutarea unei mâncătorii adevărate, pentru că burticile noastre cam chițăiau după hrană caldă. Aveam câteva ponturi de la gazda noastră, dar și de la prietenii AFA; rămânea să vedem ce ni se va arăta la fața locului.

Am socotit că n-ar fi o idee rea să poposim pentru început prin vecini, de fapt la vreo 5 minute de mers de reședința noastră, în apropierea Pieței de Pește, lângă care se află La Paglia Antica Trattoria, un restaurant cu rezonanță istorică, despre care ne-a povestit @irinad. N-a fost să fie; ori era prea devreme, ori l-am nimerit și pe el în vacanță, dar ne-a întâmpinat o ușă încuiată, deși interiorul părea a fi luminat. N-am avut răbdare să investigăm, am zis c-om mai reveni altădată și am mers mai departe. N-am mai revenit, nu ne-am mai nimerit flămânzi prin zonă.

Ne-am continuat plimbarea prin orașul vechi, minunându-ne și pozând în stânga și în dreapta, aproape uitând că ne era foame! Astfel am reușit să ratăm una din recomandările lui Fabio, La Cantina della Collegiata, aflată într-un colț al Pieței Universității; ulterior nici aici nu ne-am mai întors, căci pe Google am găsit aprecieri amestecate și am zis să nu riscăm.

Las’ că vă duce mama „punct ochit – punct lovit”, nu mai bâjbâim, gata! Căutat pe hartă steluța galbenă fixată încă de acasă și rugat prietenul Google să ne conducă într-acolo. Tot înainte pe Via Etnea, apoi dreapta pe Via Antonino di Sangiuliano, în total cam 15 minute de plimbare. Osteria Panecaldo o lăudară în egală măsură și @Dabator, și @irinad, așa că aveam să mergem la sigur fără doar și poate!

Am găsit restaurantul destul de ușor la adresa lui din buletin, Via Michele Rapisardi, nr. 9. Aleiuța asta de maxim 200 de metri face legătura între Via A. di Sangiuliano (care e una din arterele cele mai importante din oraș) și Piazza Vincezo Bellini, cu superba clădire a teatrului ce-i poartă numele celebrului compozitor. Deși luna decembrie, terasa restaurantului era încă aranjată, mesele cu suporturi dreptunghiulare de farfurii, cu șervețele, tacâmuri și pahare. Ba până și umbrelele erau deschise! :) În plus, un stand decorativ chiar în mijlocul terasei, cu sticle de vin, imitații (din plastic) de pizza, jamboane și bruschete, dar și o vitrină frigorifică aproape de intrarea propriu-zisă în restaurant, expunând tot felul de pești și carcalaci de mare (adevărați).

Intrarăm, încă era devreme pentru cină (în conformitate cu moda siciliană), așa că am găsit puține mese ocupate. Ne-am mutat de vreo 3 ori până am dat de masa potrivită (mă refer la atmosferă; mde, așa-i când ai de unde alege; o problemă în plus!). Și în interior erau decorațiuni ce meritau a fi admirate: un perete întreg plin cu sticle de vin aliniate (o adevărată... bibliotecă!), dar și un Pom de Crăciun improvizat tot din sticle de vin înfipte în niște discuri suprapuse (veți vedea în poză). O vitrină frigorifică etala platouri cu fructe și prăjituri, alături o sumedenie de caserole pline cu tot felul de preparate, salate și aperitive, majoritatea pe bază de legume. Dacă am înțeles bine, oferta (valabilă toată ziua) suna cam așa: o farfurie cu selecții din acest bufet plus o băutură = 5 euro. Nu-i rău! În plus, chiar de pe terasă ne întâmpinase o altă ofertă, la o pizza tradițională siciliană, presărată cu fistic, la 9,5 euro. Hmm... Ademenitor, ce să zic?! Deja îmi frecam mâinile de bucurie în gând; ceea ce auzisem, că mâncarea în Sicilia e mai ieftină decât în alte zone din Italia, se cam adeverea...

Am primit repejor meniurile și am fost lăsați să le studiem. Eficienți cum ne știți, ne-am decis repede: Paul – pizza cu prosciutto, Tati – costițe asortate, iar eu m-am gândit să încerc unul din felurile specifice Siciliei, despre care auzisem lucruri de laudă în repetate rânduri: pasta alla norma (paste cu legume coapte – vinete, roșii, în principal – aromatizate cu usturoi, oregano și ulei de măsline). Prețul unei porții (5 euro) m-a indus în eroare și, hămesită cum eram, l-am manipulat pe Tati că vezi Doamne or fi porțiile mici, că nu ne-om sătura etc, etc și l-am convins să mai plusăm cu o salată de fructe de mare, pe care s-o șeruim. N-a fost greu de lămurit Tati, de obicei el e cel care comandă ca disperatul, iar eu trebuie să-i pun frână. Mă rog, o să vedeți ce-a ieșit.

Am comandat și de băut, desigur: o sticlă de vin alb și încă una mare de apă, pe care le-am primit destul de repede, reci amândouă exact cât trebuie. Foarte bun vinul ăla, i-am pozat eticheta, am zis că poate l-om găsi mai apoi prin magazine. N-am mai avut timp să-l căutăm și de cărat acasă, în România, oricum nu se punea problema, că veniserăm doar cu bagaj de mână. Ne-am bucurat de el la fața locului.

Nici mâncărurile nu s-au lăsat prea mult așteptate. Vederea lor ne-a smuls mai multe sunete de uimire, câte unul pentru fiecare farfurie ce sosea, pe rând, la masă. Pizza lui Paul era cât roata carului, Tati avea vreo 5-6 bucăți serioase de coaste provenind de la mai multe rase de animale, înotând într-un sos cu aspect caramelizat, iar pastele mele și salata de orătănii de mare... să zicem că fiecare reprezenta o porție un pic mai mare decât normalul. Sigur că există normaluri și normaluri, recunosc că normalul meu e destul de mic, sunt gurmandă, dar mă satur repede.

Ne-am străduit însă cât am putut, toate erau delicioase, iar la final rezultatul a fost cam așa: coastele, fructele de mare, vinul și apa dovedite în totalitate, restul cam 50%. Ce a rămas am luat la pachet și avea să completeze una din cinele viitoare. Evident că n-a mai încăput vorbă de desert! Nota de plată a totalizat 51,5 euro, am achitat-o cu cardul (coperta 1 euro/persoană). Mai mult decât rezonabil.

Aș putea să zic că așa de mult ne-a plăcut la Panecaldo, că am revenit etc, etc. Aș putea zice, dar aș minți. Bine, de plăcut, ne-a plăcut, dar nu ne-am propus să revenim (pe principiul „să avem cât mai multe experiențe”). Și totuși am nimerit acolo în ultima seară, când ne-am întors din Taormina. Autobuzul ne-a lăsat în apropierea gării, de unde am luat-o cătinel pe jos spre casă. La un moment dat am cotit-o prin centrul vechi, că ne cam săturaserăm de vâjâitul mașinilor pe lângă urechi. Ne-am trezit în Piazza Bellini, nici n-am știut prima dată unde suntem, ce-i cu clădirea aia frumoasă; ne-am dumirit curând. După ce am pozat-o la greu (și ne-am promis să revenim a doua zi, pe lumină, înainte de a pleca spre aeroport), ne-am continuat drumul. După doar câțiva pași, ne-a luat ochii o firmă cunoscută: Osteria Panecaldo! Dar... restul decorului nu aducea deloc cu ce știam noi, am crezut inițial că or fi două locații cu același nume – ceva de genul. În plus, părea mai mult un fast-food. Un tip care vindea în spatele unei tejghele imense, în galantare erau expuse sandvișuri, felii de pizza, găluște arămii de arancino (din orez, cu tot felul de umpluturi). De-a lungul zidului, câteva mese și scaune de plastic, nimic pretențios, curate însă.

Nimeriserăm de fapt în partea din spate a restaurantului, zona low cost, să-i zicem. Pe o tablă mare neagră erau caligrafiate frumos ofertele de Crăciun: un arancino/o felie de pizza/un panino plus un pahar de vin/bere/cola = 1,5 euro. Până la momentul ăsta fuseserăm deciși să terminăm resturile de prin frigider pe post de cină, dar n-am putut rezista acestei oferte! În plus, ne era cam jenă să folosim baia restaurantului așa, pe degeaba. Deci eu și Paul ne așezarăm la una din mese, iar Tati se duse la ghișeu, să comande. Am luat câte o felie de pizza și câte un pahar de bere. Altă rețetă de pizza decât cea pe care o mâncaserăm cu câteva seri înăuntru; de data asta, din cea cu blat gros și cu mai puțină umplutură, dar gustoasă totuși, iar porția mare, un sfert de pizza, servit pe o farfurie din carton. Berea mică, 150 ml cred, în pahar de plastic de unică folosință. Dar pentru 1,5 euro, ce te-ai fi așteptat?! Din nou rezonabil, zic eu. E bine de știut că există și varianta asta, pentru cei cu buget precar... Ți se pun la dispoziție șervețele la discreție, precum și scobitori, sare, piper. La final ne-am strâns resturile și le-am aruncat la tomberonul special. Recomand Osteria Panecaldo, ca pe o variantă decentă din toate punctele de vedere, pentru toate buzunarele!

&&&

În prima zi de explorare a Cataniei am avut parte de două experiențe gastronomice. Prima a fost scurtă, dar intensă, o pauză de hidratare și de odihnit un pic picioarele. Razmataz se cheamă locul. Ne-a ieșit în cale înainte de masa de prânz, undeva pe la vreo 11, să zic. L-am căutat ulterior pe hartă (obișnuiesc să marchez astfel localurile în care am fost ca să-mi amintesc mai ușor de ele) și am descoperit că-i de fapt restaurant, nu doar bar și – lucru de reținut, întâlnit extrem de rar în Italia! – este deschis zilnic de la 8:30 dimineața până la 2 noaptea! Se pretează așadar pentru oricare din mesele principale ale zilei sau doar pentru o bere sau o cafea, ca în cazul nostru. În plus, are referințe bune, inclusiv din partea noastră, deși timpul scurt petrecut acolo nu ne-a permis să ne bucurăm pe deplin de ambianța locului.

Adresa lui este Via Montesano 17, cam între Piața Universității și Amfiteatrul Roman, pe o străduță laterală, în dreapta. Am fost primiți cu amabilitate și întrebați dacă vrem să mâncăm. Am zis că ne-ar trebui doar ceva de băut, așa că am fost direcționați către una din cele 2-3 mese din prima încăpere, unde se află și barul. Am aruncat o privire și în camera alăturată – mese mai mari, aranjate cu suporturi de farfurii, tacâmuri și șervețele.

Afară era destul de frig, cam burase toată dimineața, așa că mi s-a părut tare plăcută căldura din interior. Razmataz e genul acela de loc întunecos, dar cald (la propriu și la figurat), în care predomină lemnul și decorațiunile vintage, un pic în exces. Mi-au plăcut mult, le-am admirat și le-am pozat pe toate la care am avut acces fără să deranjez ceilalți (puțini) clienți. Am comandat câte o bere artizanală, siciliană, destul de scumpișoară (5 euro/330 ml), dar foarte bună, asemănătoare celei nefiltrate. Nu mai știu cine a luat și o cafea; Paul, parcă (1,5 euro). Am primit din partea casei un bol cu chips-uri, le-am ronțăit și pe-alea; stiți cum e, zici că nu, dar ajunge să-l guști pe primul! :))... Am plătit, am mulțumit și ne-am continuat plimbarea.

&&&

Pentru prânz ne-am oprit la Sette Piu, lângă Parcul Villa Bellini, pe Via Sant’Euplio, 78. Nu l-am căutat special, hotărâserăm să mâncăm și a fost primul care ne-a ieșit în cale. Interior destul de auster, mese și scaune simple, din lemn masiv, decorațiuni puține, dar de efect (mai ales corpurile de iluminat, veți vedea în poze). Un perete decorat cu sticle de vin, aranjate într-o uriașă nișă semicirculară (se pare că-i o modă în Catania); oricum, mai sărăcuță „biblioteca” decât la Panecaldo! :) Peretele din stânga intrării acoperit în totalitate cu fotografii ale marilor savanți ai omenirii. Tema aceasta aveam s-o regăsim ulterior în meniuri, felurile de pizza sau burgeri purtând denumiri precum „Filosofia” sau „Facolta di Giurisprudenza”.

Băieții mei au ales câte un burger, iar eu pizza din aceea siciliană, cu mozarella, bucățele de șuncă afumată și fistic. A fost una dintre cele mai bune pizza pe care le-am mâncat în viața mea! Blat subțire, crocant, umplutură exact cât trebuie, aromată cu ierburi și presărată cu fistic măcinat din abundență! Bine, chiar și-așa n-am putut dovedi decât jumate; restul am primit la pachet și da, a completat una din cinele viitoare, alături de resturile de la Panecaldo... Băieții au fost mai harnici cu burgerii lor, de care s-au declarat mulțumiți. Adevărul e că arătau tare bine și fiecare era însoțit de câte un coșuleț plin cu cartofi prăjiți. Am băut bere și apă, iar la final eu și cu Tati ne-am dres cu câte un limoncello. Total general – 55 euro. Coperta 0. Ok, nu?! Pentru un prânz și juma’ de cină...

&&&

Ultima escapadă culinară despre care vă voi povesti este cea din a doua zi de colindat prin Catania. Ieșiserăm de la Castello Ursino și afară mirosea demențial a usturoi încins în ulei de măsline! :P În plus, nici timpul nu era prea răbdător cu noi; vă reamintesc prostul obicei al națiilor vest-europene de a-și închide cârciumile între prânz și cină, astfel că dacă ratezi momentul, poți să bați mult și bine din buză până la masa următoare! Deci era musai să mâncăm și asta în cel mai scurt timp!

Chiar lângă castel, pe latura dinspre mare, în Piazza Federico di Svevia, am dat de Trattoria Pizzeria La Dolce Vita. Restaurantul este găzduit de parterul unei case, în 2 sau 3 încăperi, plus o terasă destul de generoasă, protejată pe exterior de niște pereți din folii groase de plastic (bănuiesc că în sezonul cald astea dispar). Nici aici n-am întâlnit cine știe ce sofisticăraie de decoruri, înafara celor câtorva specifice Crăciunului care se apropia. Terasa era prevăzută din loc în loc cu câteva corpuri de încălzit, așa că temperatura ambientală era chiar plăcută, deci am ales una din mesele cu vedere la castel.

Ni s-au adus meniurile, structurate, ca mai peste tot, pe diverse categorii: aperitive, feluri principale, grătare, pizza etc. Aveau și „meniu turistic”, cu 3 feluri de mâncare, la alegere din 3-4 variante; nu mai știu la ce preț, 18 euro parcă (aici nu prea am pozat, și bonul de casă l-am pierdut). Pentru mine era mult prea mult, de-acum știam cam cât sunt porțiile în Catania! Tati n-a vrut însă să rateze și și-a luat meniu turistic. Eu am ales rizotto cu fructe de mare, iar Paul ceva paste cu sos. Câte un pahar de vin și apă.

De parcă nu era de ajuns, primirăm din partea casei, pentru început, un platouaș plin cu aperitive: niște măsline murate și condimentate (excelente!), caponata siciliană (asemănătoare ghiveciului nostru de legume), ceva ierburi înăbușite și un soi de plăcintă de casă cu ou și legume. Plus pâine caldă. Super, super-bune toate (e drept că eram și noi flămânzi) ! Vinul rece, muzică italiană veche, o rază de soare pe obraz – ce ți-ai mai putea dori?!

Am mâncat bine și mult peste ce prestăm de obicei, iar am plecat cu pachețel după noi! Delicios totul, nimic de reproșat! Pur și simplu, mi-e imposibil să-mi imaginez cum ai putea să mănânci prost în Sicilia (valabil și pentru Grecia, aș zice) ! La meniul turistic, Tati a primit ce a ales, adică o nouă porție de caponata (ha, ha!), apoi paste cu șuncă, iar la final o bucată din celebrul grătar de... cal, specific zonei! Cu primele două feluri s-a descurcat onorabil, friptura însă o luarăm cu noi și-o plimbarăm un picuț prin oraș (ba, am dus-o și pe plajă, i-am arătat și marea!) înainte de a o depozita în frigiderul din apartament. O să râdeți sau poate o să strigați „Blasfemie!!!”, dar să știți că acolo a rămas până la finalul sejurului nostru, când am aruncat-o la gunoi!:( S-a întâmplat că nu ne-a mai coafat pe niciunul dintre noi! Asta deși eu, cel puțin, nu mă dau în lături să încerc chestii noi în aproape orice domeniu, mai ales de mâncătoreală... Asta e, îmi asum. Data viitoare... poate...

Ce a lăsat un pic de dorit la Dolce Vita a fost servirea. Poate am nimerit noi un chelner cam distrat, nu cred ca asta să fie regula, referințele de pe Google sunt chiar faine. Ideea e că a trebuit să cam tragem de el să ne aducă apa la masă, iar la final cât pe ce să uite de calul lui Tati. Dealtfel, drăguț și zâmbitor... Nu mai știu la cât s-a ridicat nota, dar tot așa, ceva rezonabil.

&&&

Sicilia este cu adevărat un paradis gastronomic! Un tărâm scăldat în soare aproape tot timpul anului, cu sol fertil, bogat în minerale răscolite din străfundurile scoarței terestre de sutele de erupții vulcanice, înconjurat de ape pline de bogății marine. Mâncărurile tradiționale sunt pe gustul meu, conțin multe legume (să nu uităm că Sicilia a fost până nu demult ruda săracă a Italiei) și pește, sunt gătite simplu, dar cu multă aromă. În plus, să nu uităm nici de influențele nord-africane, aducătoare de un plus de savoare pentru multe preparate.

Pentru noi, Sicilia a fost o poveste frumoasă, deși cam scurtă. Ne-am propus s-o reedităm cândva, poate într-o etapă mai lungă, poate în 2-3 mai scurte... Cine știe ce-o aduce ceasul... Până atunci, din când în când ne întoarcem cu gândul acolo, simțind pe buze aroma deliciilor siciliene!

Ah! Să nu uit! La 2 zile după ce am plecat de acolo Etna a erupt din nou. Am văzut pe net niște poze spectaculoase...

---

VIZUALIZĂRI: 2987 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI