August 2016. Boeing-ul 742 al companiei Tarom – probabil singurul loc de unde Europa se lasă privită de sus – răspunde comenzilor piloţilor români vreme de trei ore. Câteva doamne robuste (unde ne sunt stewardesele cu mers de balerină, de altădată?!), dar excelente vorbitoare de engleză, ne aduc meniuri de pui sau peşte, orez şi salate de cereale verzi. Una din doamne îmi spune că monitoarele care, de obicei, îţi arată fiecare centimetru pe direcţia destinaţiei finale, nu funcţionează. Astfel că pasagerul român poate călători, în acelaşi preţ, şi cu gândul, aşa cum o face oricum, de mulţi ani.
Culoarul ţărilor comunitare din aeroportul Heathrow, unde formalităţile nu mai durează mult, mă duce spre o Londră pe care mi-o imaginez încărcată de spaimă, în care Cavalerii Mesei Rotunde au armurile înţesate de computere şi detectoare în plină alertă. Văd robocopi cu priviri de oţel scanând şuvoaie de oameni, ce par a avea o ţintă mai precisă ca oricând. Sunt emoţionat! Aştept să descopăr o Anglie lovită, dominată de teroare, cu oameni care privesc pieziş spre bagajele trecătorilor, posibil pline cu bombe şi gata să-ţi strice ziua.
Stupoare. Liniştea totală de pe cel mai aglomerat aeroport al Londrei îţi creează senzaţia că nimic nu a tulburat vreodată viaţa englezului de la invazia romană încoace.
– Dar unde sunt cele două miliarde de lire sterline investite în securizarea aeroportului? mă întreb de unul singur. Gândul că, din fiecare colţişor, cineva acolo sus ne priveşte, mă aduce faţă în faţă cu instituţia vamală britanică. „Nu încerca să mitueşti un vameş englez”, spune un prospect pentru călători, „Poţi fi arestat pe loc.”
– Călătoriţi des la Londra, Mr. A., mi se adresează amabil funcţionarul de origine indiană.
– Trăim într-o lume liberă, sir.
Cu mici excepţii, turiştii români care-şi aşteaptă rândul la „check-point” au o ţinută mai sigură faţă de acum zece ani, aici, unde statul la rând, în ordine perfectă, se exersează din grădiniţe. Odată trecuţi de punctele de control, cele câteva zeci de limbi vorbite simultan se unesc într-un ecou de clopot, care pare a bate constant orele planetei. De fiecare dată mă gândesc la câte drumuri ale destinului încep şi continuă din acest aeroport al vieţii. Şi câte rămân fără întoarcere...
Mergând pe străzile Londrei, constaţi că maşinile circulă tot pe stânga, poliţiştii sunt la fel de prietenoşi – poate ceva mai bine echipaţi –, iar englezoaicele la fel de reci ca şi clima ce le stăpâneşte insula. La braţul indiferent, dar sigur al englezului întâlnesc tot mai des figuri exotice, care amintesc de un fost imperiu. În zonele de mare interes, turiştii grăbiţi trec, în continuare, pe roşu, iar cei italieni se fac auziţi de la o poştă. O nonşalanţă demnă de vremuri mai paşnice...
În staţia de autobuz pentru Brighton, o doamnă de o eleganţă autentică, purtând mânuşi albe din piele, îşi pudrează, cu un aer visător, un obraz încă tânăr. O clipă de contemplare... Apoi, ca şi când ar fi uitat un ultim retuş, reia preţiosul ritual al eternului frumos feminin. Ca pretutindeni, viaţa a învins la Londra.
