Mângâiaţi de soare în ianuarie

TIPĂREȘTE

Odată dat peste cap de către gazda noastră programul pe zile schiţat de acasă, ne hotărâm să mergem pe mâna lui Jose.

Astfel, includem unele repere recomandate de el, renunţăm la altele despre care ne asigură că reprezintă doar promovare turistică şi nu merită timpul pierdut şi, în loc să mergem către Sintra, a doua zi a sejurului rămâne tot a Lisabonei.

Fiind marţi, înseamnă ca avem prilejul să ne facem o impresie despre Feira da Ladra, târgul de vechituri ce se ţine în Campo de Santa Clara în cea de-a doua zi a săptămânii.

Nu mergem direct spre acea piaţă ci ne abatem până la Cais do Sodre şi apoi pe faleza fluviului Tajo pentru a inspira aerul unei dimineţi de ianuarie.

Soarele zâmbeşte timid, puţin cam prea somnoros pentru a se antrena într-o luptă cu ceaţa pentru supremaţie pe faleză şi în faţa zecilor de persoane care stau întinse pe şezlongurile înadins amenajate în acest scop de edilii locali.

Până ne mai învărtim noi puţin prin jurul gării şi prin gară pentru a ne familiariza cu bancomatele de tichete şi cu accesul pe peroane – în vederea programului din partea a doua a zilei – soarele îşi ascute razele şi încet-încet acestea se luptă, ba chiar şi reuşesc să străpungă parte din perdeauna pâcloasă întinsă de ceaţă.

Apoi lumina soarelui se întinde leneşă pe luciul apei dând naştere unor cadre fotografice superbe ce trebuie înşiruite în memoria acestui sejur. Se bucură de această lumină nu doar oamenii ci şi pescăruşii care rămân parcă pironiţi pe gardul de ciment al falezei întorcând-şi neîncetat doar gâtul dinspre mare spre oameni şi invers pentru a analiza gradul de satisfacţie matinală al acestora din urmă.

Ne continuăm plimbarea pe malul apei până în preajma staţiei de metrou Apolonia, admirând pastelul plăcut colorat al sumedeniei de case înghesuite unele într-altele iar apoi urcăm spre piaţa de vechituri.

În piaţă soarele ajunsese înaintea noastră, semn clar că deja se înviorase şi urcase mai sprintenel decât noi uliţele înguste ale Alfamei. Ba chiar cuprinsese în braţele lui toată lumea şi marfa prezente pe caldarâmul străzilor şi trotuarelor adiacente lui Campo de Santa Clara.

Întinse pe jos sau pe prelate şi pe cearşafuri, sumedenii de obiecte vetuste şi antice, haine cu familii de molii pritocite prin gulerele lor dar şi chinezării noi nouţe ce degajau acel miros atât de specific...

După turul uneia dintre jumătăţile târgului intrăm pentru un moment de odihnă şi reculegere în frumoasa Sao Vicente de Fora, o biserica mare, albă al cărei contur se profila încântător pe albastrul curat al cerului.

Revenim în piaţă şi ne este dat să descoperim marea varietate de obiecte care se pot confecţiona din plută: poşete, brăţări, chiar pălării sau haine. Pe toată durata şederii în Portugalia am observat cât de mult folosesc localnicii acest material în realizarea unor produse pe care nu mi le imaginam până acum a se putea realiza din plută.

Din orice parte a pieţei este vizibilă grandioasa clădire a Panteonului Naţional, al cărui program de vizitare este 10 – 17 iarna şi 10 – 18 pe perioada verii, contra unui bilet de 4 euro. Mi-am băgat capul prin uşa deschisă, înainte de controlul biletelor, şi am avut gratuit priveliştea măreaţă a interiorului. Cei 4 euro ţi se percepeau, probabil, pentru a te urca pe terasa înaltă. Dar nu merită să îi dai, părerea mea...

Revenim spre Praca de Commerco prin faţa Muzeului Fado acolo unde îşi aşteptau clienţii câteva tuk-tuk-uri iar scaunele cafenelelor din preajmă erau aproape pline de oameni ce îşi împărtăşeau necazuri sau impresii în lumina caldă a soarelui de iarnă.

Ne oprim şi noi pentru alimentare pe una din băncuţele din faţa Catedralei Se după care ne îndreptăm din nou spre Cais do Sodre, staţie din care pleacă trenul către cartierul Belem iar de acolo mai departe spre Estoril şi Cascais.

La intrarea în gară un poliţist care ne-a remarcat rucsacul ne avertizează că e necesar să fim atenţi şi să ne ferim de hoţii care acţionează în tren. Frumos din partea oamenilor în uniformă. Întâlneşti mulţi în Lisabona pe străzi iar acest aspect îţi conferă siguranţă.

Dacă un bilet de autobuz spre Belem achiziţionat de la agenţii stradali din Praca do Commerco costă 2,90 euro/persoană, trenul te duce la aceeaşi destinaţie doar cu 1,20 euro iar tichetele se cumpără din bancomatele situate în gară. Cu ele treceţi – după scanare - prin porţile de acces pe peron însă aveţi grijă să le păstraţi întrucât o să aveţi nevoie de ele şi la ieşirea din gară. Nu la Belem ci la întoarcere sau în gările mai mari.

Noi am avut nevoie de ajutorul personalului de pază pentru a putea ieşi din gară într-una din zile şi nu vreau să îmi amintesc privirea din ochii lui. Mai că ne bănuia că intrasem în Belem fără bilet şi călătorisem tot aşa.

Însă, în aceea zi intrasem cu un bilet valabil 24 de ore pe mijloacele de transport din Lisabona, numai că valabilitatea lui nu includea şi trenul. Am mers cu autobuzul iar la întoarcere, în gara Belem, am scanat biletul, nu am auzit piuitul specific validării dar crezusem că e defect aparatul. Iar la fel ca noi şi vreo trei ruşi. Amintesc că la intrarea pe peronul acestei gări nu sunt uşi. Aşadar călătorisem clandestin iar supărarea omului de ordine era oarecum îndreptăţită.

Nu uitaţi să scanaţi biletul de câte ori vă urcaţi într-un mijloc de transport!

Din gară trecem prin Jardim de Belem apoi prin faţa intrării în Palacio National da Ajuda, fostă rezidenţă regală pentru monarhii portughezi în care intrarea costă 5 euro dar duminica şi în sărbătorile legale accesul este gratuit.

Ne mai plimbăm în voie pe o superbă străduţă pietruită flancată pe o parte de verdele Grădinii Belem iar pe cealaltă de culorile vii şi jucăuşe ale caselor cu muşcate în balcoane.

Această plimbare tihnită a netezit calea spre nimeni alta decât mândria cartierului, către cuptoarele încinse care scot zilnic mii de produse care mă fac şi acum să înghit în sec. Pasteis de Belem ne întâmpină cu o coadă nu prea mare – e ianuarie nu iulie sau august! – însă până să fim serviţi coada se triplează. Probabil că a mai ajuns un tren sau vreo două autocare cu oameni lihniţi...

Dacă doreşti – şi găseşti loc! – te poţi aşeza la una din nenumăratele mese şi eşti servit cu preparate foarte gustoase dar şi cu ceai, cafea, vin sau lichior.

Bineînţeles că odată trecut pragul lor ai ocazia să vezi şi truditorii din spatele geamurilor care pregătesc gustoasele delicatese vândute la preţul de 1,10 euro/bucată.

Plăsuţe inscripţionate, cutii aspectuoase, pliculeţe personalizate de zahăr şi scorţişoară, totul contribuie la o industrie care produce pentru turişti. Ca o curiozitate, am luat pasteis din Pingo Doce – un Auchan portughez – şi nu pot spune că diferenţa calitativă între produse este de 4/1, raport al preţului între pasteis-urile de aici şi cele din Belem. La Pasteis de Belem îţi faci un moft, dar dacă vrei să mănânci pe săturate le poţi lua şi din alte locuri.

Peste drum de patiserie se afla un Mc Donalds. Care e susţinut de celelalte din reţea că la numărul muşteriilor care intrau în el mai că se apropia de faliment...

Ne mişcăm spre Mosteiros dos Jeronimos, aşezământ construit în cinstea expediţiei lui Vasco da Gama şi loc de veci al acestuia alături de cel al marelui poet portughez Luis de Camoes.

. Ne apropiem şi o putem admira din exterior în toată măreţia. E impunătoare în haina ei albă înălţându-se către cerul albastru, aşa cum mă şi aşteptam să o descopăr în urma reviewerilor laudative citite.

Intrăm mai întâi, gratuit, în biserică apoi achităm 10 euro de căciulă şi ni se permite accesul în mânăstire. Avea să fie decepţia sejurului de până acum. Pentru acei bani ţi se pemite să te învârţi într-un claustru pe 2 nivele şi în 2 săli de expoziţie ce prezintă importante momente ale istoriei omenirii. La atenta mea trecere în revistă a tuturor evenimentelor relevante am remarcat şi prezenţa unuia menţionat cu referire la România: anul 1878, anul declarării independenţei faţă de Imperiul Austro Ungar a României, Serbiei şi Muntenegrului.

Mare parte a fostului aşezământ monahal este închisă publicului.

Nu vreau să par ironic sau sărit de pe fix, însă consider că odată intrat, am plătit cea mai mare taxă de utilizare a unei toalete publice, cea din interiorul mânăstirii. Şi, mărturisesc, nu o fac pentru a căuta polemică.

Ieşim de aici, facem fotografii din exterior – nu mă pot sătura să privesc construcţia! -, trecem parcul şi ajungem la malul râului. În stânga se înalţă măreţ Podul 25 aprilie iar pe deasupra noastră e culoarul avioanelor către aterizarea pe aeroport.

Promenada râului e destul de aglomerată de turişti şi localnici ieşiţi la plimbare.

Chiar pe mal, încolonaţi parcă pentru a pleca spre zări străine şi îndepărtate sunt dăltuiţi în piatra crem a Monumentului Descoperirilor predecesorii actualilor lusitani. Monumentul ridicat în anul 1960 comemorează marii exploratori portughezi, primii care au plecat în călătorii ce păreau imposibile, descoperind noi rute maritime şi ajungând în locuri despre a căror existenţă nu se cunoştea în secolele XV şi XVI

În imediata apropiere avem ocazia să fim printre primii spectatori ai unor scene dintr-un film ce prindea cheag. Actorii, regizorul şi producătorii îşi dau silinţa pentru a trage cât mai puţine duble, interesaţi probabil să îşi adune aparaturile cât mai curând, obosiţi după o zi de filmare în soare.

Ne alăturăm şi noi plimbăreţilor şi uite aşa ne apropiem de Turnul Belem la ora la care soarele începe să se înroşească de somn şi să facă paşi mărunţi spre aşternuturile sale.

Ne oferă priveliştea unui asfinţit de vis, cu turnul profilat în faţa sa, cu unele bărci şi vaporaşe unduindu-se agale pe apele tot mai roşietice ale fluviului.

O mulţime de fotografi, cu aparate de diferite tehnologii, stau liniştiţi pentru a prinde cele mai frumoase amintiri cu turnul în apus.

În imediata apropiere a turnului se află Museu do Combatante în care arde continuu o flacără comemorativă şi unde am ajuns taman în momentul schimbării gărzii, la ora 18.

Ne-a priit plimbarea prin acest cartier al Lisabonei pe o temperatură care îmi permite în ianuarie să rămân doar în cămaşă, în vreme ce la Mediaş erau cu 21 de grade mai puţin. Cred că e singurul cartier în care poţi afirma că ai ieşit la plimbare, comparativ cu Alfama, Bairo Alto sau Baixa Chiado prin care urci şi cobori neîncetat.

Revenim în centrul oraşului pe întuneric şi căutăm restaurantul Time Out în apropierea staţiei Cais do Sodre, despre care citisem că e ieftin şi recomandat pentru servirea mesei. Localul arată chiar interesant amenajat, porţiile îţi fac cu ochiul însă în privinţa preţurilor nu pot spune că e mult diferit de altele, ba chiar am remarcat şi mai ieftine.

Am avut unele temeri legate de dialogul cu localnicii şi modalitatea de a solicita şi primi detalii. Însă destul de mulţi vorbesc engleza iar cei care vin în contact direct cu turiştii o stăpânesc chiar bine.

Am început ziua pe malul apei trezind soarele din somn şi am finalizat-o făcându-i cu mâna şi cu blitzul când a plecat spre somn.

L-am avut alături de noi toată ziua şi ne-am bucurat că a făcut-o să fie deosebită. Nu doar pentru că am petrecut cea mai călduroasă zi de ianuarie din viaţa noastră (până acum, pentru că peste căteva zile vom avea parte de una mai caldă în Madeira).

---

VIZUALIZĂRI: 2117 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI