24 de ore in Milano cu rucsacul in spate

TIPĂREȘTE

Păzea! Urmează viaţă personală amestecată cu obiective turistice într-un oraş străin. La câte review-ri s-au scris despre Milano, din care m-am inspirat şi eu în planificarea călătoriei, nu pot avea succes decât în formula asta.

Am plănuit 24 de ore în Milano ca vacanţă propriu-zisă. Am căutat pe mai multe siteuri cele mai importante atracţii şi cea mai bună metodă de deplasare în oraş. Toate acesta amestecate cu personalităţile noastre şi a faptului că nu ne văzusem demult, verişoara mea şi cu mine.

Aterizez la aeroportul Bergamo, duminică, undeva după ora 14. Din întâmplare, am nimerit pe avion cu o cunoştinţă care locuieşte în Italia de mulţi ani. M-am bucurat de acest lucru din două motive: pentru ca aveam cu cine povesti şi pentru că el ştia drumul şi putea să mi-l arate şi mie. Autobuzele pentru gara Milano Centrale sunt chiar cum ieşi din aeroport, uşor în dreapta. Nu ai cum să le ratezi! Dacă nu le vezi, sigur auzi vânzătorii de bilete strigând destinaţia şi ora plecării. Da…. şi eu îmi făceam griji că nu o să mă descurc în ţara asta civilizată.

După ce plătim cei 5 euro aferenţi călătoriei, ne alegem locul în bus şi aşteptăm plecarea. Autobuzul pleacă la fix spre capitala modei iar în jurul meu se aud câteva voci timide vorbind limbi străine, cele mai multe vorbesc limba română, anunţând la telefon că au ajuns în Italia.

Traficul e normal aşa că ajungem în mai puţin de o oră la Centrale. Între timp, comunicasem şi eu cu cei de acasă şi cu verişoara mea, dar prin mesaje. Cu cea din urmă ne-am înţeles că o să ajungă la 16:05 şi că o să ne vedem într-un magazin de haine din gară. Acel loc prezintă mai multă siguranţă decât laterala gării unde opresc toate autobuzele. Când am ajuns am constatat şi eu înţelepciunea vorbelor ei. Nu că se întâmplau lucruri rele afară, dar priveliştea nu era prea încurajatoare. Revenind, eu trebuia să caut acum magazinul. Tot ce înseamnă Milano Centrale m-a fascinat. De la restaurantul McDonald’s pe cel puţin două etaje cu decoruri constând în borcănele cu morcovi întregi aşezate din 15 în 15 cm până la tavanul boltit al gării şi forfota din interiorul ei. Acolo da, acolo eram verişoara venită de la ţară care se uita la toate cu gura căscată. Acolo am primit sfat de la cel cu care eram să am grijă la buzunare. Şi înţeleg şi de ce, eram clar o turistă fascinată, oricine putea să îşi dea seama de asta, deci o ţintă uşoară. Asta mai ales când mă uitam la tabela de plecări, care era cât un perete al sufrageriei mele şi erau menţionate cel puţin 50 de trenuri ce urmau să plece în diferite colţuri ale Europei. Vă daţi seama, foarte diferită de tabela aeroportului din care veneam, Suceava, unde toată tabela avea 3 rânduri şi pe al doilea rând era trecut zborul de Bucureşti de diseară…... sau poate de mâine. Nu vreau să fiu rea, doar redau faptele în ritmul şi ordinea în care mintea mea a făcut conexiunile. Până la urmă, fiecare lucrează în funcţie de necesităţi.

Iar am umplut jumătate’ de pagină şi nu am ajuns nici măcar la întâlnirea verişoarelor. Dar, credeţi-mă, jumătate din lucrurile intersante în Centrale s-au întâmplat.

După ce am admirat arhitectura şi dimensiunile clădirii din interior şi apoi din afară am găsit locul de întâlnire, magazinul Zara şi l-am bântuit puţin. Verişoara mea a venit şi a rămas să descoperim oraşul.

Era însă ceva ce trebuia să rezolv cu ea mai întâi, ceva ce îmi dădea bătăi de cap încă din Suceava. Pe scurt, mi-a cerut să îi aduc câte ceva din România, de ce îi era poftă, adică: brânză de oaie sărată, ciocolata din copilărie, mere verzi, pateuri de la Rida şi pârjoale de-a lu’ Nana. Zis şi făcut fără nici un comentariu. Toate au încăput în rucsacul meu printre cele 5 haine de vară. Au trecut şi de securitatea aeroportului numai că …. a început să miroasă a usturoi din pârjoale, sau chifteluţele moldoveneşti. Dar nu mai era loc de întors.

Cum ne-am întâlnit, prima grijă a fost să i le dau în primire. Aici o să fie interesant. Nu am comentat nimic dar am lansat o provocare. Am spus că aduc pârjoalele dacă mă lasă să îi fac poză mâncând din ele în faţa unui magazin de firmă. Provocare acceptată. Am trecut de magazinul Victoria’s Secret şi ne-am oprit la Calvin Klein. Provocarea a fost dusă până la capăt, pozele au fost făcute, iar Justin Bieber de pe poster a fost îmbiat şi el să guste…. Pozele sunt şi acum undeva pe internet.

Apoi am luat-o din loc. La ora 17 trebuia să fim la biserică, însă înainte de asta trebuia să o găsim. Am urmat calea cea mai simplă, o localizare pe hartă în funcţie de staţia de metrou cea mai apropiată, iar când ajungem acolo şi ieşim de la metrou orientare în funcţie de hartă şi teren pentru cele 2-3 străzi rămase de parcurs. Metoda a mers atât de bine încât am ajuns mult mai devreme, aşa că a trebuit să ne întoarcem în cel mai apropiat părculeţ. Acolo chiar am scos tot ce am avut în ghiozdan şi am luat masa în oraş, pe bancă  din toate bucatele româneşti pe care le aveam, şi povestind româneşte cum numai noi ştiam.

Ceasul se umplea aşa că am mers spre biserică, unde am fost bucuroase şi uimite încă o dată de cât de bine ne putem înţelege cu fraţii noştri în orice colţ de lume am merge.

După întrunire am luat-o pe jos spre Corso Sempione, pe care îl văzusem pe hartă ca un bulevard mare, cu verdeaţă şi, mai important, ne putea duce spre Parco Sempione şi Castelul Sforzesco, despre care aflasem de acasă că e un megareper turistic. Tot pe hartă văzusem că suntem foarte aproape de Chinatown, şi pentru că îmi imaginam că toate străzile de acolo au decoraţiuni şi ghirlande chinezeşti, iar la colţuri de stradă sunt tarabe cu produse specifice, am vrut să vizitez acel loc. Mă gândeam însă cum se împacă imaginea aceasta cu realitatea italiană. Aşa că tot cu ajutorul prietenului google am căutat nişte imagini din acel cartier. …. Imaginaţia mea trebuia pedepsită! Exagerase. Erau clădiri cu două niveluri care la parter aveau magazine sau localuri cu firma scrisă într-o limbă asiatică. În consecinţă, am ales să ne hrănim doar cu Italia, cel puţin deocamdată.

Cu cât avansam pe Corso Sempione era din ce în ce mai interesant, adică tot mai multe localuri şi terase cu decor şi oameni interesanţi. Apogeul a fost chiar la final, când strada dădea într-o piaţă semicirculară, ce se continua cu vestitul parc. Era aproape 8 seara, iar lumina gălbuie ce cădea pe pietrele din piaţă crea cadrul perfect pentru poze, dar si pentru a medita, aşa, ca la sfârşitul zilei la ce ai făcut până atunci. Deşi nu ajutasem la progresul societăţii, ajunsesem până la Milano în acea zi şi reuşisem să nu mă rătăcesc în acest mare oraş.

Curioase de acest parc şi de castelul ce se ridica drept în faţă, intrăm pe una din cele mai la îndemână alei. Castelul era puţin în dreapta aşa că am luat-o şi noi pe prima cărare spre dreapta, şi tot aşa, încă o dată şi încă o dată, şi numai nu vedeam castelul drept în faţă, parcă natura îşi bătea joc de noi. Am acceptat şi am mers spre castel iar abia când am ajuns în dreptul lui am mers spre centrul pe care îl văzusem din capătul parcului. Castelul e impunător şi atrage atenţia prin arhitectura turnurilor şi culoarea zidurilor, un maroniu închis. În mod sigur intrând pe poartă simţi că ajungi în alte vremuri. Desigur, călătoria în timp o amânăm până când porţile castelului vor fi deschise vizitatorilor.

Lumina zilei se împuţina tot mai mult, obiectivele zilei erau atinse aşa că a venit normal să ne îndreptăm spre cazare.

După ce am făcut rezervarea pentru cazare, am deschis o hartă google şi am memorat cea mai apropiată staţie de metrou, cel mai apropiat megareper- în cazul meu Milano Centrale şi drumul aproximativ până la ele. Am notat adresa B&B-lui. Am descărcat harta metroului. Apoi, pe parcurs ce hotăram locurile ce voiam să le vizitez le identificam pe hartă împreună cu cea mai apropiată staţie de metrou.

Cu această metodă am ajuns fără grijă la locul de odihnă despre care am scris alt articol.

A doua zi era sărbătoare naţională. Adăugat peste concediile lui august, era minune dacă găseai ceva deschis şi pe cineva pe stradă. La metrou am fost singurele în staţie… da, am văzut cum e opusul total al orei de vârf…. Ce obiectiv!

Am coborât peste două staţii, la Lima adică . Şi am ieşit pe Corso Buenos Aires. Ghici ce! Nu eram în America de Sud nici în subteran, nici în suprateran. Nu aducea cu nimic cu acea altă lume latină, dar am admirat arhitectura clădirilor, vitrinele magazinelor închise şi ne-am văzut de drum.

Am ajuns aproape de un parc, Giardini Pubblici Indro Montanelli. Am pătruns în el vorbind despre planurile pentru restul săptămânii şi, până să ne dăm seama, am ajuns pe teritoriul imigranţilor care nu au un acoperiş. Peste tot erau corturi şi saci de dormit, unii abia se trezeau, alţii spălau hainele la ţâşnitoarea de pe alee, iar alţii le aveau deja întinse pe pereţii joşi ai foişorului. O imagine cu totul nouă şi neaşteptată la care nu ştiam cum să reacţionez.

Cu părerile încă nedefinite, am continuat plimbarea prin parc. Am văzut nişte lacuri amenajate în acolo, doar că totul părea foarte sălbatic si departe de stricteţea si curăţenia planurilor de amenajare moderne.

După ce am plecat de acolo, paşii ne-au dus spre Quadrilatero della moda. Alt aer. Mult mai îngrijit şi mai primitor pentru turişti. Am început să vedem ici acolo câte un magazin de firmă, în unele mai şi intram, şi oamenii erau din ce în ce mai mulţi. Fiind august, erau şi reduceri apetisante în magazine. Tot rătăcind noi pe acolo, dăm de Dom. Nu îl căutam, dar ce să vezi, nu ai cum să îl ratezi. De data aceasta nu era printre obiective. Cu altă ocazie îl vizitasem pe dinăuntru şi pe deasupra. Da, se poate să urci pe Domul din Milano, pe scări sau cu liftul, ambele variante contra cost. Noi am ales o soluţie mai nonconformistă. Deşi nu ne venea să credem, deja era ora prânzului. Luând ce e mai bun din ambele lumi, am ales să luăm masa la Burger King, aşezându-ne lângă o fereastră pe care puteam admira un colţ al faimoasei biserici.

Cu burţile pline şi satisfăcute de acest fast food la care nu am acces la noi în ţară, am făcut planul pentru a ajunge la Navigli.

Şi de această dată am luat metroul şi am ajuns rapid şi în siguranţă. Ce am înţeles eu din Navigli este că un canal de apă traversează partea sudică a oraşului, însă cu o bună amenajare a malurilor dar şi a unor magazine şi restaurante cel puţin pe o parte a acestuia, poţi face din acesta un loc frumos care te îndeamnă la promenadă şi cheltuit bani. Am auzit că seara e mai frumos, probabil. Atunci te concentrezi la luminile reflectate în apă şi totul e mai romantic şi nu ajungi la concluzia economico-matematică de mai sus.

Aici am servit la o terasă o îngheţată bunişoară şi o granita. Pentru mine granita era o premieră şi am luat-o pe cea mai cea, cu mandorle (adică migdale). Repede m-am lămurit că e un fel de suc cu gheaţă dar care o aromă nemaiîntâlnită la noi.

No, ce mai e de vizitat dacă Duomo şi Navigli nu m-au lăsat cu gura căscată şi vremea e încă tânără? Fix la ţanc ni s-a alăturat a treia persoană la echipă, o cunoscătoare a oraşului. Am mers, şi de data aceasta recomand! , până la gara Garibaldi. Aici e cartierul nou şi de afaceri al oraşului. Dacă nu munceşti deja într-o clădire de sticlă şi oţel, înaltă de 50 de etaje cred că merită să îţi rupi puţin gâtul admirându-le pe cele de aici şi apoi meditând la sensul vieţii luând în considerare că oamenii au putut construi aşa ceva.

După ce ieşi dintre acei giganţi dai de un alt cartier, pe care acum îl vezi cu alţi ochi. Sunt din nou clădiri clasice, cu două etaje cel mult, dar totul e mai plin de viaţă aici, şi de verdeaţă. Ne-am lăsat conduse de noua noastră ghidă pe străzi numai de ea ştiute, printre linii de tramvai ce intră brusc în pământ, case cu pomi şi flori în faţă, biserici de cărămidă portocalie şi ici acolo câte o instituţie impunătoare în stil clasic. A fost un deliciu! M-a încântat tocmai pentru că era al oamenilor, nu al turiştilor, surprindea viaţa oraşului, nu a unei atracţii turistice.

Dar pe când eram eu mai recunoscătoare, ce să vezi?! Am ajuns din nou la Dom, la Dom şi la furnicar! Dar tot răul spre bine! De aici a trebuit să o luăm spre gară pentru a ajunge „acasă”.

Chiar înainte de a intra în gară, dragul Milano nu m-a lăsat să plec bosumflată. Mi-a arătat că mai are multe surprize. Cea de care am avut eu parte a fost o statuie dacă pot zice aşa, sub formă de ac şi aţă. Da! Un ac şi o aţă cu tot cu nod ridicându-se câţiva metri deasupra asfaltului!

Ei bine, cred că acum e momentul să rămân fără cuvinte. Şi chiar o fac.

Ciao!

---

VIZUALIZĂRI: 2844 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI